Sunt exagerata?

ileanna spune:

gazella ma declar absolut incantata de ce zici tu!! Da, asa as face si eu. Nu l-as lasa sa se valorizeze fct de note sau de ce zic altii. Dar in acelasi timp l-as determina sa isi doreasca sa fie performant. Pentru el, pentru ce ii place, pentru ce isi doreste. Sa isi doreasca sa ia nota maxima pentru ca il intereseaza sa stie cat mai multe. Si sa stie ca nu este mai putin bun decat altii pt ca nu are nota maxima.
Acum nu stiu exact cum as face asta si cum as pastra balansul intre a nu se lasa strivit de n'shpe catalogari si etichetari care exista in lume dar a nu fi deznteresat. Pfff daca m-ar auzi barbate-meu kre ca ar innebuni . De fapt el are deja niste frici mari legat de toate teoriile pe care le invart eu . Noroc ca pe undeva are si incredere in mine ...

simali pai daca asa vede nenea Gordon ala parintele ... numai ascultator ... eu cred ca nu imi place. Totusi copilul ala undeva trebuie sa priveasca ca sa isi ia reperele nu? Si daca nu de la mine ... atunci din alta parte. Prefer de la mine si nu ramane decat sa sper ca nu sunt foarte gresite.

rrox3 spune:

Asta pentru ca esti abia la inceputul cartii si ascultarea pasiva este suficienta pentru un copil asa ca fetita respectiva. Daca dialogul ar fi luat o alta turnura - asa cum bine intuiesti tu ca ar fi probabil - parintele ar fi reactionat altfel decat prin ascultare pasiva. Da' ma bucur ca ai inceput sa citesti cartea Da-i o sansa, citeste-o pana la capat.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

mariamunteanu spune:

Simali, in carti gasesti doar exemple din practica autorului. Cartile acestea contin rezultatul experientelor autorului in activitatea sa care uneori se intinde peste multi ani in care a studiat sute de parinti si sute de copii. Nu-mi inchipui ca s-a trezit Gordon peste noapte si a scris o carte psihologica din ideile lui abstracte. El sau altii pezinta experienta lui si trage niste conlcuzii din perspectiva lui.

Nu vei gasi nici o carte cu tipare pt. copilul tau.

Maria

rrox3 spune:

Vorbesti extrem de depreciativ la adresa copilului tau, alternand cu vorbirea apreciativa. Mai exact: ai un copil inteligent, care stapaneste bine logica, are simt de observatie, etc., dar esti ferm convinsa ca nu poate intelege ce i se intampla si nu poate gasi solutii la ceea ce il framanata. L-ai lasat vreodata sa incerce? Ai avut vreodata rabdare sa-l astepti pana te intreaba el direct "ce e de facut?"? Si chiar si atunci, ai incercat sa-l directionezi cumva sa-si gaseasca singur raspunsul punandu-i intrebari? Si daca da, ai facut-o des?
Acorda-i incredere, nu-i chiar asa de neajutorat. La inceput nu va fi foarte eficient fiindca s-a obisnuit sa-i livrezi tu solutiile direct, dar e doar o chestiune de putin antrenament.

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

mariamunteanu spune:

Ai dreptate ca fiecare are acel ceva al lui, un bagaj pe care-l poarta la venirea pe lume. Si mai cred ca [] copiii sunt inca de la nastere comori de care parintii ar fi bine sa tina cont. Din pacate, tocmai asta nu fac - in loc sa-i ajute sa se dezvolte, ii "educa" (a se citi prelucraza) dupa metode rigide. Tocmai asta e si ideea cartilor care propovaduiesc educatia mai liberala si mai mulata pe copil decat pe reguli.

Cat despre ce am scris pe tema societatii romanesti, nu are nici o legatura cu nashpa sau ne-nashpa in Ro. Este strict legat de felul cum suntem noi "educati" sa gandim. E vorba de niste idei indelung perpetuate devenite sabloane adanc implantate in mintea noastra de generatii. Este foarte important si ne ajuta sa ne intelegem. Nu mai dau exemple, dar asa este. Poate doar copiii nostri sa aiba un mod de gandire mai liber, mai putin inchistat si mai dezinhibat.

Maria

simali spune:

Constatare: copilul se valorifica (cred ca numai ca elev) dupa notele de la un test.
Opinia TA: asta-i grav.
Intrebare: Ce-i de facut? Il convingem ca el este ceva mai valoros de atat, ca notele nu conteaza, etc. sau facem ca nenea Gordon si, pasivi, il lasam sa ajunga singur in 2-3 ani la concluzia asta ?

P.S. Reciteste ce-am scris. EL se valorifica asa. EU nu dau doi bani pe note.

alice

rrox3 spune:

Da Ileanna, asta mi se parea un mic atac la logica , dar m-am lamurit ce vroiai sa spui. Cred ca te refereai la copil ca fiind el insusi, nu doar suma mostenirii genetice si a mediului. Eu nu pot incadra acolo decat gandirea copilului (care functioneaza cam de cand i se formeaza creierul, ca sa nu mai avem discutii cu varsta ) si mi-e greu sa o numesc "mostenire personala". Mostenirile d-aia sunt mosteniri ca-s mostenite de la altii

Edit: sa clarific si asta: mostenirea genetica nu inseamna ca esti o copie a mamei sau tatalui, sunt acolo o gramada de posibilitati de combinare intre genele mamei si ale tatalui, clar vei fi o alta persoana, dar facuta exclusiv din mama si tata

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

gazzella spune:

Puterea limbajului acceptabilitatii

Cand o persoana este capabila sa incerce sentimentele altei persoane, sa-i comunice o deplina aceeptabilitate, aceasta persoana poate sa devina de foarte mare ajutor. Acceptabilitatea persoanei cu care se confrunta poate sa-i fie de mare ajutor persoanei care intampina probleme dandu-i acestei posibilitatea de crestere interioara, maturare, initiarea unor transformari constructive, i se da posibilitatea invatarii rezolvarii de probleme proprii, tinde in a da un echilibru psihologic, determina persoana sa devina mult mai productiva, creativa, ii da posibilitatea de a-si atinge propriul potential.
E unul din paradoxurile cele mai simple si frumoase ale vietii: cand o persoana se simte acceptata pentru ceea ce este se simte libera de a lua in considerare posibilele transformari, se simte libera de a gandi la o posibila crestere interioara, a ceea ce ar vrea sa devina, se simte libera sa-si atinga maximum de potential, sau cum zicea Carl Rogers se simte libera sa-si actualizeze tendinta. Acceptabilitatea e un teren fertil care permite sa libereze capacitatea de crestere. Marii majoritati i-a fost indusa ideea ca daca se acepta un fiu asa cum el este, acesta nu se va schimba niciodata, ca modul cel mai bun de educare al fiilor e acela de a i se spune acestuia care din aspectele sale nu plac. In consecinta majoritatea parintilor recurg la limbajul non acceptabilitatii. Terenul de crestere pe care acesti parinti il ofera copiilor e plin de evaluari negative, critici, morala, predici, maxime morale, ordine, impuneri sau alte mesaje care transmit fiului non acceptabilitatea.
Din pacate foarte des acesti copii ajung sa devina in mod real asa cum sunt caracterizati. In plus, limbajul non acceptabilitatii indeparteaza copiii de parinti, copiii nu se mai confeseaza parintilor si invata ca e mult mai bine sa-si pastreze sentimentele, temerile pentru ei.
Limbajul acceptabilitatii, in mod contrar, da seninatate, ii determina pe copii sa se confeseze cu parintii. Parintii care invata sa manifeste prin intermediul cuvintelor o sincera acceptabilitatea fata de fii dispun de un instrument care poate sa dea rezultate extraordinare. Acesti parinti pot sa incurajeze autoacceptabilitatea fiului, autostima acestuia. Pot sa promoveze dezvoltarea sa armonioasa ajutandu-l sa-si implineasca maximul de potential cu care genetic e inzestrat. Pot sa accelereze trecerea fiului de la dependenta la independenta si autocontrol. Pot sa-l ajute sa rezolve probleme in mod autonom, pot sa-i dea forta sa infrunte constructiv deziluziile si suferintele inerente copilariei si adolescentei.
Cea mai importanta consecinta a limbajului acceptabilitatii e ca fiul se simte iubit. Acceptare un altul asa cum este e un act de iubire. A te simti acceptat inseamna a te simti iubit, psihologia doar acum incepe sa realizeze imensa putere data de a te simti iubit! Iubirea e un sentiment care promoveaza cresterea mentala, fizica si probabil e agentul terapeutic cel mai eficient care se cunoaste pentru a repara daunele psihologice si fizice.

Aceeptabilitatea va fi demonstrata in mod clar

Nu este suficient sa incerci sentimente de acceptabilitate pentru fiu e important ca fiului sa i se demonstreze ca este acceptat. Acceptabilitatea e o stare a sufletului, o postura interioara, un sentiment care pentru a deveni o forta capabila in mod efectiv sa influenteze trebuie sa fie demonstrata activ. Un parinte eficient trebuie sa invete sa comunice propria acceptabilitate fata de fii. Putini parinti poseda capacitatea innascuta de a-si comunica acceptabilitatea, majoritatea parintilor trebuie sa dezinvete motode disfunctionale pentru a invata mai pe urma sa comunice constructiv. E vorba, in special, de a individualiza propriul mod de comunicare care se foloseste in mod curent pentru a identifica aspectele distructive modului de comunicare ca pe urma sa se insuseasca tehnici noi, constructive de comunicare.

--------------------------------------

dupa asta gata, ma duc in parc cu ai mei sa sap cu Felix pamantul
deci ce-i mai sus e un pasaj scris acum vreo 3-4 ani, din Gordon
e la fel de valabil
si da Simali, eu sunt acel parinte care-si musca limba atunci cand poate ar trece pe morala, pe explicatii gen "invidia nu face bine nimanui, e autodistructiva" sau "maraiala nu te ajuta sa depasesti momentul, trebuie sa-ti impui sa nu mai plangi, incearca asa..."
in astfel de situatii dupe mine recuperearea unui raport e relativ simpla: te preocupi doar sa stai langa copil, sa-i comunici doar ca incerci placere pentru simpla sa existenta si nu neaparat prin cuvinte pompoase, ci un simplu "ciao! te-ai trezit"
si facut ceva impreuna cu copilul fara sa-i comunici ca a facut ceva bine sau rau ci doar sa gasesti placere in a face ceva impreuna cu el
toate astea dublate de o valoare autentica a parintelui ca si Om cred ca asigura si un parcurs optimal al copilului in constructia (vezi Simali, pentru asta nu va mareg fata aceea sa-si faca manichiura, pentru ca superficialitatea nu este una din trasaturile ei, ea este motivata interior sa devina o persoana responsabila asa cum isi vede parintii) autostimei


si vezi cum nu stau parintii deoparte? pe bune, ca marea mea placere nu-i sa plimb trenuletele
dar imi impun sa uit de calculator, alte cele si sa gust simpla activitatea de-a vedea cerul cum isi schimba culoarea bucurandu-ma impreuna cu ei

incearca sa-l vezi ca pe un prieten drag (tu-ti educi prietenii?) cu care iti petreci o dupamiaza placuta, abandonandu-te placerii de-a condivide
uita sa educi, uita ca "trebuie" sa controlezi parcursul sau, doar incearca placerea langa el


Bendis (2 ani, 2 luni) si Felix (4 ani, 2 luni)

gazzella spune:

da!!!
il convingi fiind de partea sa 2-3-14 ani de acum inainte
la naiba cu notele, du-te si stai cu el, povestiti incantati despre miturile olimpului ca stiu ca va plac amandorura

bunicul meu avea o influenta destul de mare cat sa-si permite sa-mi cumpere un carnet numai de 10 si n-a facut-o niciodata
in schimb discuta cu mine muulte, il vedeam cum i se lumina fata discutand cu mine, abordand totul cu seriozitate, nu era nimic din complezenta, educativ, vadeam aceasi raportare la mine pe care o avea la prietenul sau, nenea Andron
iar asta ma facea sa nu ma indoiesc de valoarea mea, eram absolut speciala (chiar cu 2 in carnet pentru insolenta, indolenta si nu mai stiu ce)
fii oglinda copilului tau, lasa la o parte temerile, prejudecatile, lasa-l sa se reflecte in tine cu placerea de-a experimenta, a se experimenta
ori pentru asta uita de morala, indemnuri, goleste-te de tot ca sa-i permiti sa se reflecte simplu, curat

acum chiar ies, o zi placuta sa ai!

Bendis (2 ani, 2 luni) si Felix (4 ani, 2 luni)

mariamunteanu spune:

Motto-ul gradinitei baietilor mei este preluat din teoria Montessori si suna asa: "ajuta-ma sa pot singur". Frumos, asa-i ?
Si educatorii chiar il urmeaza. Copiii deprind inca de la 3 ani sa puna masa, sa se serveasca singuri la masa (in afara de supa), sa stranga, sa se ajute, nu doar sa astepte sa li se puna in farfurie.
Nu se bat, nu exista conflicte in gradinita, copiii invata respectul, invata sa se ingaduie, cine a gresit este invatat sa-si ceara scuze pe loc si continua sa se joace prieteneste.

N-au fost obligati sa renunte la pampers, ci au facut-o ei la 3 ani si 4 luni - intr-o zi pur si simplu au spus ca vor chiloti. Sunt multe de spus, ma bucur ca macar fiii mei au parte de alte conceptii si ma straduiesc sa invat si eu ca sa pot tine pasul.

Maria
ca macar