imi urasc viata-impas
Raspunsuri - Pagina 3
nelia spune:
M-am intristat foarte tare cind am citit mesajul tau. Parintii tai nu sint singurii care isi distrug copiii cu dorinta lor de a face totul pentru ei (totul insemnind doar ce doresc ei, parintii, dar nu si copiii), cu incapacitatea lor de a se desprinde de copiii pe care i-au adus pe lume. Eu am plecat la 22 de ani de acasa in acea calatorie de initiere despre care spunea cineva mai sus si ai mei nu sint asa, nu mi-au controlat niciodata viata. Dar simteam ca cea din familie nu sint eu, ca sint tot un copil acasa la mama si la tata, chiar daca preluasem friiele casei si ma ocupam de tot. Tot nu ma simteam pina la capat... asa ca am plecat sa ma descoper si am facut un lucru nemaipomenit. In situatia ta este singura solutie, oricit de mult ii va durea pe parintii tai. Nu pleca cu cearta, pleaca pur si simplu, spune-le ca ii iubesti, dar ca tu ai nevoie sa vezi cine esti in viata fara ei. Am o prietena buna, medic, care la 35 de ani statea cu parintii... nu cred ca vrei sa ajungi in situatia ei, a fost la un pas de a pune singur punct vietii. E trist ce spun acum, dar mama ei era ca parintii tai, o ajuta zilnic sa se simta ca un nimic. Desi aparent se prezenta ca o mama superiubitoare, si-a distrus unul dintre cei doi copii, fata, pentru ca in fata baiatului nu zicea nimic, era lumina vietii ei... si pe sot. Sint unii oameni care pur si simplu au nevoie de acest lucru, sa distruga alte vieti, da le controleze, sa anihileze alte personalitati, ca sa-si legitimizeze propria viata si personalitate. Nu sint neaparat oameni rai sau care vor raul, dimpotriva... si de cele mai multe ori o fac inconstient si ei chiar cred ca fac bine. Problema lor este ca sint atit de convinsi ca nu gresesc chiar daca le explici, incit nu vor constientiza niciodata ceea ce fac cu propriul lor copil. Eu am vorbit cu mama ei, de foarte multe ori, am vorbit si cu prietena mea, stiam toate starile prin care trece si nu-mi venea sa cred ca femeia aceea din fata mea nu intelege nimic din ce traieste fata ei!
Da, a crescut-o, a ajutat-o sa faca o facultate (pe care n-a vrut-o de altfel copilul, ci tot mama) si a facut multe lucruri pentru ea... si uite la ea acum, nerecunoscatoarea, ca vrea sa plece si sa ma lase. Prietena mea a ajuns si la psiholog, dar raul era mult prea mare... si ranile sint mult prea adinci, nu se fvor vindeca niciodata. Tu esti inca tinara, ai toate sansele sa te scuturi, sa-ti ieri viata in miini. Dar cu toate acestea a reusit sa plece de acasa, recunosc cu ajutorul prietenilor. Si-a gasit un apartament la un pret bun, lucra in spital, facea garzi suplimentare, apoi si-a gasit un post intr-o clinica privata, nu avea timp de nimic, dar asta a fost pretul pentru libertatea ei. Acum nu e fericita, inca sufera ca si-a parasit mama, se simte vinovata: vinovata ca a plecat, dar si mai vinovata ca se simte bine bine asa plecata, in casuta ei, pe care si-a amenajat-o dupa gustul ei, in care mama ei nu a calcat pentru ca nu o primeste si nici nu i-a spus unde locuieste, ca se simte bine sa nu fie acasa la ea, adica la ai ei... Trist, cumplit de trist ce a putut sa faca o mama cu propriul ei copil, in numele dragostei parintesti pe care i-o poarta. Si la cei 40 de ani, prietena mea e inca un copil si mama ei o suna si ii plinge in telefon ca ii este dor de ea, sa vina acasa, ca ii pare rau... iar daca prietena mea o crede si ii spune vreun plan de-al ei... sa vezi ce repede uita de dor si incepe cu vesnicul refren, ca ce-i trebuie, ca nu e bine, ca o sa vada ea cum va veni sa-i ceara bani de piine
.
In concluzie, din punctul meu de vedere, plecarea de acasa e primul pas, dar asa cum a spus si Principesa, pregatirea pentru aceasta plecare trebuie facuta treptat, mutarea ta va trebuie sa fie intii una de ordin psishic si apoi una fizica. Orice copil e nascut cu aceasta dorinta, de a-si multumi parintii, dar nici un parinte-adult, daca nu are probleme de atasament si sau de alt ordin, nu ar trebui sa profite de acest lucru, ci dimpotriva: orice parinte trebuie sa-si creasca, educe si pregateasca copilul in vederea acestei plecari de acasa, acestei desprinderi de cuib. Numai asa desprinderea se va face in mod natural si va intra la fel de natural in dorinta copilulul de a-si multumi parintii, numai asa va fi un adult fara probleme, cu o viata a lui si o personalitate nealterata de impunerile parintesti.
Mie imi este mila de genul acesta de parinti, sincer! Poate ca nu e vina lor, poate ca nici ei nu au avut o desprindere naturala de parintii lor si e si mai trist ca pentru ei nu se mai poate face nimic. Dar tu esti tinara si ai toata viata inainte! Daca nu o faci pentru tine, gindeste-te ca o faci pentru copilul sau copiii tai: daca tu nu o faci acum pentru tine, nu vei putea face nici pentru copiii tai si, in timp, vei deveni pentru copilul tau ceea ce sint parintii tai acum pentru tine. Nu pentru ca iti doresti asta, nu pentru ca esti un om rau, nu pentru ca nu iti vei iubi copilul sau copiii. Ci pentru ca pur si simplu nu vei putea altfel!
In ceea ce priveste relatia cu prietenul tau, am mari rezerve. In general, copiii care au fost crescuti ca tine cauta inconstient in partener un parinte, adica stabilesc acelasi gen de relatii dependente cu partenerul ca cea cu parintii. Nu spun ca el nu te iubeste, nu spun ca e vina lui, dar nu e bine sa sari din lac in put, sa pleci din cuibul parintesc in alt cuib. Daca el a fost crescut altfel decit tine, nu are cum sa inteleaga pina la capat ceea ce se intimpla cu tine, el te ia ca ceea ce vede: o femeie frumoasa, adulta, de 26 ani, care ii place, cu o meserie de viitor, care sta cu parintii momentan, dar care e libera sa faca ce vrea in afara lor, ca doar nu mai e un copil si asteapta de la tine reactii pe masura. Ar fi bine sa poti face asta singura pentru inceput, oricit de greu ti-ar fi (stiu ca acum iti pare imposibil, dar nu a murit nimeni de foame pentru ca a plecat de la parinti. Poate ca vei renunta la un anumit confort cu care esti obisnuita si un timp veio trai mult mai modest, dar nu e chiar atit de greu sa pleci, crede-ma pe cuvint!) Daca relatia cu prietenul rezista si el te sustine in hotaririle tale, atunci vei vedea mai tirziu ce vei face, poate te vei muta cu el. Dar tu ai nevoie acum de un loc al tau, sa te regasesti, sa vezi cine esti, ce vrei de la viata si dupa aceea sa legi aceasta viata de cea a unui barbat.
CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU
Principesa spune:
Blackgirl, ce bine ar fi daca pe lumea asta ar exista un barometru al problemelor, care sa faca un screening al problemelor si o ierarhie a lor, sa stabileasca pentru care dintre ele merita sa ne "vaicarim" si pentru care nu.
Pana cand va exista un consens universal cu privire la aceasta situatie, acest mesaj este o invitatie pentru tine la a reflecta daca ti se cuvine aceasta pozitie de evaluator si judecator al problemelor celorlalti si daca realmente crezi ca atitudinea depreciativa este cea cu care vrei tu sa ii tratezi pe oameni.
In cazul in care moderatorii citesc acest topic, mi se pare ca lipsa de respect a mesajulului tau necesita o sanctiune.
Cheia vindecarii este in relatie
eloise spune:
Alina, am citit mesajele tale cu atentie si intr-adevar e foarte, foarte dureros ceea ce scrii. Sentimentele tale de inutilitate si lipsa de sens, incapacitate, depresia, toate sint perfect justificate. Spuneai ca accepti si critici, insa nimeni nu are dreptul sa te judece sau sa-ti desconsidere trairile pentru ca nu tu esti cea vinovata, responsabili sint parintii tai care prin "iubirea" lor distructiva au facut sa fii ceea ce esti acum. Eu una ma intreb cit se poate de serios ce fel de iubire este asta. De ce oamenii astia care-si fac copiii sa sufere atit de intens pot acoperi sub cupola iubirii toata gama de atitudini si cuvinte distructive. Iubirea e benefica, iubirea face oamenii sa infloreasca, sa se dezvolte minunat, sa se vindece, le da putere, le da incredere in ei. Controlul, atitudinile dictatoriale, santajul emotional, astea nu sint iubire. Oricit s-ar amagi ei, oricit de convinsi ar avea nevoie sa fie ca te iubesc, pentru linistea lor sufleteasca, nu e adevarat.
Parintii care isi iubesc copiii ii cresc in spiritul libertatii depline, al acceptarii si al increderii in fortele lor. "Ajutindu-te" la orice pas sa iti croiesti drum in viata practic nu te-au ajutat niciodata, ci au construit meticulos o relatie de dependenta daunatoare. Nu trebuie sa te simti vinovata pentru toate astea, nu e vina ta. Daca ti-ar fi acordat incredere si te-ar fi acceptat de la inceput asa cum esti (o fiinta dotata cu discernamint, sensibilitate si inteligenta--toate astea transpar din ceea ce scrii) tu ai fi fost responsabila atit pentru reusitele cit si pentru esecurile tale. Acum neputinta ta (temporara, sint sigura ca o vei depasi) de a fi o persoana echilibrata, puternica si multumita de sine le apartine, esecul tau e de fapt al lor.
Ce e de facut, dupa mine: intr-adevar ar fi foarte benefic sa gasesti un psihoterapeut bun cit mai curind. Apoi, practica exercitii igienice de autoanaliza si aducere aminte: nu te blama, gindeste-te la copilaria ta si re-evalueaz-o, fara a idealiza rolul parintilor tai (cei care "ti-au dat viata, te-au crescut si au facut sacrificii pt tine"). Radacinile problemei sint cu siguranta adinci, nimic nu a debutat azi-ieri. Incearca (stiu ca e foarte greu) sa nu te lasi influentata de ceea ce iti spun, incercind sa te faca sa te simti neputincioasa. (vorbele tatalui tau sint cumplite, cu atit mai mult cu cit sint complet neadevarate). Nu le mai cauta lor scuze. Nimic nu justifica raul pe care parintii il fac copiilor. Parintii NU au dreptatea lor atunci cind e vorba de viata si alegerile copiilor. Ce compenseaza sentimentul de inutilitate pe care copilul acela il va avea in adolescenta sau la maturitate, necesitatea terapiei pentru a deveni un om "intreg", inadecvarea, stima de sine scazuta, ce anume rascumpara traumele si handicapul unui copil care a suferit? Intentiile bune ale parintilor? Mi-ar veni sa rid daca n-ar fi de plins, de fapt...
"Today is the tomorrow I was so worried about yesterday".
Andra si 
Vladut (14.10.2006)
CryssUK spune:
Draga Alina,
Faptul ca ceri ajutorul, ca incerci sa comunici e un lucru foarte bun.
Din cate am citit mi-am dat seama ca esti o fata isteata,puternica si norocoasa sa ai un prieten care te iubeste si pe care il iubesti.
Cred ca tu ai nevoie sa iti schimbi viata, modul de a gandi pas cu pas.
Pe langa un psiholog si poate un ajutor de la plante (gen : Calmoplant, tinctura de arnica sau remedii Bach....citeste prospectul si vezice e potrvit pt tine).....ti-ar face bine sa citesti cateva carti.
Sugerez sa incepi cu "Puterea miraculoasa a subconstienului " de J Murphy si daca gasesti orice carte de Louise Hay (You Can Heal Yourself).De asemenea "Feel the Fear and Do It Anyway" by Susan Jeffers.
Cartile astea mi-au schimbat total perspectiva asupra vietii si am inteles modul cum propriile ganduri,parintii si copilaria ne afecteaza viata.
Draga mea, te afli in fata unei provocari. Primeste-o cu bratele dschise. Durerea fizica sau sufleteasca ne arata ca ceva e in neregula, ca ceva tb schimbat....si sper ca in cazul tau e inceputul unui drum lung de cunostere.
Daca poti, te-ar ajuta sa vb cu un bun psiholog.
Dar mai intai, respira adanc, ia un pix si hartie si scrie toate planurile tale. Apoi pune-le in ordine de prioritate si apoi ia-le pe rand, nu toate odata.
Pune-te pe picioare, calmeaza-te, asculta muzica care iti place, iesi in parc, vb cu un prieten.
Intotdeauna schimbarile par mai greu de facut decat sunt.Cand faci un lucru pe care ti-l doresti cu adevarat, universul face acel lucru posibil.Incepe, iar D-zeu va face restul.
Si spune asta o persoana care a venit singura in Uk cu Ł25 in buzunar si si-a croit un drum.
Tot eu, sunt cea care in ultimii 2 ani, m-am temut sa merg pana la magazinul din colt sa-mi iau o paine, am plans zile intregi ca urma sa zbor cu avionul,imi era frica si sa respir, etc.
De curand am invatat ca pot, merg din nou la scoala si vreau sa imi schimb cariera si viata. Ignor toate vorbele descurajatoare si pornesc pe un drum nou, care sper sa ma duca in locul visat.
Esti atat de tanara, ai toata viata inainte! Invata sa te iubesti pe tine insati, uita-te in oglinda zilnic si spune-ti cat de frumoasa, desteapta si minunata esti. Spune-ti ca meriti o viata mai buna.
Nu stiu ce salariu ai, dar cred ca e putin posibil sa nu iti permiti sa stai in chirie cu prietenul care si el munceste.
Intreaba-te:
- unde vreau sa stau ? Preturile difera in functie de zona, etaj, amenajare.
- vreau un apartament sau numai o camera? Daca impartiti apartamentul cu altii, atunci platiti mai putin. Cred ca daca vreti, 2 oameni salariati pot plati chiria pe o camera intr-un apart cu alti chiriasi.
Asta poate fi temporar pana va mai ridicati.
- cu ce ma imbrac? cat chltuiesc pe iesiri in oras si cosmetice?
- cat platesc pe alte lucruri mai putin necesare
- cumpar mancare semipreparata, sau gatesc si imi iau mancare la pachet.
Daca faci un calcul probabil o sa realizezi sensul intrebarilor de mai sus.
Cu siguranta iti asumi un risc,nu va fi usor, nu vei mai avea comfortul de altadata, dar vei capata incredere in tine, vei castiga experienta, vei impune limite.
Nimic nu e asa greu cum pare.
--------
PS: By the way.....iubeste-ti viata. E singurul "lucru" care iti apartine numai tie indiferent de ce spun si fac altii. E un dar de la D-zeu, e legatura ta energetica cu divinitatea si de acolo iti vin toate ideile, toata puterea...fericirea.
Prietenii, parintii, invatatorii sunt numai referinte, vin si pleaca, se nasc si mor...tu si viata ta spirituala ramaneti impreuna pt totdeauna.
Mult succes!
Cristina
buli spune:
eu cred ca ar trebui sa te muti si sa locuiesti o perioada singura.
fara parinti, fara prieten.
sa mentii relatii bune cu toti, dar sa te obisnuiesti un pic sa-ti faci viata ta.
nu cred ca va fi ok sa te muti de la parinti cu prietenul. cred ca se pioate sa treci dintr-o dependenta in alta.
ceva timp pe care sa-l petreci tu cu tine n-are ce sa-ti strice.
daca vei locui singura vei avea timp de prietene, te vei organiza cum vei dori.
daca te muti cu prietenul, va trebui sa dai explicatii iarasi unde te duci, ce faci, de ce.
mi se pare mai bine pt tine sa imparti un apartament cu o amica.
stiu ca e greu cu banii si ca odata ce esti obisnuit cu un anumit confort e dificil sa renunti, dar crede-ma, merita.
succes!
www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@
denizel spune:
Draga Alina, trebuie sa pleci de langa ai tai!!! Poti, se poate!!! Cumva trebuie sa se poata!!!
Fiecare zi trecuta se intoarce impotriva ta. Cu cat amani mai mult, cu atat iti va fi mai anevoioasa desprinderea.
Am in familia apropiata un caz asemanator si stiu despre ce vorbesc.
Cred ca ai nevoie si de putina psihoterapie. Trebuie sa inveti cum sa nu te mai simti vinovata pentru deciziile pe care le iei.
Mult curaj, Alina!! 
Noi suntem langa tine, da? 
adelamaria spune:
Sper ca esti mai bine si ca mesajele care ti-au fost adresate te-au ajutat cat de cat...Nu stiu daca mesajul meu va fi relevant sau iti va folosi, dar iti voi scrie pentru ca in urma cu ceva timp (nu foarte mult) am fost aproximativ in situatia ta...Si eu cu un respect si iubire de parinti aproape de paroxism...Si eu cu teama permanenta de a nu dezamagi...Nu suportam ideea ca m-ar putea vedea altfel decat ca pe fiica ideala...Am fost pe punctul de a-mi pierde reperele si dorinta de viata doar pentru ca nu concepeam sa ii contrazic, sa le gresesc (in viziunea lor) cu ceva...De fapt, imaginea mea despre mine nu era cea reala; nu stiam sa ma definesc decat raportandu-ma la mine ca fiica a lor...Si toate astea in contextul in care aveam aceeasi varsta ca si tine, dar parintii mei nu au avut comportamentul parintilor tai. Eu am plecat la facultate, ei m-au sustinut, aveam o relatie buna. De fapt, nici acum nu stiu daca greseala a fost a mea, a lor sau de ambele parti...Cert e ca am ajuns intr-un moment in care dorintele mele n-au mai corespuns cu ale lor. Si eram ingrozita de situatia asta! Eu, care toata viata facusem doar ce trebuie, doar ce e bine! Ca si tine, urmam mereu teoria, calea cea buna si totusi nu-mi iesea nimic! De fapt, nu realizam ca nu puteam avea lucrurile pe care mi le doresc pentru ca-mi era frica sa-mi asum consecintele...
O sa-ti spun ce cred eu despre situatia ta si sa ma ierti daca gresesc. Cred ca iti doresti independenta (e firesc), iti doresti sa ai viata ta, dar ti-e teama sa iei decizii in acest sens!...Cuvintele tatalui tau te-au durut si te-au atins atat de mult poate si pentru ca tinzi sa le dai dreptate. Poate ca si tu ai gandit uneori la fel. De ce? Motive sunt. Asa ai fost „invatata”. Ca sa nu mai vorbim de contextul social si economic. Eram sigura de la primul mesaj ca vorbesti despre domeniul avocaturii, notariatului, magistraturii... si mi-ai confirmat!...E un domeniu unde fara pile nu poti face mare lucru...si examenul de care vorbesti...prefer sa nu comentez...
Ideea e ca intotdeauna ai visat sa ai o viata frumoasa, implinita, fara mari greutati (mai ales financiare) si ti s-a dat de inteles ca asa va fi (sau ca sunt mai mari sansele sa fie asa) cu conditia sa fii fata „buna”, sa asculti. Si tu iti doresti asta. Pe de-o parte e firesc. Insa varsta isi spune cuvantul, vrei sa fii independenta, sa-ti vezi de ale tale. Problema e ca vrei sa faci asta pe de-o parte fara sa te simti vinovata (e ingrozitor, stiu), pe de alta parte, fara sa iti afecteze imaginea despre viitorul „perfect” pe care ti-ai construit-o. Sunt dorinte contradictorii care te consuma si te impiedica sa vezi clar.
Eu asta cred, si, din nou, imi cer scuze daca gresesc.
Ce am facut eu in situatia ta? Am ales sa-mi traiesc propria viata, cu bune si rele, dar viata mea, nu cea visata de altii pentru mine, nu imaginea perfecta pe care o „invatasem” de mica...Am luat o decizie care a sursprins (a si dezamagit), dar care m-a ajutat sa ma impac cu mine. Repet, am o relatie buna cu parintii, dar le-am dat de inteles ca eu vreau altceva. Am luat o decizie si mi-am asumat consecintele. Care exista...dar macar ma pot privi in oglinda si sa ma recunosc...
Insa la mine nu s-a pus problema unui „regres” financiar; ai mei m-au sustinut si m-au ajutat, chiar daca nu sunt 100% impacati cu hotararea mea. E foarte greu sa renunti in mod constient la un anumit standard, la un anume tip de viitor. Dragostea trece prin stomac...Intrebarea e daca si dragostea de „tine” trece tot prin stomac...doar tu poti decide...
Si eu cred ca ar trebui sa stai o vreme singura. Nu te grabi sa te desprinzi de parinti pentru a te „lega” de un barbat. Sunt foarte mari sanse sa cauti in mod inconstient acelasi tip de relatie abuziva...cred ca s-a mai spus asta...e perfect adevarat, sa stii! Cantareste bine situatia si asuma-ti deciziile pe care le iei, consecintele lor!...Esti o fata desteapta, o fire analitica si puternica in ciuda a ceea ce simti tu despre tine! Sunt convinsa!
Ramonika spune:
ce as face in locul tau:
m-as muta singura (daca ai spus ca totusi castigi bine) cu chirie.
mi-as lua o pisica sau un caine. ajuta foarte mult la psihic (daca iti plac cat de cat animalele).
probabil l-as indeparta pe asa-zisul prieten.
Ramonika
si pisicile www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550848/" target="_blank">Vladutz
www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550510/" target="_blank">Maritza www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550608/" target="_blank">Fulgushor www.flickr.com/photos/11125714@N02/2227425419/" target="_blank">Miki
Clover spune:
Sa fim seriosi ca prietenul are circumstante atenuante. S-ar putea sa nu priceapa pur si simplu de ce la 26 de ani ea are nevoie de bilet de voie de la parinti si deci sa ii ignore si restul durerilor si plansetelor. Nu zic ca e bine, dar n-ar fi primul barbat fara gena sensibilitatii.
Alina, imagineaza-ti ca parintii tai te tin stransa de gat cat deabia sa respiri da cam atat. Prea mult nu ai cum sa te misti ca te sugruma ei. Cam asta e situatia si problema e la ei.
Din cate intelegem noi nu ai muri de foame si nu ai trai pe strada fara ei, asa ca infrunta-i. Trebuie sa inveti sa iti spui punctul de vedere si sa treci peste durerea cuvintelor. Da, ai fost invatat sa fii obedienta dar intrebarea e: la varsta ta vrei sa iti traiesti viata sau ce iti traseaza ei? N-ai 16 ani sa le tremure inima ca vii cu burta la gura si ce-o sa zica lumea.
Deci cat de reala e dependenta financiara de ei? As fi pregatita sa bag un degetel in foc ca imaginata ta proasta performanta de la munca e bazata tot pe indoctrinarea de acasa.
Nu cred ca ai nevoie de pastile, poate de psihotereapie. Problema e sa realizezi ca poti sa iti infrunti parintii si ca scopul tau in viata nu e sa ii faci fericiti.
pisigri spune:
Alina,
Tu spui ca te omoara dependenta asta financiara de parintii tai. Eu zic ca altceva te omoara.
NIMENI pe lumea asta nu face nimic deliberat, cu scopul propus de a-si dezamagi parintii. Uneori insa, facem in viata alegeri cu care ei nu sint de acord, dar pe care trebuie sa ni le asumam.
Eu nu iti spun sa pleci impuscata de acasa. E greu, mai ales ca treci printr-o pasa proasta, mai ales ca iti iubesti parintii atit de mult incit la 26 de ani preferi sa iti calci sufletul in picioare decit sa le dai lor motive sa isi faca griji.
Trebie insa sa te detasezi putin de ei si de ce iti vor spune. Si mama mea e cam la fel, apropo de "ce sa cauti tu...", dar dupa multe lupte...iaca m-am maritat cu cine am vrut eu (e cu 20 de ani mai mare ca mine), sintem fericiti si asteptam un bebe.
Ramin la parerea mea, indiferent ce vei face, in final parintii tot te vor iubi, in felul lor. Ca felul asta al lor e anacronic, sau nu se potriveste cu ideile tale despre viata, e alta poveste si e oarecum inevitabil. Dar nu poti continua sa ii pui pe ei mai presus de tine. Nu e firesc, nu e sanatos pentru nimeni...
Pentru ca totusi pledez pentru moderatie...incepe prin a "schimba placa". Ai bani sa pleci la BV - ca doar mincesti - pleaca ! Fireste, anunta calm ca ti-ai luat bilet de tren, lipsesti in we de acasa, pleci la BV, te intorci duminica seara/luni, o sa telefonezi sa ii asiguri ca esti ok. Si gata discutia. INDIFERENT ce ti se spune, decizia ta este luata, ai dreptul sa o iei la 26 de ani. Nu mai ceda la nici un fel de santaj. orice vorbe grele ti-ar spune, ia-le ca atare si vezi-ti de treaba...
si continua in acelasi fel. in paralel, vezi care e treaba cu prietenul, ramineti sau nu impreuna, vrea/vrei sa va mutati amindoi, cit costa o camera etc. parerea mea este ca pt inceput sa te muti in acelasi oras; cunosti oameni acolo, mai ai amici....nu te rupi cu totul. Nu stiu cit de mult semanam (cum ziceai tu), mie mi-a fost mereu foarte foarte greu sa plec in necunoscut - mi-a fost mai bine pe picioarele mele (adica fara parinti) dar in orasul natal...
vezi in timp si ce se intimpla cu job-ul - felicitari ca ai inceput sa te misti sa gassti altceva, mai pe gustul tau !
te pupam (eu si pisoii, care au citit de la mine din brate povestea ta), iti tinem pumnii si mai asteptam vesti !
if you can't say something nice, then don't say it at all