File de istorie ... culinara
Raspunsuri - Pagina 6
akella spune:
Doamne, cata dreptate avea, in vremea sa, raposatul Radu Rosetti, cand isi incepea "Amintirile" cu aceste melancolice vorbe: "Nu cred sa fie alta tara in care toata viata publica si privata sa se fi schimbat mai repede si mai desavarsit decat la noi si mai ales in care orice urma a unui trecut, relativ foarte apropiat, sa se fi stins atat de complect si de rapede ca la noi".
Asa deapana el, si-l vad cu fruntea cuvios odihnita in palme adunand in juru-i, din umbre si lumini fulgerate, sleitele vieti ale unor oameni care au trecut demult in uitare: se sculau batranii si li se aduceau dulceti si apa, urmate indata de cafeaua turceasca, si nu de orice fel cele dintai, ci cu deosebire de nufar, careia cred ca i s-a si pierdut mestesugul, de cirese amare, neagra ca noaptea, de nuci verzi si de trandafiri care nu-si are nimic asemenea, roduzaharul si serbetul, dupa care nesmintit intra ciubucciul curtii purtand "narghileaua cu tubekiu aromatic, cumplit de tare, al carui fum, dupa ce trecea prin apa din vasul de sub tigaie, era dus la gura fumatorului printr-un conduct flexibil alcatuit dintr-o spirala, lunga de 3-4 metri, de sarma subtire, invaluita in piele foarte subtire si ea".
Si dupa ce-si amageau o tara aceia foamea cu o zacusca care numai firava nu era, si-si mai treceau vremea cu palavre care nu suparau pe nimeni, se asterneau pranzului la care "isi dadeau intalnire toate bucatariile din lume (afara de cea nemteasca, pentru care ea avea dispret desavarsit)" e vorba de bunica dumnealui, femeie amarnica, graind frantuzeste. La pret erau, "afara de feliurile obisnuite in tara si de multe excursiuni in bucataria franceza", bucatele grecesti si turcesti: "nenumarate feluri cu unt de lemn, cataifurile, baclavalele si caplamalele", dar si latele pe care Radu Rosetti le jinduieste: "kuskebak, tingirikebak, Kafasaki, friptura tocata la frigare si alte multe feliuri gustoase daca nu tocmai usoare de mistuit".
Tingirikebakul si Kafasakiul cred ca nu se mai gaseau nici in Iesi si nici in Bucuresti inca de la inceputul veacului in crasmele care pierdusera obiceiul pamantului, tragandu-se cei care le gustau si le faceau poate spre Dobrogea noastra, poate spre alte parti de lume, dar mult laudata "friptura tocata la frigare" ar fi avut cam asa rostul:
Se luau bucati de muschi si carne moale de la coada, se curatau de piei si se hacuiau pe un fund de lemn si tocatura se indestula cu ceapa, cu piper si cu cimbru, cu patrunjel si, dupa obraz, cu putina lamaie, aleasa dintre cele buboase, rasa. Si se lega cu oua proaspete pe dinauntru, iar pe dinafara cu suvite de slanina alba frecata bine cu usturoi - asa fel, incat sa nu se desprinda de pe frigarea teapana de alun, dupa care se da deasupra unui jaratec de spaima ca sa se rumeneasca dintr-odata, sa prinda coaja si sa ramana asa pana cand era gata si-o scoteau de pe bat pe tipsie, asezand-o pe asternut de orez fiert inabusit, cu o capatana-doua de ceapa denesfacute in el si cu zeama lamailor vaduvite de coaja, stoarsa deasupra.
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
Uite-asa, demult, in alt veac, intr-o dimineata cu soare bolnav, nascut toamna prin preajma mai departata a darapanatei Cismele a lui Mavrogheni, intre gradini si vii de-acuma duse, ocolite de inalte zaplazuri, se vedeau prin curti de gospodari focuri potolite de vreascuri si de frunze ude si se-nfundau, cu zorul brumei, la gura beciurilor cu bolta zidita, butoaiele cu muraturi si te toropea, apriga ca o betie in stepa, duhoarea carnii de oaie, taiata batrana, numai vana si seu galben.
Era ca in zilele de bejenie, Bucurestenii pareau ca n-or sa se mai sature, mai cu seama cei care-si aveau pivnitele spre Dealul Spirii, cei din fire aplecati bauturii si cei robiti pantecului celui cu nesat, caci acolo era pamantul bun si pastra tot ce i se da, si os de domn si os de cane.
Bunaoara, venind la ale noastre, faceau mai batranii muraturi din toate frupturile - din poame si din zarzavaturi deopotriva, prune, pepeni verzi, gulii, foi de vita, gutui, spanac - dar mai cu seama oranduiau, in mari poloboace de stejar, capatani de varza alba de soi tarziu, creata si indesata, pe care dregand-o cu marar uscat in mai si cu hrean si cu morcovi, iar pentru culoarea moarei adaugand, dupa ochi, si-o alt fel de varza, rosie, dar nu mai mult de doua-trei bucati despicate-n patru, caci nu-si aveau trecere sarmalele daca nu erau invelite in foaie sofranie ca untul ori ca mamaliga rasturnata pe fund de lemn alaturi.
De aici, de la verzele acestea baloase aveau sa se traga peste iarna varzarile, calite in untdelemn, cum faceau moldovencele dinspre munte, in sus de Arbore, zicand acelea ca varza-i curechi (si ce nu-i asa?), asternuturile lucind stins de grasime calda ale crapilor si ale purceilor de lapte, masurati sa n-aiba mai mult de trei palme in lungime, zacuti prin cuptoare ca sa le fie coaja ca la castane - nici plesnita, dar nici intreaga, nevinovati in sufletul - dar nu si-n trupul lor - ca si al atator curcani rasturnati pe spate si lati in solduri sa tina la ospete.
Dar tot de aici, cum spuneam, despre partea verzei murate in saramura si pritocita, ca si vinul scump, purcedea mai ales lesnea petrecere a acriturii langa blidul cu fasole uscata, din cea pestrita - cu bobul cat nuca mica si pe care poti sa-l faci si umplut - fiarta cu afumaturi, carnati ori sunci varstate cu carne macra, asta ca sa nu mai pomenesc de folosul zemii la ceas greu, cand scoasa rece si bauta repede, il avanta pe cel aflat in nevoie mai abitir decat un bors cald de potroace sau de burta.
Dar iarasi inainte mergand, drum de lacrima de haimana, mai puneau bucurestenii - peste care nu daduse inca inlesnirea de piata a castravetilor de Radauti, fara pereche si aceia - tot in saramura, patlagele verzi (gogonele, cum li se mai spune aiurea), ajutandu-le cu frunze verzi de telina, cu crengute de visin, necojite, cu hrean ca sa intareasca, cu usturoi curatat si cu ardei de doua feluri (cornu-caprii si de cei iuti si mici), cu morcov...
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
Scriu mai vechii despre bucate descantate, de care cu tarzie osteneala m-am invrednicit sa aflu: si anume, un medic sas, Andreas Wolf - trecator ca o parere prin Tarile Romane, om de casa, o vreme, mitropolitului Iacov al Moldovei in zilele lui Voda Callimachi si naravit la caprioare - zicea ca "a cumparat in Iasi una cu zece parale". Asta atunci.
Nu stiu cum o fi gasit-o neamtul, dar daca ar fi fost dupa legea pamantului, asa ar fi trebuit s-o faca: ar fi luat un sold de cerb si l-ar fi curatat si sarat cat se cuvine, fierbandu-l apoi in oala nesmaltuita de lut, ca sa asude laolalta cu oleaca de otet din cel bun si cu o litra de vin rosu de Nicoresti - o Feteasca din acelea care se asterne ulcelei ca un sarut obosit. Iar pentru ca clocotele sa nu-i fie carnii degeaba, ar mai fi aruncat in zeama, din vreme, boabe de ienupar si cateva dramuri de cuisoare - bacanie rara. Carnea muiata ar fi scos-o pe un taler de lemn dulce de dud si ar fi tavalit-o printr-o fiertura de macris subtiata cu acelasi vin si aromata cu alamaie stoarsa.
Ca nu se hraneau rau batranii, asta o stim. Poate n-am aflat inca ce-si daruiau burtii cand pofteau prepelite durdulii. Iata: alegeau carnea fripta de pe oase si-o frecau cu unt proaspat, din cel invelit in foi de vita verde, si cu sosul ei, urmand s-o toace marunt, iar oasele sa le macine dimpreuna. Dupa care, adaugand doi-trei muschiuleti subtiri de vitel de lapte, sunca afumata putin, slanina alba, morcovi, radacina de patrunjel, manatarci - ori alta ciuperca, asta, ca sa boiereasca inca bucatele - o frigeau in mustul ei, inabusind-o. O mai hacuiau o data si-o treceau prin sita milostiva. Tocatura, mai dreasa cu lamaie, iarasi mai potrivita din zeama, rabda deasupra, fierbinte fiind in blid, stridii si trufe taiate potrivit si rumenite in acelasi unt galben despre care am mai pomenit. Cam izmenita treaba asta, dar de!
Asa se saturau aceia, caci - ca sa nu uit - numarul doisprezece, adica duzina, prepelita va sa insemne, tzifra ce chema musai dupa sine vin cu margele, Cramposie de Dragasani si umbra deasa de nuc. Si se-ncheia pranzul cu "cahfele" - cum le alinta Barbu in "Princepele" - si cu vutci, si cu lautari, ca trebuiau si aceia pentru sufletul de dor al romanului dintotdeauna. Iar daca punga era saraca si ziua nu era de praznic, aveau trecere mare tarii, batuti zdravan, intorsi pe jaratec si iarasi batuti pe muche, ca sa se desprinda pielea de pe carne si carnea de pe oase. Asternuta intr-o strachina adanca, carnea maruntita se oparea cu otet fiert, inveselindu-se cand se racea cu mult marar, cu ceapa verde, iar dupa pofta si cu usturoi. Se ineca in untdelemn de masline adus de la Salonic. Si altceva nu mai era lipsa.
Pescarie din aceasta sarata va fi mancat si Vasile Voda, calicul, pomenit de cronicar in "O sama de cuvinte", cel ce dadea tain curtii domnesti doar "o merta de paine, si doi berbeci, si o ialovita", cu cheltuiala putina, ca la crapi de iaz nu se scumpea, astia erau pentru toate zilele.
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
In linistea dupa-amiezei, cand adormeau vrabiile in salcamii care umbreau putin ulitele colbuite si peste targul Bucurestiului se asternea plictisul, se trageau la racoarea obloanelor grele de fag negustorii, asudati pe sub anterie. Atuncea, la acel ceas al lenei, aduceau slujnicele dinspre camara aceeasi salata de tari cu frunze de marar verde, din care "mancau cu degetele, dar mancau curat", avand uscaciunea aceasta de peste din Arhipelag, urat ca dracu', mare trecere intre greci ca si intre ai nostri mai apoi, pare-se si pentru darul, aevea ori banuit numai, de a inviora batranetele.
Tarii de data aceasta se bateau cu piatra de rau lustruita si, dupa ce se muiau pe plita incinsa si se curatau in fasii lungi, fara capetele care se aruncau, se fierbeau in otet de vin, acoperiti cu capac si inabusiti asa. Li se adauga, dupa obicei, mararul tocat si untdelemnul de masline. Manca negustorul, ofta si iar manca, amintindu-si de portocalii si de mirosul de butoi putred al Pireului.
Tot de atunci ne-au ramas ghiveciurile sleite, scazute, de post (smerite) si pe care "mitocanii" nu puneau pret atunci cand se asterneau sa se sature. Tot ghiveciul le bucura si lor adunarile flamande, dar altfel - ghiveci macelaresc, asa cum numai in mahalalele de parlagii si de gradinari bulgari ale Bucurestiului se putea gati si numai din proaspat.
Se lua cap de piept de vaca, se prajea, rumenindu-se in untura infierbantata, dupa care se scotea de-o parte, pentru ca in ce ramanea sa se caleasca ceapa si apoi sa se stinga cu bulion si cu supa de oase. Acum se baga carnea si se lasa sa zaca clocotind pe putin doua-trei ceasuri bune, cu cimbru de anul trecut si cu usturoi. Osebit, se fierbea cu untura si cu zeama de oase, un popor de legume, o incantare de culori si de aburi cu miros: varza alba de Buzau, cartofii sapunari, din cei care nu se sfarma la fiert, bame Sultane, lungi de-o palma, dovlecei unguresti - numiti prin birturi "democrati cu fustanela" - fasole lata, galbena, ardei grasi, vinete, morcovi si telina si conopida pitica. Se dadeau la cuptor pentru putina vreme. Urma fragezimea, momitele - si ele prajite in tigaie, iar peste carne si acestea, maduva taiata. Peste legumele fierte se asternea sucul carnii si se amesteca. In grija de acum a bucatarului, carnea fara os se aseza intr-o parte a unei largi tavale de arama, se adaugau - ca sa fie si sa dea gustul din urma - rosii taiate felii si agurida de struguri, de cealalta toate celelalte, si se mai adaugau, dupa limba dumnealui, piperul si sarea, potrivindu-se. Peste acest balamuc de zemuri si de fructe ale pamantului se turna, ca dintr-al altuia, vinul, si se dadea fata mancarii cu patrunjel tocat. Nu statea la cuptor din nou, nici cat o mica de ceas. Era mancare sanatoasa si asa ne-a ramas si noua. Marturisesc ca n-am gasit nici in bucataria rustica perigordina, a carei faima "est internationale et ce n'est d'hier" - cum se lauda - ceva de soi mai ales. Unii spun - si cred ca au dreptate - ca si mai zdravana iese daca e dogorata in gavanos de pamant ars, asa cum faceau vechii.
Alt vin decat Nicorestiul, or Odobestiul nu sufera; ori, pentru cine vrea mai aspru si se simte mai barbat, un Cabernet de Samburesti, gros ca sangele de bivol, sa stea pe unghie, ori...
N-avea deci de ce "subtirele mancacios Dapontes", pomenit de Gion cu intelegere, sa zica: "Deschide-voi gura mea si voi povesti lucruri gustoase"?
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
brianamica spune:
Akella, este extraordinar ce postezi tu aici !
Felicitari.
Si daca mai ai de unde, mai posteaza ca este minunat sa citesti asa si...sincer.... ne putem inspira !
Brianamica mamica de 2 fete cucuiete
“Întelegerea trecutului ne determină abilitatea cu care intelegem prezentul.”
http://pg.photos.yahoo.com/ph/brichisasociatii/my_photos
akella spune:
brianamica, multumesc de aprecieri. Mai am materiale si voi mai posta; ma bucur ca randurile mele sunt citite si placute...
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
Si uite-asa, pe nestiute, s-au prasit si mustele, si-au inceput targovetii sa se racoreasca cu dulceturi de chitre si cu apa rece de put pietruit, brobonind carafile. Si-a inceput sa creasca luna rosie, mare, grea si pantecoasa din dreapta turlelor de la Vacaresti, si-a inceput iarasi sa se cheme c-am intrat in vara. Pe sub pomii batrani din Cotroceni s-au scos, in gradina la Zdrafcu, gratarele unse cu seu de oaie.
Si-acum targul acesta tot miroase a butuc de casap si-a maruntaie grase si-a mangal incins. La vremea amiezii, mai demult, de voia voda, care era, sa se-ncarce ii urau boierii insirati la mila lui: "Bine iti sade Mariei Tale, maslahat imparatesc. Pofta buna!". Si-i aduceau feciorii la masa ficatei de clapon, inveliti in afumatura si fripti pe varga cojita de alun, avand alaturi de tipsia de argint orez fiert in unt cu ciuperci albe si aromat cu piper si tarhon, ba mai avand pe deasupra si bucuria de primavara a patrunjelului verde. Ceilalti, mai mici - invatati sa manance pe saturate si maiul in zeama si-n sangele lui, sfaraind pe fund de lemn cu margine sapata, si sa rupa painea-n patru, nu-n bucati ca pe anafura - nu se mai incurcau, si-si luau trei-patru ficati de vitel, platind cu ocaua, nu cu litra si-l frigeau cu multa mila, asa proaspat, dar uns cu ulei, dat cu sare si frecat cu samanta de ardei iute, fiindca asa cu adevarat mustea in gura si dadea un rost pe lumea asta vinului, cam acru, de prin crasme. Doamne, as zice, ficatul!
Luigi Pulci, cel care in veacul sau inchipuia ospete pentru doi ca pentru o cohorta intoarsa din Africa, unde blonzii mercenari gali se tinusera doar cu struguri uscati si curmale si erau dornici, credea in el ca un bun catolic, ce-i drept cam betiv, dar si lacom:
"Dar mai presus de toate cred in vinul bun,
Si cred ca se va mantui acel ce crede.
Si cred in turta si in pateu:
Una fiind mama, iar celalalt fiul;
Al nostru tata adevarat e ficatelul,
Si pot fi trei si doi si unul singur
Si toti ca unul din ficat se trag."
Dar n-apucase insa acela, bietul, sa se-nfrupte din vestitul pate de foie gras pe care-l facea Capsa si-l mancau bucurestenii - fel de bucate muncit cu sudori de bucatar asa fel ca te lovea jalea stiindu-l doar hors d'oeuvres, la un loc cu jambonul roz ca un gust prost, ori cu salamurile uscate, dar nu de batranete. Dar mai la urma urmei stai sa te gandesti ca nu e vorba decat despre niste ficati de gasca.
Iata cum s-ar face: se curata ficatul si se lasa sa zaca in vin alb o zi si-o noapte impreuna cu cateva trufe, cate ai la indemana. Apoi tot in vinul acela, cu sare si piper, se fierbe la foc lin, invelit in slanina subtire ca sa se topeasca, pana-i ajunge si-l poti freca bine, dat printr-o sita impletita, la un loc cu untul galben, din acela care-i in bulgari si acoperit cu foi late de hrean, cu frisca fara zahar, cu trufele si cu un paharut numai de coniac Roufignac, dar vechi. Asa cum e acum, maiaua primeste sare, mai primeste si piper - rasnit de data aceasta - si nucsoara razuita sau cuisoare, dupa limba cui o-ncearca, iar dupa asta se impresoara cu aspic topit in care s-au pus, de haz si de frumusete, gogosarii rosii, grasi si grosi, taiati in felii care sa nu-ti umfle gura, masline fara sambure, asa-zise "ochi de bou", lacramand de bunatatea untdelemnului - de unde si numele lor, oua fierte, doar albusul, si verdeata.
Zau, ca toate astea se mananca!
Daca insa Capsa iti venea departe, iar acasa nu indopai gaste destule, atunci ajunai la vreun prieten, pictor boem, ardelean se-ntelege, iubitor de frumos si de taitei cu varza si ascultai oftand, nefericit dar satul, psalmodiat in dulcele grai de pe Somes, un poet mare cat Turnul Coltii:
"Cum pot prin vreme, doamna, sa ramana -
Si stiu ca pot - fiinte-n piatra dura,
Mai mult ca mainile ce le facura
Si care s-or intoarce in tarana?"
Si era primavara si uite asa, trecea degeaba vremea...
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
Cand nu era deci zi de praznuire, si cand nu era in vremea aceea bunecuvantata, adica intre sarbatori, placintele se vindeau in ulita si se mancau la botul calului. "Negustorii umblareti", pestrita lume a pietelor bucurestene, umblau cu un cos in fundul caruia "puneau un lighenus de jaratec de mangal, iar deasupra sta o sinie (tava de alama, mare si cu marginea ingusta) cu placintele ce se tineau calde in felul acesta, ca si cum ar fi fost scoase atunci din cuptor, iar pe marginea cosului de nuiele erau infipte bete pe care stau insirati covrigi de tot felul."
Dar nu despre aceasta, pe care-o putea avea oricine "pe cinci parale o bucata cat podul palmei", ci despre placinta cu ravase, domneasca, o sa va spun, coapta in casa ca o incununare a mesei, fruntea bucatelor si sarea serii. Eu stiu de ea de la bunica. Radu Rosetti o coboara in pulberea anilor pana la Ecleziastul, ca sa n-o lase totusi acolo, ci milostiv, sa o aduca apoi in Franta numind-o Le Gateau de la Feve, prea zgomotos pentru o de tot obisnuita placinta de bob, mi-am zis. Dar tot Rosetti avea sa aiba dreptatea lui, ca de Sfanta Ephifania, intr-o zi anume, la Fete des Rois, cine nimerea bobul negru din placinta cu albe, era cinstit cateva ceasuri ca stapan. Ma rog, pana aici n-ar fi nimic. Dar se pare ca din Atena, pe drum intortocheat, obiceiul schilodit ne-a trecut si noua Dunarea. "Na zisis, na procopsis, Ke is tin Vlahia megalos platinataris", adica, "Mai mare sa te vad, sa ajungi placintar in Tara Romaneasca", isi urau la saracie tinerii chefaloniti, minunati si ei de frumosul dever ce se facea la noi cu aluaturile si cu poezia din ele.
In timpii din urma ravasele le scriau Nicu Metz si cu Nita Caltabos si erau atat de tampe, incat merita sa vedem cam cum suna unul:
"Noaptea faci furori la bal
Arunci francii in local,
Iar ziua vinzi bureti,
Si-n piata castraveti."
Lui Rosetti, chestia asta in versuri, pe care-o citeaza strepezit, ii dadea stenahorie, dara-mi-te alta, primita de un avocat de la un client, drept plocon si spre luare aminte:
"Cu branza si cu mere,
S-o mancati cu placere;
Si sa nu uitati ca la 18 avem infatisare!"
Face sa-ti iei campii verzi!
Cum se cocea, stie toata suflarea. Cu ce se umplea, a zis-o impricinatul de mai sus. Marturisesc ca ma prapadesc dupa placintarii, dupa aluaturile rumene, mustind gras si fierbinte, in vase cositorite, tavalite sau nu prin zaharuri ca pulberea, le adulmec amintindu-mi de oamenii si de obiceiele care acum sunt fum. Oricum, la indemana nu-mi prea este sa ma aplec asupra unei oale adanci cu sarmale hituite din carne frageda de caprioara si de mistret, amestecate, carora li se adauga orez cu bobul lung, oparit, ceapa calita, piper boabe, cimbru fire si varza murata, acra, tocata marunt. Carnea sta deoparte, cat fierb toate astea, apoi se rasucesc sarmalele, fie cat un deget de cucoana, ca-n Moldova, fie cat un pumn de mot, ca-n Ardeal, fie asa si-asa, ca la Bucuresti, si se asaza deasupra si pe margini, mai punandu-se bulion, sa fie. Se fierb doua-trei ceasuri, iar la sfarsit se taie deasupra rosii felii - asta-i mancare pentru hulpavi, hotarati sa moara pe stergar, nu pe perna brodata. Vanatul e mai bine sa-l aduca altul.
Vinu-i bine sa fie rosu. Dar, mai la urma urmei, nu de culoare ne-mpiedicam noi...
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
akella spune:
Intr-o vreme care nu era a mea, de jur-imprejurul Bucurestilor cresteau gunoaiele de paie de grajd si loboda rosie, din care se fierbea - saptamana de saptamana - borsul tiganesc, cu carne de ardei verde si iute, cu leaustean si cu praz, de dadea dracu-n fete mari si umblau ai nostri cu caciula-n miezul verii, se stergeau si mai mancau, ca nici loboda nu-i vrabioara de vaca cu must, da nici alta mancare nu-i si, mai ales, se afla tare la-ndemana bietului Hristodoru, "a carui nevasta, coana Uta, femeie frumoasa si cu virtute intransigenta, bucatareasa de mana intai, mana dreapta a barbatului pentru carmuirea fondului de comert si prietena de mana stanga pentru multi clienti pe alese, era ingerul tutelar al acestui local gastronomic."
Ca foamea era ca iarba. Si cu asta, vorba vine, doar n-o prinsese dumnealui si n-o alungase cantandu-i
"Kirama ai fost, Kirama sa fii,
La mine sa nu mai vii!"
Mai luau si altii o poala de rosii care nici samburi n-aveau, mai fierbeau vreo litra-doua de morcovi, grosi si tepeni ca parul si mai tocau usturoi proaspat cu ceapa in doua - numai ce-i alb in legatura, ca restul il alegeau ratele in colb de curte - si, cu mana harnica, aruncau pe deasupra cati tari tinuti o luna-n otet de mere puteau sa ia intre deste, inainte de a se sterge de sort, asa, cum se cade, ca de-o otreapa. Daca cine gatea era femeie in slujba la greci, ca sa-i fie treaba cu spor, morfolea masline-ntre masele si le scuipa carnea-n castron, mai adaugand inca ulei si blestemand lifta care in loc sa manance pruna cu coaja ei, o cauta de pielita. Ma gandesc la Bucurestiul acela plin de schituri, colcaind de calugari slinosi si de maici, si ma curat de stiinta aceasta a mea cu chipul de icoana afumata, crapata si stearsa, al parintelui Ghermanuta al lui Calistrat Hogas care, asa pierit cum se afla, pierdut intre Neamt si Suceava, undeva alaturi de tot ce creste, se inmulteste si moare, cu buzele lui uscate de om ce pricepea pretul de aur al hribilor perpeliti pe jaratec, jertfa lor ca intr-o pamanteana cazna. Iar daca in golul de zeama galbena de sare al ciupercii alaturai marar, asta se chema un fel si se numara intre bucate. Fata de acestea toate, marunte dar ale pamantului, degeaba inchipuia un Tolstoi, cel mai micul, o masa ca aceasta in Ekaterinodar: "bulion cu pateuri", o "matelota" de lin cu sos de vin rosu si gaina fiarta, fara nici o picatura de apa, intr-un burduf de porc.
Aici, sub Ceahlau, ca si sub Inau, fineturi din astea erau ca si cum n-ar fi fost...
Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici.
ralu spune:
Akella-MULTUMIM!!!