Relatia cu parintii pe cand eram copii

try spune:

Kores, Lucia, la mine parintii nu au fost prea protectori, n-au avut tendinta de a ma proteja excesiv din dorinta de a ma feri de rele, suferinta, probleme. Pot spune ca am avut parte de multa libertate. Mai ales ca veneam in urma a doi baieti, iar asta de multe ori presupune parinti mai maleabili. Nu mi-au interzis petrecerile, iesirile afara, mersul in tabere (la noi in 90% din cazuri erau probleme financiare pt. care nu puteam merge in astfel de iesiri). Nu mi-aduc aminte sa mi se fi repetat chestii de genul: nu esti in stare, nu poti, lasa ca fac eu, din contra, ai mei, cu 4 copii fiind, au incercat sa ne insufle niste responsabilitati si o oarecare autonomie de mici. Poate de prea mici as spune. Am fost copii munciti pe campuri pe la tara (lucru pe care l-am urat cu toata fiinta mea: noi nu aveam vacante, ci treburi la tara. Toti copiii in vacante se distrau, se jucau de dimineata pana seara. Noi trebuia sa ascultam de mamaie care ne pretindea sa ne comportam ca un adult: sa muncim de dimineata pana seara in gradini la una-alta etc.).
Maica-mea, o emotiva si lipsita si ea de curaj, incerca sa ne faca pe noi curajosi reprosandu-ne in anumite situatii ca nu avem curajul sa vorbim, sa cerem, sa intrebam, sa ne cerem iertare cand gresim etc. Ea a asteptat de la noi acel curaj pe care ea nu l-a avut. Banuiesc ca atunci cand pretinzi (in sensul de astepari) unui copil sa fie opusul a ceea ce tu esti, efectul este si mai distrugator (n-am putut sa zic negativ ca nu suporta grade de comparatie, dar la asta ma refeream). Foarte rar maica-mea a avut discutii de lamurire cu mine, in care sa imi spuna ce vrea, ce asteapta de la mine, discutii care sa ma fac sa vorbesc, de cele mai multe ori asteptarile ei in privinta mea imi erau transmise indirect, prin modul cu mse comporta cu mine sau in timpul certurilor. Ea astepta ca noi sa initiem discutiile de lamurire, sa venim la ea sa-i spunem de fiecare data cand avem o problema, nemutumire etc. Adica vroia sa actionam ca si cand am fi apropiate, dar nimic din ceea ce facea ea nu-mi incuraja acest comportament. Cel putin trebuia sa ne intalnim undeva la jumatate, dar eu nu simteam ca ea face pasii astia pana la jumatatea drumului, atunci eu de unde sa am curajul sau indrazneala sa fac si eu jumatate din drum?
Spre exemplu, singura mea discutie cu mama privitor la pubertate (caci legat de sexualitate sau protectie sexuala nu a axistat nici o discutie) a fost cand aveam 12 ani si discutia a durat vreo 10 minute. A fost foarte penibila. Ea lucra la andrele si-mi vorbea de pe scaun, eu in lateralul ei ascultam fara sa vorbesc nimic, fara sa am vreo intrebare. A fost o situatie penibila si am simtit ca si ea era stanjenita, dar stia ca in calitate de mama trebuie sa-mi vorbeasca si despre asta. Stanjeneala si jena ei mi-au fost transmise si mie. Era si normal sa ma simt stanjenita cand noi nu ne simtisem aproape una pe alta, cand nu existasera pana la acea varsta alte discutii apropiate intre mine si ea care sa fie un fel de antrenament. Mai confortabil mi se parea sa vorbesc cu matusile despre asta decat cu mama.
Nu a facut cu buna stiinta toate astea, in sensul ca a crezut intotdeauna ca a facut tot ce i-a stat in putinta sa fie bine. De-aia nici nu pot sa-i reprosez ceva. Dar ramane totusi nemultumirea mea care trebuie sa-si gaseasca o supapa pe undeva. Si deocamdata acea supapa e modul cum ma comport cu ea, adica ii refuz orice dragalasenie, afectiune pe care incearca s-o manifeste fatza de mine. E ca un fel de pedeapsa. Stiu ca nu e drept fatza de ea, dar nu-mi pot opri aceasta pornire. Stiu ca trebuie sa gasesc o alta cale de a consuma aceasta nemultumire. Poate daca as incerca un set de discutii cu ea pe tema asta, m-ar ajuta, dar mi-e teama sa nu perceapa ca vin acu msa-i reprosez modul in care m-a crescut cand ea saraca are senzatia ca a facut tot ce a crezut ca e mai bine pentru noi. Mi-e greu s-o folosesc cal de bataie acum pentru nemultumirile mele (chiar daca ea a contribuit la aparitia/dezvoltarea lor).

Kores, n-am mai mult curaj sa vorbesc de problemele mele pentru ca sunt protejata de un nick name, sunt destul de multe persoane care ma cunosc deja sau care stiu ca scriu aici si care probabil imi citesc mesajele. Nu am folosit ocazia ca sa-mi fac curaj sa vorbesc de problemele mele. Si daca ne-am intalni fatza in fatza, as marturisi aceleasi lucruri. Intr-un fel am scapat de teama asta (nu in totalitate, ma mai lupt cu reminiscentele) dupa emigrare, dupa nasterea lui alex, poate si trecerea anilor a contribuit la asta. Dar a ramas lipsa de curaj de actiune in privinta unor lucruri importante, lipsa de curaj de a protesta atunci cand trebuie, cand simt nevoia etc.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

try spune:

Kores, referitor la comparatia cu sora ta, respectiv a mea. Eu sunt convinsa ca parintii se comporta diferit cu copiii in functie si de temperamentul copiilor, de felul lor de a fi. Sa-ti dau exemplu la noi: am fost fetita mutl asteptata dupa doi baieti, frumoasa foc (bruneta cu ochii albastri si un par lung de-mi ajungea pana la sprancene (asa povesteste mama de mine cand m-am nascut). Dar i ncurand i-am facut viata un calvar. Plangeam mult, nu vroiam sa dorm in patut, ma legana in brate si cand vroia sa ma puna in patut ma incordam ca un arc si urlam ca din gura de sarpe. Imagienaza-ti rabdarea maica-mii in conditiile in care fratii mei atunci aveau 4 ani, respectiv 1 an jumate. Facea cu schimbul cu taica-miu pana la juamtea noptii ca sa poata sa nu cada din picoare. Asta in conditiile in care spalatul rufelor era o activitate 100% manuala si ce sa mai zic de restul activitatilor casnice.
Mai tarziu m-am dovedit a fi foarte incapatanata, deci am testat din nou rabdarea maica-mii. Adolescenta fiind am devenit "obraznica" conform descrierii mamei, insa eu credeam ca imi apar drepturile, ca ripostez nedreptatilor, ca spun lucrurilor pe nume.
Iar sora-mea, ce sa-t ispun, a fost bebelusul perfect: unde o puneai acolo statea, se juca singurica, era calma si nu prea plangacioasa. Moale si mosmondita (dupa cum spuneau cei din jur). Era genul care nu spunea NU, ci zicea Da, dar apoi facea ca ea.Cand a crescut a fost genul de persoana care ii intelegea pe toti, nu a condamnat aproape niciodata pe nimeni, ci incerca mereu sa se puna in pielea celuilalt, a fost intotdeauna concilianta, dispusa sa negocieze si sa faca un compromis care sa usureze situatia ambelor parti.
Acuma avand in vedere descrierile pe care ti le-am facut, cum sa nu aiba maica-meau ncomportament diferit in ceea ce ne priveste. Nu in sensul de mie mi-a creat mai putine conditii decat ei, ci in sensul de disponibilitate sufleteasca. A avut mai multa intelegere pentru ea, i-a fost mai draga numai pentru faptul ca era mai docila din fire (spre deosebire de mine care eram vulcanica si razvratita), certurile cu mama la mine erau o constanta, la ele erau o raritate.
Nu am fost niciodata geloasa pe sora-mea din punctul asta de vedere. La mine frustrarile s-au indreptat asupra mamei. Si tind sa cred ca sunt independente de felul in care s-a purtat mama cu mine fatza de sora-mea. Banuiesc ca la fel de frustrata as fifost chiar daca sora-mea nu exista. Nu am facut niciodata comparatii de genul "vai cu mien te porti asa si cu ea altfel". Am facut acum comparatia ca sa-ti motivez tie ca parintii isi modifica/adapteaza comportamentul in functie de copil, iar impartialitatea fatza de copii nu exista. Multi cred ca daca au impartit o ciocolata in 2 parti egale si au dat-o copiilor s-au comportat la fel fatza de copiii lor. Nu la aceste chestii tangibile, palpabile ma refer cand vorbesc de faptul ca parintii sunt impartiali, ci de disponibilitatea fatza de copii.
Mama are tot timpul senzatia ca nu a facut diferenta intre copii ei e oarecum mandra de chestia asta. Dar s-a limitat doar la chestiunea materiala. Ne-a dat la fel de mult ibani de buzunar, cand lua cizme la unul, lua la toti, cand lasa pe unul in tabara, ii recompensa si pe ceilalti cu ceva de genul asta. Dar disponibilitatea ei afectiva, daruirea ei fatza de noi a fost inegala. Fratele meu cel mare a semanat la fire cu soramea, ca urmare, maica-mea a avut o slabiciune pentru ei doi intotdeauna. Si gluma uzuala a mamei era sa zica ca ei doi sunt copiii lu' mama, iar eu cu fratele mijlociu (suntem ca fire cam la fel: vulcanici, mai razvratiti) eram copiii lu' tata. Patrivirea mergea pana intr-acolo ca noi aveam doar un singur nume (tatei nu i-au placut numele multe la copii), iar copiii lu' mama aveau cate 2 nume (asa i-a placut mamei).
Priveam cu amuzament aceste lucruri cand eram mici, insa ele nu-mi mai par la fel de inofensive sau inocente acum. Ele sunt dovezi de discriminare in privinta tratamentului parintilor, sunt dovezi de diferentiere in disponibilitate afectiva a mamei. Poate si de-aia l-am simtit pe tata mai aporape de sufletul meu decat pe mama. Poate si faptul ca seman cu el la fire, la logica gandirii etc.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

Dorsilia spune:

mda, hai ca-ncep si eu, dar cu amintirea frumoasa....tot asa prima restanta la statistica matematica, anul I, ei bine, luasem 4,2 si profu ma-ntrebase daca o vroiam la carnet, intrasem sub banca de rusine. Intr-o ora eram la gara si ma indreptam cu trenul spre casa, eram atata de rusinata si de amarata de mi s-a facut rau de vreo 4 ori in doua ore am vomat in toaleta trenului, cat a durat calatoria spre casa, si intre drumurile la toaleta ma uitam cu jind la usa deschisa larg a personalului " sa ma arunc sa scap de pisalogeala si cicaleala si observatiile de acasa" la care ma asteptam in mod sigur. Ma asteptam sa aud ca nu m-am straduit indeajuns, ca am pierdut vremea prin oras in loc sa invat la sala de lectura, ca sunt o lenesa incapabila si ca o sa raman repetenta. Ei bine uiteasa m-am zbatut 2 ore si decat sa fi ajuns acasa mai usor mi se parea sa aajunng sub rotile trenului. Faza e ca atunci cand am ajuns acasa aveam asa o fata de chinuita de nu mi-a mai zis nimeni nimic, eram oricum verde stravezie si nici glas nu mai aveam....stiu ca am zis slab ca am picat si atat. Si cand ma gandesc ca nu am primit nici o palma, nici o mustrare, nici o teorie, nici o injuratura, nici o cearta, ... eu care pt un 8 sau un 9 primeam sapuneala sapunelilor intotdeauna.....si am luat cu 10 in toamna....

mammy2706 spune:

interesant subiect; chiar ma gandeam daca mai are cineva probleme cu parintii.

Si cum pana acum s-a discutat numai despre mama continui si eu in acelasi stil. A mea mama a avut intotdeauna un comportamnet rece, sentimente excesiv interiorizate. Am ajuns la concluzia ca pt ea, a fi mama inseamna sa ai grija ca acesta sa aiba ce manca si sa fie curat, bine imbracat. De sfaturi n-am avut niciodata parte, decat discutii in contradictoriu: nu te mai imbraca sport nu vezi ca cutarica se imbraca numai la costum si ii sta bine? uite fata lu' cutare si-a luat apartament si voi nu stiti decat sa cheltuiti banii! Astea sunt discutii purtate si acum, cand am 29 de ani!
Si ceea ce ma enerveaza cel mai mult - se da mare iubitoare a baietelului meu de aprox un an si iar cand am vrut sa mergem la munte pt 2 zile (adica o noapte) eu si sotul ma intreaba cu cine o sa stea copilul - in conditiile in care momentan stau la parinti impreuna cu copilul (la rugamintea lor) pt ca sotul e plecat la lucru in afara .
Fara sa exagerez consider ca mi-am facut singura educatia si in ceea ce priveste scoala si privind baietii. Prietene n-am avut decat in facultate pe care am facut-o in alt oras.

Sunt muuuulte questii super deranjante la mama, mai ales ca nu gasesc nici o modalitate de a evita certurile stupide care au loc frecvent acum (in copilarie ma certam cu tata si ea se dadea la o parte).Acum daca indraznesc sa fac altfel, ceea ce s intampla de obicei ca doar am o varsta destul de mare si sunt pe picioarele mele, zice ca sunt uracioasa si ca-mi place sa o jignesc. Paradoxal daca fratele meu mai mic o ia peste picior ea rade, luind-o in gluma.

In fine, am fost invatata de mica ca trebuie sa iau note bune la scoala (altfel daca nu era bataie era ditamai cearta de la tata) sa nu umblu cu cine stie ce baieti (asa ca primul pe care l-am adus in casa, desi avusesem ceva idile pana atunci, a fost sotul meu, pe care aproape ca l-am obligat sa se tunda si sa-si schimbe modul prea lejer de a se imbraca).

Asa ca o sa le reprosez mereu lipsa mea de incredere (daca se rasteste o functionara de la banca la mine, de necaz imi vin lacrimile), frica de nereusita (plangeam cand picam examenele in fac). Si pt mine cresterea copilului e o provocare; vreau sa-i arat mamei ca pot exita imbratisari intre copii si parinti chiar daca acestia au depasit varsta gradinitei.

Nu stiu cat am fost de coerenta dar in mod sigur ma simt mai usurata acum; multumesc try pt subiect

Cristina, mamica lui Andrei

Andrei<1an ,>1an
poze noi
motz

mate spune:

Foarte interesant subiect si....dureros in acelasi timp.Am o intrebare;in ce masura credeti ca ccc comportamentul parintilor nostri a fost influentat de perioada comunista in care am trait si am crescut noi? Pentru ca daca ar fi sa facem un portret robot al relatiei mama-copil din acea perioada cred ca in 90% din cazuri a fi parinte bun insemna sa fi capabil sa pui pe masa copilului painea zilnica si sa-l tii curat imbracat .Desigur ca asta ducea la obligatiile copilului pentru a face parintele fericit: note bune la scoala,sa intre la liceu si facultate,sa nu se certe cu parintele,sex dupa casatorie etc.Inabusirea din fasa a ideilor contradictorii cu ale parintelui,ideea impamantenita ca te-am facut deci ma sacrific pentru tine sa-ti asigur tot ce-ti trebuie erau la ordinea zilei.Cred ca generatia noastra,a celor care am crescut in perioada comunista este o generatie de handicapati psihic,de oameni cu stima de sine extrem de scazuta,lipsiti de incredere in propriile forte...Si cred ca in mare masura este vina sistemului,asa stiau parintii nostri sa ne educe,nu exista acces la informare,sa vezi ca se poate si altfel,sa vezi ca se poate face educatie si fara frica,si fara bataie,ca nu este un capat de lume daca iei o nota slaba,ca nu este un capat de lume daca nu intri din prima la facultate,ca importante nu sint notele din catalog ci important este sa te dezvolti ca un om cu incredere nemarginita in fortele proprii,sa stii ca daca vrei esti capabil sa muti muntii din loc,sa stii ca ai valoare,ca insemni ceva,ca nu intotdeauna a fi primul inseamna a fi invingator iar restul prosti...Ar fi multe de spus si desigur s-ar umple pagini intregi,amintirile sint dureroase asa cum am mai spus si nu vor putea fi uitate,important este acum sa ne fi invatzat macar intr-o mica masura lectia si sa incercam sa nu repetam aceleasi greseli...

Oana,mamica lu' Iepurici Alerg P'Aici(27 Nov 2004)
Christinel
New Zealand

...wish you were here...

Sabina spune:

eu am alta intrebare.


Unde se pierde relatia cu parintii? Ma uit la Sofia, la cat o iubesc de mult, la cum as face orice pentru ea, si cu cata dragoste imi raspunde, si cum o laud etc etc..


Oare mamele au facut acelasi lucru cu toate dintre voi? Sunt convinsa ca da, ca v-au adorat cand erati bebelus, etc etc/.Si atunci...unde se rupe filmu? Daca raspundem la intrebarea asta macar nu vom face acelasi lucru cu copiii nostri.

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

denizel spune:

Sabina, eu cred ca e oarecum usor sa iubesti si sa accepti un copil pina pe la 7-8 ani: are mare nevoie de tine, esti centrul universului lui, esti cea care ii da raspuns la orice intrebare - intr-un fel e dependent de tine.
Cred ca ruptura survine atunci cind copilul incepe sa prinda aripi, cind isi da seama ca de fapt mai exista si altceva interesant in afara de timpul petrecut cu parintii. Atunci cind parintii nu accepta asta si nu vor sa vada schimbarile, cred ca se semneaza declaratia de razboi.

Referitor la ce spunea Mate, sunt unii parinti care ar proceda la fel daca ar avea sansa sa o ia de la inceput.

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

kores spune:

Am vazut ca toate fetele care au scris au impartasit aceleasi nemultumiri.Dar oare cum arata o relatie buna, sa nu zic perfecta parinte-copil?Care sunt concret pasii pentru un parinte ca sa ajunga ca propriul copil sa-i fie un mic prieten, tovaras.Si asta in conditiile in care noi mamele tinere suntem deocamdata fff iubitoare si apropiate de copilasii nostri prescolari.Unde incepe adevarata provocare a unui parinte, acolo unde el trebuie sa fie cel mai vigilent pt a o porni cu dreptul in relatia lui cu copilul/copiii?

Miruna Enescu spune:

Sabina,
Si eu zic 6-7 ani. La mine ala a fost momentul pana la care mama ma mai lua in brate, ma mai pupa, ma mai iubea. Tot restul vietii am reusit sa cred ca mama totusi ma iubeste pentru ca imi aminteam cum ma simtisem iubita pe atunci.

Sa fi fost scoala? Momentul in care se presupunea ca trebuie sa devenim responsabili si sa ne facem datoria de a invata bine? Este foarte posibil, caci eu fac cumva legatura intre inceputul scolii si inceputul pretentiilor fara de sfarsit, a nemultumirii fara de sfarsit si a lipsei de iubire. Asa ca mereu imi atrag singura atentia, sa nu uit ca sunt copii, sa nu uit ca relatia noastra este mai importanta decat nenorocitele alea de note.

denizel spune:

Miruna, asa gindesc si eu.
Poate sa devina si taietor de lemne baiatul meu. Nu am sa-i otravesc viata pt. asta. Cel mai important pentu mine, e ca el sa fie fericit si multumit.
Eeei, as fi si mai fericita daca ar deveni programator

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.