Relatia cu parintii pe cand eram copii

denizel spune:

Hai sa ma pling si eu...
Mama mea a avut 2 mari, f. mari griji in ce ma priveste
1. Teama ca nu voi intra la facultate
2. Teama ca voi face sex inainte de casatorie.
Din cauza ac. 2 temeri, toata atitudinea ei fata de mine a fost cumva inversa fata de ce simtea ca ar fi trebuit sa faca. Asta inseamna ca era zbir mai tot timpul si parca se temea sa fie calda si apropiata de mine.
Bineinteles ca avea rare momente cind se "dezgheta", dar simteam ca are retineri atunci cind o face.
Mi-e f. greu sa vorbesc despre asta, pt. ca simt ca o tradez pe mama. Ea este genul de femeie care si-ar da viata in orice secunda pt.mine' fratele sau tatal meu.
Motivul pt. care o fac, este ca in ultimii ani am o atitudine ciudata fata de ea, si dupa ce se consuma evenimentele ce au loc intre noi, imi vine sa-mi dau palme(sau mai bine)
Atitudinea mamei fata de mine s-a schimbat(in bine) in trei etape: dupa ce am luat la facultate, dupa ce m-am casatorit si dupa ce s-a nascut copilul meu.
Acum, parca nu imi mai gaseste nici un cusur, nu mai are nici o rezerva in a-mi arata imensa ei dragoste, iar toate astea pe mine ma agaseaza oarecum. Cred ca imi este necaz pentru anii din urma, pe care eu ii vad uriti si irositi.
Ma scoate din sarite ca nu ma pot controla sa nu ii urmaresc orice gest, orice miscare pe care le face cind ne viziteaza si, culmea, nu ma pot abtine si ii atrag atentia pt. orice fleac. Sa nu credeti ca e o ingalata sau o necivilizata. Dimpotriva e o semi-batrinica frumoasa si charismatica. E genul de femeie pe care o plac si barbatii si femeile in egala masura(asta era dintr-un roman parca:)). Dupa ce pleaca de la noi, imi pare tare rau ca am fost asa nesuferita si abia astept sa ajunga acasa la ea, sa reincepem sa vorbim cu orele la telefon.
Nu stiu cit s-a inteles. Este prima data cind scriu despre asta si vad ca imi este destul de greu.
Esenta ar fi ca atitudinea pe care a avut-o fata de mine in copilarie nu afecteaza relatia pe care o am cu baietelul meu(dimpotriva, ma face o mama mai buna), dar afecteaza f. mult relatia cu ea.
Cum credeti ca as putea sa depasesc starea de acum a lucrurilor? O iubesc mult pe mama, dar cum e normal sa ma comport totusi ca o salbatica? Sunt "toleranta intruchipata" cu oricine, in afara de mama mea.
O rog si pe Principesa sa ma ajute daca e prin preajma. Multumesc!

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

Principesa spune:

Try, pentru timiditate sunt foarte eficiente traininguri de asertivitate, de preferinta exersate in cadrul unui grup. Omul are resurse sa faca fata oricarei probleme cu care se intalneste, blocajul apare la nivelul activarii acelei resurse. Deci si tu ai aceasta capacitate, un profesionist ti-ar facilita accesarea mai rapida a resursei. Parerea mea!
Atunci cand intalnesti oameni semi-necunoscuti este posibil sa faci un transfer: adica recunosti la ei vreo trasatura familiara tie si atunci se activeaza si un set intreg de trairi, asteptari, amintiri. Deci nu parerea lor este importanta ci faptul ca seamana cu cineva din istoria ta personala te face sa te simti ca fata de acea persoana.
Teama de esec poate avea doua surse: transmiterea ei transgenerationala, prin intermediul rudelor si asteptari tale foarte intalte fata de tine. Asta merge impreuna ca faptul ca nu esti multumita de tine deci nu te accepti asa cum esti deci oricat de buna ai fi tot nu e suficient.

Denizel, poate la tine este ceva legat de dinamica vinovatiei. Pentru ca numai faptul ca mentionezi aspectele indezirabile ale mamei tale si deja simti ca o tradezi. Probabil ca pendulezi intre vinovatie si dorinta de a o pedepsi.
Asteptarile, temerile, dorintele parintilor nostri ne pot marca existenta intr-o maniera deloc placuta, prin interdictii nejustificate si comportamente incomprehensibile. Dar si ei au fost prizonierii unor cutume rigide si ei au suportat canoanele educatiei timpului lor, au trait frustrari pe care si-au dorit sa nu le mai repete si copiii lor.
Imi pare rau ca tu ai fost privata de caldura materna atunci cand ai avut nevoie. Faptul ca ea s-a comportat asa nu inseamna ca te-a iubit mai putin si faptul ca tu porti urmele acestor privatiuni si esti constienta de ele si ni le relatezi si noua nu inseamna ca o iubesti mai putin.
As zice sa mai faci putina munca de introspectie si sa identifici germenii vinovatiei care se afla in trecutul tau. Care ar putea fi?


Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

denizel spune:

Principesa, chiar nu imi gasesc nici o vina in trecutul meu. Simt ca o tradez acum pe mama pt. ca stiu cit de mult ma iubeste si ca a ales sa se poarte asa, crezind ca face f. bine. Ma simt deci vinovata fata de ea, doar pt. ca o expun public, nicidecum ca as fi facut ceva care s-o fi determinat sa fie rea cu mine in copilarie.
Singura mea nelamurire este: cum as putea sa am o relatie mai buna cu mama si cum as putea sa ma opresc din a-i urmari orice miscare, orice gest si de a le sanctiona imediat?

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

Miruna Enescu spune:

Buna,
Pricipesa, ma intereseaza si pe mine astfel de traininguri de asertivitate - eu am citit o carte pe tema asta care m-a ajutat enorm (adica am inceput chiar sa dau telefoane din cand in cand, sau sa nu mai consider ca vanzatoarea de la alimentara trebuie tratata cu grija si veneratie). Dar nu stiam ca exista astfel de cursuri in Romania. Te rog pentru mai multe amanunte.

Ce astept eu de la acest curs: nu numai sa ma impace cu mama si greselile educatiei ei. Deja am reusit sa realizez ca lipsa mea de asertivitate se datoreaza felului in care am fost "conditionata", mintita si exemplului prost pe care l-am primit. Dar acum sunt libera sa fac propriile mele alegeri, in cunostinta de cauza, si eu ce fac? Zic: eu nu ma pot purta asa, si numai mama este de vina, ca ea m-a invatat ca nu sunt in stare etc. Vreau sa devin stapana pe mine, fara sa ma ascund in spatele greselilor altcuiva!

Pupesita, astept cu interes raspunsul tau, multumesc,

filofteia spune:

Am mai scris de relatia mea cu mama... As vrea sa pot spune ca o iubesc, dar nu pot... Incerc sa-mi aduc aminte copilaria si nu pot ...nu-mi vin in minte decat bataile... pentru orice... si mai ales pentru a invata... Dar eu am invatat mereu de drag... nu cred ca aveam nevoie de "impulsionari"... Aveam lucrare dupa ce veneam ce la scoala ma batea... veneau notele, luam 10 spre exemplu si-m spunea ca ce proasta am fost ca m-a batut degeaba, ca nu am stiut eu sa spun cat de bine am facut... Si totusi imi dau seama ca ea crede ca a fost o mama super... am avut bicicleta si patine cu rotile si de gheata... si chitara si ... a incercat sa faca tot ce a putut... imi dau seama de asta, dar totusi nu pot sa o iubesc... O respect pentru ca stiu ca i-a fost greu ... a fost singura cu doi copii, fara nici un ajutor de nicaieri... Poate si faptul ca nu a fost niciodata prea atasata de tata... nu am imaginea familiei.. oricat de mult as incerca...
Si mai mult... imi aduc aminte cum duminica ii taram la film pentru a fi toti patru... jindui-am dupa familie... si parca a fost tot mai destramata... desi nu se certau nici nu erau impreuna...
EU incerc acum sa-i ofer lui Adi o stabilitate... relatia mea cu sotul merge bine si ma straduiesc sa o pastrez calda chiar cu sacrificiul meu...
Iar bataia... nu exista... de cand s-a nascut asta a fost primul lucru care i l-am spus sotului... copilul nu se bate... nici macar una la fund... Oricum Adi este foarte sensibil... intr-o zi sotul obosit si suparat s-a purtat mai dur cu el... l-a certat fara motiv practic si l-a obligat sa manance, iar cand a vomitat s-a enervat...Pana la urma am aplanat conflictul si l-am culcat pe Adi de pranz... Cand s-a trezit i-a spus sotului ca s-a purtat foarte uricios cu el... oricum l-a impresionat... cred ca nu-si daduse seama cat de dur a fost... De atunci a devenit mai atent si mai rabdator...
Hai ca am scris o gramada...

kores spune:

Draga Try,
Nici nu mai are rost sa mai scriu ceva despre mine, tu parca descrii propria-mi experienta de copil.Si mai mult,eu am o sora mai mica cu 3 ani, iar relatiile au fost mama-eu -sora identice ca la tine.Inainte sa-ti citesc mesajul, ca dovada am scris ieri pe 10, pe celalat subiect, te rog sa citesti, si tocmai spuneam acolo ca ceva se intimpla, poate suntem noi de vina, ereditate, gene,din moment ce surorile noastre crescute fiind de aceeasi mama nu au avut/au aceleasi sentimente de esec.Mama mea si acum imi reproseaza ca eu incerc sa arunc propriile nerealizari, esecuri in spatele ei.!??ca daca as fi avut curaj de ce nu am facut de capul meu ce-as fi vrut......Intotdeauna cind avem aceste discutii se ajunge inevitabil la conflict nervos.Daca esti interesata pot dezvolta. Deocamdata vreau sa citesc mai departe ce au scris alte fete.

kores spune:

Am terminat de citit tot ce au scris fetele noatre.Minunat subiect,ne ajuta sa ne cunoastem sau sa incercam sa ne cunoastem mai bine.Try, nu crezi ca tocmai faptul ca pe acest forum nu ne vedem,figuram cu username ne face mai indraznete, avem curajul sa ne recunoastem greselile,esecurile?Iata o dovada in plus a timiditatii noatre. La o emisiune interactiva n-as avea niciodata curajul sa sun, mi-ar fi teama de esec, de oprobiul public pt mesajul meu, mi s-ar parea ca ceea ce spun eu e cel mai lipsit de substanta,....iata.Dar oare mamele noastre sa fie vinovate? Ele insele au fost timide, intovertite, dar in acelasi timp aspre si chinuite de frica ca nu cumva copiii lor "sa calce strimb" si acest lucru se mosteneste pur si simplu.
Pe de alta parte cred ca prin repetarea prea multor interdictii in copilarie de genul" nu poti , esti mic, lasa pe mami" ajungi sa crezi asta si ca adult in mintea ta frica de esec sta infipta bine intr-un colt.
Din alte unghiuri privita,in copilaria mea am fost intotdeauna nemultumita ca parintii mei nu m-au lasat niciodata in tabere ,la zilele colegilor, ca nu am fost decit o data toti patru la mare, ca nu le placea lor parintilor sa mergem la filme, in parcuri, la iarba verde, dar altfel familia mea fiind foarte inchegata, solida financiar,bine vazuta in societate.Noi eram fetitele model ale scarii cuminti, care invatau bine, respectuoase.Si acum suntem f bine, la casele noastre, cu soti buni, situatie sociala, copii, etc.Dar cu toate astea ceva nu mi-a placut acolo cindva...Parintii spun "bine draga, dar ce voiai sa fii ca fata lui xxx, uite nu a ascultat-o pe mama-sa si a ramas gravida/nu a luat la facultate/etc.Eu cred ca la asa ceva nu s-ar fi ajuns, dar asa au gindit ei atunci.Si mi-e tare teama sa nu fiu la fel.De exemplu, desi lupt cu mine si regret enorm si pling dupa ce-l mai bat pe baietelul meu de 3 anisori, totusi ceva instinctual ma face sa ma reped in mica fiinta. Si atunic ma gindesc cit de mult m-a batut si mama pe mine din nimicuri si daca nu cumva de aici se trage...Pur si simplu nu mai stiu pentru ce ma atingea mereu, dar multe chestii de orgoliu al ei, ca ii raspundeam , ca nu faceam acum ce voia ea, si sufeream mult.Mai ales cind ma atingea in public de fata cu verii mei tin minte.Suntem doua caractere total incompatibile(v-ati gindit poate si la zodii?eu taur, ea gemeni).Am avut odata o disctie cu ea acum si resemnata m-a intrebat"de ce mama nu mi-ai spus atunci?" Oare ce stiam eu la 10 ani atunci.De-abia acum la 30 cind sunt parinte incerc sa inteleg viata si educatia pe care trebuia sa o primesc, dar simt ca si eu gresesc mult si sunt tare neimplinita de aspectul asta.M-am inconjurat de carti,foarte bune de altfel, ma influenteaza pe moment , dar daca nu le recitesc instinctul revine din mine si ... mai aplic o palma.Am si acum jurnalele de la 10 ani incoace si am fost tare nefericita in interiorul meu fara sa se vada niciodata in exterior poate doar cine stia "sa ma citeasca".Atit de multe ar mai fi de spus.Mai astept sa mai citesc despre voi.Poate un raspuns de la Principesa?
Cu drag,Kores

light spune:

Da kores, ai dreptate si ma regasesc in cele spuse de tine.Aceeiasi parinti mult prea iubitori si protectori si tematori de a nu mi se intampla ceva ii am si eu. Din cauza asta, mica fiind, nici eu nu am fost lasata in tabere sau la aniversari si s-au temut la fel de mult sa nu imi pierd virginitatea prea devreme sau mai rau sa nu vin acasa "cu burta la gura".Toate masurile lor de protectie, luate evident din dragoste, si toata cocoloseala m-au cam indepartat pentru ca am simtit ca mi-au taiat aripile mi-au innabusit personalitatea si m-au facut sa cred ca nu sunt in stare sa fac nimic cu propriile forte. Chiar si acum la 30 de ani, ma vad ca pe un copil si mereu ma dadacesc si imi spun ce sa fac, cum sa fac si imi tot dau sfaturi de multe ori inutile.La fiecare inititativa a mea, primeam raspunsul prommpt :"vezi-ti de treaba!". Nu am auzit niciodata " Bine mama, fa cum crezi tu desi parerea mea ar fi ca mai bine ...". Intotdeauna a trebuit sa fac ceea ce mi se impune "pentru ca e mai bine asa, ca noi stim ce vorbim" si chiar a trebuit sa ma imbrac cu ce ii placea mamei si tatalui.Nu va zic ce scandal a fost la prima fusta scurta in jurul varstei de 18 ani si la primul epilat. Si uite asa, am fost si eu destul de timida, inchisa in mine, nesigura pe mine. Nesiguranta inca o mai am, cu timiditatea am mai reusit sa o depasesc. Realizez acum ce mult inseamna sa ii insufli copilului siguranta de sine, increderea in sine si mai ales sa stii sa ii fii si prieten si parinte.Eu una niciodata nu veneam sa ii spun mamei ce am pe suflet pentru ca ma loveam de :NU!" sau "Vezi-ti de treaba". Mai tarziu imi reprosa ca sunt rece si nu o iubesc. Insa eu ma bagam in carapacea mea pentru a ma apara pe mine insami. Din pacate nici acum nu ma poate intelege, ma vede ca pe un copil mult iubit dorit si ocrotit dar care nu i-a raspuns pe masura asteptarilor la dragostea oferita.Inca ma doare dar chiar nu am cum sa o fac sa inteleaga ca o iubesc mult si pe ea si pe tata si ca eu ii pot intelege pe ei. Pur si simplu nu au stiut cum sa se poarte cu mine, nu au avut curajul sa imi ofere incredere si sa imi fie buni prieteni dar si parinti. Si e normal, m-au facut la batranete, la 37 mama si respectiv 44 tata.

---

mama Lucia si Liviu minunea (24.05.2002) www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=41618" target="_blank">Povestea-nasterii Super-desenele lui Liviu - august-octombrie 2005Opere de artaDesene LiviuNoutati

denizel spune:

Lucia, nu-mi vine sa cred! Nu credeam ca a mai avut cineva probleme cu primul epilat. Eu am putut sa ma epilez numai dupa ce am luat la facultate...
Haideti mai sa nu ne mai gindim numai la aspectele negative.
Uite, eu propun o terapie: dupa ce ne descarcam sacul cu nemultumiri, sa punem si o amintire frumoasa. Incep io, da?
Cind am avut prima mea restanta(la analiza matematica - o urasc!) a venit mama si a vorbit cu profu'. Doamne, ce piatra mi-a luat de pe inima. Ca sa nu mai spun, ca era asa speriata de restanta mea, ca nici macar nu mi-a facut obisnuita morala
Va pup!

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

try spune:

Principesa, merci de lamuriri. Ce sa spun legat de asertivitate. Am cautat un pic sa inteleg mai bine conceptul pentru ca o reduceam la indrazneala. Am mult de lucrat la capitolul "puterea de a spune Nu" si la imaginea de sine. Asa este, realizez acum ca mare parte din lipsa de incredere in mine imi provine din faptul ca sunt prea exigenta cu mine, in sensul ca-s mereu nemultumita (si uneori tind sa fiu asa si cu cei din jur). Iar cand spun exigenta nu ma refer la o calitate buna (multi oameni se autocaracterizeaza ca exigenti gandindu-se la latura pozitiva). Am o exigenta care functioneaza mai mult ca o bariera, e atat de puternica incat imi sugruma curajul. Cred ca de aici imi vine si o mare parte din lipsa de curaj de a intreprinde anumite lucruri. Poate inclusiv teama de esec este o rezultanta a acestei exigente. Ramane sa ma mai gandesc la interdependenta asta.
Acum imi dau seama ca aplic de multe ori aceasta exigenta si pe ceilalti. Cand cineva nu actioneaza/se comporta etc. asa cum cred eu ca ar trebui s-o faca (de regula cand vad ca cineva nu lupta indeajuns, spre exemplu), tind sa o calific drept o persoana slaba, tind sa o descalific. Cateodata nu vad decat latura luptei: trebuie sa te bati pana castigi sau pana cazi lat jos. Mi-e greu sa accept infrangerea, desi rationez ca anumite lucruri nu merita sa te bati pentru ele pana la epuizare (si nuam iprin prisma faptului ca nu-s importante). Latura asta a neacceptarii infrangerii mai este dublata si de o incapatanare destul de mare, iar din combinatia asta nu ies prea multe lucruri bune. De multe ori imi epuizez resursele, ma consum cu lupte de-astea, inutile pana la urma. Realizez ca nu merita efortul cateodata, dar nu ma pot opri, continui.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi