Cand pierdem pe cineva drag...
Raspunsuri - Pagina 3
laura111 spune:
Condoleante pentru pierderea tatalui si a prietenei dragi !
Sufleteste sunt alaturi de tine si te inteleg pt. ca acum 5 zile mi-am condus si eu bunica pe ultimul drum. Era in varsta, dar ce conteaza , era bunica mea si o iubeam mult. Ma uit pe pozele cu ea si plang...merg la biserica si aprind lumanari si ma rog sa-i fie bine acolo unde e ea acum. Asta e tot ce mai pot sa fac acum.
Dumnezeu sa te intareasca sa poti trece peste aceasta incercare a vietii !
Laura - mama lui Vlad
MirelaV spune:
Mihaela, as putea sa spun multe..as putea chiar sa spun ca inteleg ce simti..am trecut prin asta acum 1 luna jumatate..dar am avut sansa sa vad omul ala..as putea sa spun ca toata lumea.."am simtit si eu asta" dar nu...fiecare om simte durerea altfel...durerea noastra e mai ampla ca a celor din jurul nostru..si e normal sa fie asa..dar..pot spune un singur lucru..TIMPUL REZOLVA TOTUL...
cuvintele nu isi mai au rostul aici..
...
MirelaV
Samsara7 spune:
quote:
Originally posted by mirelam
Samsara7
Iti inteleg suferinta cu atat mai bine cu cat si eu trec printr-o suferinta asemanatoare.
Tatal meu este grav bolnav si eu sunt atat de trista si de disperata ca nici nu mai stiu sa traiesc.
Singurul lucru care ma intareste este gandul ca am un copilas de care trebuie sa am grija si pentru care trebuie sa fiu cat mai tare.
Dar cum sa pot?
Mirela, mamica lui Andrei (5 ani si 6 luni)
Oooooo, nu voi putea sa uit ce am trait la acea epoca! Epoca, acum un an si ceva !Unii spun ca e mai bine sa fii pus in fata unei morti subite decat sa privesti suferind pe cineva iubit! Eu le-am incercat pe amandoua si nici una nici alta nu e usor de suportat.
De ti-as spune "curaj!" ar suna ciudat! cand corzile sufletului sunt zdrobite nu poti gasii cuvinte de consolare, desi fie si faptul ca sunt spuse in jurul tau, rezoneaza ca un cantec trist, ca o mangaiere de care avem nevoie. Ai nevoie sa fii consolata, ai nevoie sa iti dai frau liber durerii. Plange-ti lacrimile daca le ai, priveste fotografii daca ai puterea, fii aproape de omul pe care esti pe cale de a-l pierde! Din pacate nu putem face nimic sa oprim cursul lucrurilor! Doliul este o perioada si dinainte si de dupa moartea cuiva,(atunci cand ne asteptam la deznodamantul fatal) dupa cum esti tu acum! Spera pana in ultimul moment, se intampla si miracole, eu le-am intalnit desi nu pentru cei pe care as fi vrut cu putere sa fie salvati. Da sperante celuilalt. Este ca o ploaie binefacatoare peste o gradina uscata! Nu iti fie teama ca a minti, a pacali este un pacat! este un pacat sa smulgi ultimul firisor de nadejde.
De vei avea nevoie de un sfat, din experienta mea personala, ori din stiinta mea teoretica privind astfel de momente teribile, voi incerca sa iti dau puterea ca sa treci prin asta! E ciudat cat de greu e sa ne impacam in noi insine cu dramele personale , si cat de simplu pare sa vorbim despre asta celor ce se afla intr-o piesa diferita, intr-o alta tragedie, cu alti actori…. !
In realitate boala si moartea sunt subiecte ce inspaimanta! Dar cei cu o pregatire spirituala si psihologica, stiu cat e de important faptul de a exprima sentimentele! Ca sunt de colera, de deznadejde, de frica: oricare ar fi ele.
Nu sunt cu nimic mai presus de ceea ce ti se intampla tie! Pentru mine faptele sunt implinite, nu mai exista cale de intoarcere! Pentru tine e un proces ce abia incepe! Un proces care nu e inchis definitiv nici mie insami, il retraiesc in permanenta, ca un puzzle in care lipesc la infinit bucatele dintr-o viata sfarsita.
Acest subiect este al tau, al meu, al tuturora ! Nu exista actor principal !
Mihaela
alma spune:
S-a luptat timp de 23 de ani cu boala, cu suferinta. A invatat cat a putut de mult, era instruita, s-a straduit ca cei din jur s-o accepte pentru ceea ce este ea, nu pentru ceea ce suferea. Avea un umor debordant, te scotea din orice pasa proasta cat ai clipi.
Am copilarit impreuna, eram sora ei mai mare, dormeam de multe ori amandoua, eu eram la liceu, ea in primii ani de scoala.
Am vizitat-o in spital cu 4 zile inainte de a renunta la lupta cu viata. Era vesela, spunea ca greul a trecut, dar nu stia ca, de fapt, abia de-atunci incepea. A doua zi am plecat la sora mea, intr-o alta localitate. Daca as fi stiut, as fi ramas langa ea, s-o tin de mana si sa-i mai dau putere. Singurul ei mare regret a fost ca-si lasa mama singura pe lume, a implorat doctorii sa o salveze pentru a mai putea oferi mamei ei clipe de fericire, apoi i-a rugat sa-i puna capat zilelor ca nu mai suporta durerea... Pe 2 septembrie s-a dus sa-si intalneasca tatal, care s-a stins anul trecut.
Ea a fost verisoara mea, Adina, care acum e doar amintire, vis si durere.
Condoleante tuturor celor care au pierdut persoane dragi!
http://community.webshots.com/user/freediaro
Sarag spune:
Am ramas fara cuvinte.
Muta in fata durerii .
Mi-au dat lacrimile citind mesajele voastre, mi s-a pus un nod in git.
Ca sa-mi intaresc sufletul eu ma gindesc ca ei sint mai fericiti acolo unde sint acum.Ne vad si ne roaga sa nu mai plingem si sa nu mai fim tristi. Viata trebuie sa mearga inainte.
Condoleante la totata lumea ca a pierdut pe cineva.
SaraG
Danna spune:
Cuvintele sunt, poate, prea sarace atunci cand ai vrea sa vorbesti despre durerea cuiva. Stiu ce inseamna suferinta si pierderea cuiva foarte drag noua. Zi dupa zi mi-am vazut tatal murind, fara sa pot face ceva pentru a-l ajuta ! Si, intr-o zi, inevitabilul s-a intamplat! A murit ... peste o luna se va implini un an.
Mi s-a spus odata, ca: "Cineva drag moare cu adevarat doar atunci cand dispare si din sufletul nostru."
Sincere condoleante pentru cei care au pierdut pe cineva drag lor.
tinatache spune:
Mihaala... ce as putea sa scriu? Ai pus pe hartie sentimentele asa cum nu credeam ca poate cineva s-o faca. As vrea sa pot face ceva si atunci ma gandesc cum tb sa te simti tu in neputinta ta, daca eu in a mea, mult mai mica, ma simt ca un animal in cusca. Sa-ti dea Domnul putere sa mergi mai departe, acolo sus ai niste ingeri care vor avea grija de tine si de cei dragi tie.
De fiecare data cand citesc ceva asemanator randurilor tale ma gandesc ca nu pretuim viata asa cum ar trebui, ca ne impiedicam in nimicuri... pana e prea tarziu... Iti multumesc pentru cuvintele tale, si ... iti trimit un gand bun, poate te va ajuta, cat de putin macar, sa mergi mai departe.
Cristina, mamica cu burtica
adadia spune:
Ce bine te inteleg Mihaela . Acum 3 saptamani alergam de acasa la spital ,de la spital la servici , iar la spital si iar la servici , plangeam pe strada de neputinta , nu mai stiam ce zi a saptamanii este , daca am mancat sau nu , cand am dormit ultima data si ma simteam singura , singura ,singura .
In prima faza m-a chemat doctorul sa-mi spuna ca ar putea sa-l opereze dar sa nu reziste la operatie . Intrebarea era daca sa-l opereze sau nu . Eu trebuia sa-mi asum raspunderea asta . Eu trebuia sa decid daca moare in urmatoarea zi . Cine eram eu sa decid cand se termina viata tatalui meu ? N-am dormit toata noaptea . Daca il operam poate sa moara , daca nu-l operam se chinuie . Nu mai manca , abia daca il pacalem cu un iaurt sau o banana . Cum si cat sa traiasca asa .
A urmat faza a II-a la care m-a chemat si mi-a spus ca nu-l mai opereaza , ca nu mai au ce sa-i faca . 2 zile il pregatisem moral ca poate ar fi bine cu operatia - sa scape de dureri - iar acum trebuia sa-i spun ca nu-i mai face nimeni nimic . Seara m-am dus la el , am vorbit , iar a douazi dimineata nu l-am mai gasit in salon , era la reanimare , nu mai putea sa-si miste picioarele . Am hotarat sa plecam acasa a doua zi , mi-a fost teama ca nu rezista . Spitale si doctori ! Sa nu aiba nimeni nevoie de asa ceva . Am stat de dimineata de la 6.30 pana la 10 sa-i faca o foaie de iesire si sa-mi dea o reteta . Am plecat din Bucuresti la ora 10 cand incepea caldura , pe un drum de 3 ore . Au avut grija cei de la spital sa-mi spuna ca salvarea nu iese din Bucuresti . Tot drumul am ... nu pot sa va spun prin ce am trecut . Eu il rugam pe sotul meu sa mai opreasca , sa-l mai misc - nu putea sa se miste singur - el alerga ca nebunul cu masina ca sa ajungem mai repede . Am ajuns acasa , a vorbit cu mama , l-am asezat in patul lui si a murit in 10 minute .In saptamanile cat a fost la spital , ma duceam la biserica si ma rugam : Doamne , sa nu se chinuie ! Se pare ca Dumnezeu m-a ajutat . Am sufletul impacat ca am fost langa el de la inceput pana la sfarsit ,ca am facut tot ce a depins de mine ca sa fie bine . Dar atat .Durerea n-o poti exprima in cuvinte . Acasa asteptam din clipa in clipa sa deschida usa cantand - asa era el - ingana mereu cate o melodie - si apoi brusc realizam ca n-o s-o mai deschida niciodata si n-o sa- mai aud cantand niciodata .De multe ori am scris aici sa ne iertam parintii pentru micile rautati , pentru cicaleli si bombaneli , sa ne facem timp sa fim langa ei din cand in cand , oricat de ocupati am fi cu serviciile si familiile noastre .Fiecare clipa care trece este o clipa care nu se mai intoarce . Si ce greu este la sfarsit , cand iti dai seama ca puteai sa faci atatea lucruri si nu le-ai facut . Mihaela , tie ti-este cu atat mai greu , pentru ca esti si departe si singura . Daca nu scriai aici , eu nu va povesteam toate astea .Dar ti-am scris ca sa sti ca macar cu gandul suntem mai multi ca tine si alaturi de tine . Si tu stii prea bine ca poti avea 1000 de oameni in jurul tau , dar de fapt suntem toti singuri, cu viata , deceptiile si suferintele noastre , suntem singuri .
ariel_7000 spune:
ariel
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc1
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc2
Podeanu spune:
Era o poveste cind eram eu mica...unui copil ii murea mama si s-a dus la biserica sa-l roage pe popa sa nu ii trimita MAMA in rai.Popa l-a ascultat si apoi i-a zis ca-i indeplineste dorinta daca ii aduce o luminare aprinsa de la o casa in care nu a murit nimeni.Copilul fericit si plin de speranta a fugit pe ulita batind din usa in usa.Din toata speranta avuta n-a ramas nimic,in tot satul n-a gasit o casa unde sa ii raspunda cineva "nu ne-a murit nimeni"
Poate nu-mi mai amintesc bine povestea.
Am 36 ani si viata mea (fericita ) a inceput tirziu.Mi-era frica sa ma bucur de ceva obtinut speriata ca un necaz va veni imediat.
Mama mea n-a fost bolnava niciodata pina la 49 ani.Si apoi intr-un an s-a stins.Eram in anul intii de facultate.Se bucura enorm de notele mele,era tare mindra de mine.Nu mi-a putut umple nimeni golul din suflet.Am plins de multe ori la mormintul ei si cind mi-era iar greu tot la ea ma duceam sa-i spun.
Dupa alti 6 ani de zile avea sa se stinga din viata sora mea la numai 29 ani,maritata si avea si un baietel de 3 ani.Pina in ultima clipa am sperat intr-o minune.Eram gravida in 3 luni,se bucurase ptr mine dar plinsese ca stia ca nu mai apuca sa vada copilul( nici macar nu stia ca va fii doi si ca Denisa va fi ea leita...)
Ne faceam in permanenta zilele de nastere impreuna,ne desparteau 2 ani si o zi.Ne mai certam ca surorile,dar poate n-am pretuit niciodata existenta ei la adevarata dimensiune.De abia dupa ce s-a stins am realizat ca am ramas singura.
Nici acum nu stiu ce m-a intarit,adica stiu Dumnezeu,Sorin si copilul(copii) din burtica.
Nu mai pot scrie...e prea dureros,chiar si dupa atita timp.Visez ca ma duc la cimitir la amindoua si imi jur ca prima oara cind ma duc in tara pling si le cer iertare.
Stiu ce e in sufletul tau Mihaela,dar asa cum a mai zis cineva ea va trai prin tine.Sa nu regreti ca nu ai reusit s-o vezi ultima oara,ea asa greu cind ii inchide cosciugul si arunca pamint,poate nu ai fi rezistat.Iti vine sa urli si sa nu-i lasi s-o faca.
De fapt iarta-ma ,stii cum este de la tatal tau.
In sufletul tau sa ramina imaginea ei frumoasa.
Sunt alaturi de tine cu tot sufletul,sa-ti dea D-zeu taria necesara.
Sa-i fie tarina usoara.
Dana si gemenii
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_cat.asp?numeX=Podeanu