Cand pierdem pe cineva drag...
Raspunsuri - Pagina 4
Samsara7 spune:
Multumesc tuturor celor care m-au incurajat si care au scris aici. Nici nu stiti cat de mult m-au ajutat aceste randuri: faptul ca eu am putut sa va vorbesc si faptul ca voi ati raspuns apelului meu...
Pe acest site ma simt din nou acasa, intre prieteni! Si nu e putin lucru, va asigur!
Mihaela
cristina73 spune:
Ooof Samsara, ce sa spun...sincere condoleante.
Sa stii ca inteleg foarte bine prin ceea ce treci, eu sunt in aceeasi stare de 2 saptamini, din cauza bunicului meu...si nici nu pot merge acasa fiinca mi-e expirat pasaportul si pina e gata...Stau ca muta, nu vorbesc cu sotul, tip din senin la fetita, am senzatie de rau fizic si sufletul mi-e inghetat...ma trezesc noaptea si vreau sa vorbesc cu cineva si nu am cu cine...de fapt vreau sa vorbesc cu bunicul...si nu stiu ce sa fac sa alin durerea...poate timpul numai ma va ajuta.
Aurelia spune:
Ma simt atit de prost ,sufletul tau trece prin flacarile iadului iar eu i-ti vorbeam despre banalitatile vietii..........daca as fi stiut............!
Aura&Luca,18 luni
mihaela_s spune:
Niste cuvinte banale....condoleante...timpul le va rezolva....nici eu nu stiu ce sa spun...imi pare sincer rau pt. toti bunicii, parintii, surorile, verisoarele, prietenii...asta e viata....
Am plans cititnd povestile voastre, impartasind durerea voastra.
Am pierdut si eu bunici, dar nimic nu se compara cu moartea unui parinte...poate doar un frate sau o sora...de fapt cred ca gresesc, fiecare simte durerea altfel...
Tatal meu a murit in ianuarie, dupa ce si-a petrecut Craciunul si Revelionul in spital, iar timp de 6 luni il vedeam cum se stinge de fiecare data cand mergeam acasa. Eram insarcinata in 3 saptamani si nu stiam inca, nepotica pe care o are de 2 saptamani si jumatate o vede de acolo de sus...
Ma opresc aici, lacrimile imi curg pe obraz si nu mai vad bine tastatura...
mihaela
Samsara7 spune:
Astazi am telefonat bunicii mele, care devenise un fel de a doua mama Ligiei (care isi pierduse mama de tanara). Cum biata mea bunica e singura, singura ei alinare (mai ales dupa pierderea tatalui meu) erau vizitele saptamanale ale Ligiei. Acum durerea s-a redeschis si se tot intreaba de ce pierde pe cine ii e drag. II raman eu, si tot ii zic sa o iau in franta dar nu se indura, ca batranii, sa isi paraseasca casa si nici tara.
Am stat cu ochii pe ceas azi,am numarat minutele, am convertit orele, am pus un buchet de flori in glastra si o lumanare pentru prietena mea. Si incercand sa suplinesc absenta mea de la inmormantare imaginandu-mi, mi-am facut si mai rau. Stiu ca e ireversibil, stiu in teorie cum ar trebui sa vad lucrurile acestea, dar nu reusesc sa ma impac cu realitatea! Nici sa o accept!
Am citit si mai mult pe net ce e legat de moarte, ce spun specialistii, medicii, teologii... Dar cum putem fi siguri ca moartea nu e sfarsitul a toate!? cand iubesti pe cineva si il pierzi definitiv, intrebari de tot felul te chinuie si unele certitudini se imprastie ca un fum. Desigur trebuie timp, curaj, putere... Dar nu pentru uitare ci pentru a merge mai departe.
Mihaela
alba spune:
Off,eu inca nu am pierdut pe nimeni drag mie,dar stiu ca va veni si acea zi,numai gindul la moartea cuiva drag ma intristeaza cumplit !
Mihaela,sincere condoleantze,imi pare asa de rau 
Sunt inca fericita ca nu stiu ce-nseamna sa suferi ca un "ciine",dar ne vine la fiecare rindul,mai devreme sau mai tirziu ...
Iti doresc sa fii tare si sa le povestesti cindva copiilor Ligiei,despre mama lor cea draga !
Multa,multa sanatate si putere va doresc si o viata lina si cit mai senina 
***Alba***
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=alba
Mirunda spune:
"Dar cum putem fi siguri ca moartea nu e sfarsitul a toate!? "
Draga Mihaela, imi pare nespus de rau pentru durerea ce o simti, cred ca stiu putin cum este, si taticul meu a murit cand eu eram aici, si a fost cumplit. Nu stiu cum as putea sa te consolez, dar as vrea sa iti spun cateva cuvinte in legatura cu intrebarea de mai sus, ce ai trimis-o tu azi, undeva , in neant, si care m-a preocupat tare mult si pe mine, mai ales dupa moartea tatalui meu. Cred ca te-ar ajuta mult sa te rogi, pentru cei dragi ce ti-au murit, dar si sa te rogi ca BUNUL DUMNEZEU sa te ajute sa gasesti un raspuns la intrebarea ta. SIGURI nu putem fi decat atunci cand vom ajunge si noi acolo unde sunt ei. Hai sa iti dau un exemplu banal: eu nu pot fi SIGURA de existenta undelor radio, caci nu le pot pipai si vedea, dar STIU ca ele exista, pentru ca pot auzi reflectarea lor in aparatul meu de radio. Tot asa eu, acum, nu pot sa stiu SIGUR ca cei dragi, ce au trecut PRAGUL inaintea mea, exsta in continuare, pentru ca noi, oamnenii, INCA nu am inventat "aparatul de radio" care sa ne ia ultima urma de incertitudine...Dar avem in schimb un receptor MULT mai pretios, pe care daca, of Doamne, am sti un pic mai bine sa il folosim...muult mai departe am fi-SUFLETUL nostru, acea parte din noi ce nu moare niciodata, bucatica noastra de DUMNEZEU, la care putem ajunge, daca ii invatam graiul...Cred ca ar trebui sa te rogi, si vei afla raspuns...sa meditezi, sa citesti despre toatea astea, sa iti inveti graiul sufletului tau...Intrebarile tale m-au chinuit si pe mine, sunt SIGURA ca si tu vei primi raspuns. La 40 (!!!!!) de zile dupa moartea tatalui meu, am visat, sau am trait ceva ce pentru mine a insemnat raspunsul la intrebarile mele...incearca sa fii atenta in jurul tau, in afara si in interiorul tau, cauta, intreaba, roaga-te, si sunt SIGURA ca vei afla raspunsul...
Te rog sa ma ierti daca ti-am luat intrebarea prea "literalmente", si ea a vrut de fapt sa fie numai retorica. Nu stiu, dar sa sti ca sunt cu sufletul alaturi de tine.
Cu drag, Mirunda
"Copilului tau, atunci cand este mic, sa ii daruiesti radacini, atunci cand este mare, aripi".
aisandu spune:
Mihaela, abia acum am citit si eu tot ce s-a intamplat..Ce zici Mirunda am simtit si eu dupa o vreme ..ca rezonanta sufletului nostru ne arata pana la urma legatura cu cei dragi care nu mai sunt..si ne arata ca nu s-a terminat totul atunci cand au plecat de langa noi..Acum 7 ani (suna enorm de mult, dar parca a fost ieri)..am pierdut-o pe mama fulgerator de repede, in doar 3 zile (avea anevrism cerebral) De atunci traisc cu ea prin visele pe care le am cu ea..unoeri foarte clare si reale..si desi la inceput ma indoiam puternic si de existenta lui D-zeu..care ..cum a putut sa o ia pe ea..asa de buna si de tanara- la doar 49 de ani..-si mi-era teama de sfarsitul relatiei noastre (a mea cu mama)..si groaza cand ma gandeam la toate pe care nu le facusem cu ea..-- acum incerc sa ii comunic ce fac, ce vreau ..ce simt..si stiu ca ma asculta.. Ma gandesc mereu la ea, e mereu cu mine cumva..Stii..si ea era asistenta medicala, si plina de viata, si asa de buna cu toti...avea grija de toti in familie, priin vecini..si ma uit la toti cei pe care ii ingrijea si care inca mai traiesc..si ma gandesc ce ciudata e viata asta. Nu mai zic ca imi era ca o sora, era prietena mea cea mai buna (asta asa ca sa folosesc cuvinte banale pt. a descrie oameni deosebiti)...si pe deasupra era mama, (Ii spuneau Gigi..ca si tatalui tau..ca o chema Georgeta :). Am suferit cumplit si eu si tata - eram doar noi trei, ca frati nu am..Era ca si cum s-a taiat o parte din mine..care imi producea un bine general, doar plin simpla ei prezenta..Durerea pe care o am in suflet de atunci...nu au alungat-o nici timpul, nici nimic..Doar ca am invat cumva sa traiesc cu ea - cu durerea asta imensa pe care nu ti-o poate consola nimeni si nimic pe lume. Acum doar, de 4 luni , de cand s-a nascut baietelul meu..simt cumva ca o parte din mine - nu stiu daca aceeasi care a disparut o data cu mama..sau pe acolo pe undeva..a inceput sa creasca iarasi cumva..Suna un pic patetic si incoerent ceea ce spun..Nu stiu daca ii este de folos cuiva..Stiu ca e adevarat ce spuneai ca oamenilor le este frica sa ni se adreseze atunci cand pierdem pe cineva drag..si poate de aia scriu...ca imi aduc aminte ca atunci .in ziele oribile ce au urmat pierderii mamei.. chiar daca nu imi alinau durerea ..ceva bine imi facea cand vorbeam cu prietenii care aveau curajul sa imi vorbeasca..si slava Domnului am avut cativa..Stiu ca e mai greu asa pe nevazute si neauzite..pe internet..si mai ales ca nu ne cunoastem..dar cumva ne uneste pe toti tristetea de a pierde pe cineva drag..si ne intelegem durerea..si poate reusim sa ne consolam un pic astfel..Sper ca ai pe cineva aproape care sa poata fi alaturi de tine..si mai ales sper ca este cineva in ROmania pt. cei mici.. ca mi se rupe sufletul cand ma gandesc la copilasii Ligiei..aici chiar ca nu stiu ce as face....e asa de cumplit. Ma gandesc la voi toti.
Adriana
Samsara7 spune:
Nu, va am doar pe voi, asa cum am spus in primul mesaj. Si credeti-ma ca orice raspuns ma ajuta, fie ca impartasiti experienta voastra personala, fie ca ma incurajati pur si simplu!
Aici in Franta este un subiect tabu. Jeneaza doliul cuiva, si orice incercare de discutie pe o tema de genul acesta este sortita esecului. Am crezut la inceput ca e legat totul de criterii de varsta, de cercul prietenilor mei, dar mi-am dat seama ca ma insel. Este o mentalitate.
Stiu ca subiectul mortii produce angoase. Stiu ca nu e placut. Stiu ca trebuie sa avem curajul de a ne purta durerea fara a deranja pe cei din jur! Si totusi ...
Am citit mult pe tema aceasta, ceea ce e publicat in Romania! M-am apucat chiar de tradus o carte care a aparut cu sprijinul lui Mitterand pe vremea cand era deja bolnav de cancer (se pare ca s-a luptat ani de zile). Ma gandeam sa iau contact cu o editura in Romania si cred ca ar interesa pe multi acest subiect. Ne da forta de a accepta anumite lucruri si de a le privii in fata, prin prisma experientei unor cadre medicale si a bolanvilor incurabili. S-au creat centre de ingrijiri paliative dar sunt inca rare. Totul cu pasi mici.Franta are o reputatie in domeniul medical de "dur" , lucrurile evolueaza intotdeauna cu incetineala de melc. Problema DHEA-ului, al avortului, al euthanasiei pt bolnavii in faza terminala care cer sa li se intrerupa firul vietii din pricina durerilor insuportabile si a absentei oricarei sperante de insanatosire.... E o intreaga polemica !
Am aflat ieri ca moartea prietenei mele s-a datorat si unor conjuncturi defavorabile, faptul ca in ambulanta tubul de oxigen a fost insuficient, si alte detalii. Totusi nu i se dadeau de catre medici de la Cluj mai mult de 4 saptamani. Din pacate totul s-a intamplat asa de rapid incat doar ce a fost instalata in rezerva si si-a dat sufletul. Insuficienta respiratorie, injectiile facute cu Fortral ca sa resiste la drumul lung si obositor....
O fi bine ca nu a avut timp sa realizeze, o fi rau? Cine poate spune? Cert este ca nu a avut vreme sa isi ia ramas bun si nici sa isi vada puisorii. Cel mic nu stie nici acum ce s-a intamplat iar bietul sot este in culmea disperarii. L-am incurajat si am stabilit sa tinem tot timpul legatura si il voi ajuta cat imi sta in puteri, pe el si pe copii! Daca Dumnezeu imi va permite, caci totul sta in mainile Lui.
Multumesc si iar multumesc pentru tot! As vrea sa pot raspunde fiecaruia in parte, dar nu e posibil! Am in minte fiecare randulet pe care l-ati scris.
Mihaela
tora97 spune:
nu pot decit sa spun ca amindoi, tatal si prietena, au fost 2 oameni bogati, avindu te in viata lor
permite mi sa ti trimit citeva rinduri scrise de nu stiu cine,.. asa am simtit eu sa ti alin durerea..
Ganduri inaltatoare intr-o zi mohorata:
L-am rugat pe Dumnezeu
Sa-mi dea putere,
Dar el m-a facut slab
Ca eu sa invat simplitatea si smerenia.
L-am rugat sa ma ajute
Sa fac fapte mari,
Dar El m-a micsorat
Ca eu sa fac fapte bune.
L-am rugat sa-mi dea bogatia
Ca eu sa fiu fericit,
Dar El m-a facut sarac
Ca eu sa devin intelept.
L-am rugat sa-mi dea toate lucrurile
Ca eu sa pot gusta viata,
Dar El mi-a dat viata
Ca eu sa pot gusta lucrurile.
Nu am primit nimic
Din ce am cerut,
Dar am primit tot
Ce a fost bun pentru mine.
Impotriva vointei mele
Au fost ascultate rugamintile mele.
Sunt printre oameni
Un om binecuvantat.