Cand pierdem pe cineva drag...
Raspunsuri - Pagina 2
TORIA spune:
Dumnezeu sa-i ierte pe cei mortii si pentru tine putere sa treci prin asa durere,eu mi-am pierdut mama acum 11 ani si eram si gravida in 7 luni si durerea o mai am si acum in mine,sa-ti amintesti de ei cu drag si sa aprinzi o lumanare pentru sufletul lor.Ai grija de tine.
rs-143 spune:
Condoleante am citit povestea cu lacrimi d-zeu sa o odihneasca in pace si tie sa iti dea puterea sa treci peste suferinta .Si poate ca moartea ne scuteste de suferinte dar este nedrept atunci cand vine inainte de vreme .
Ma gandesc cu inima zdrobita la copii oare ce ar putea alina durerea care o au in suflet ....doar timpul o mai poate diminua caci noi nu putem de cat sa-i incurajam ....sa le d-zeu tot binele din lume
dede spune:
Primeste si condoleantele mele pentru pierderile suferite.
Sunt convins ca tatal tau si prietena ta vor trai vesnic in sufletul tau.
Aalina spune:
Da, toate trec...dar lasa urme. Gandeste-te ca de acum inca un inger te va veghea de acolo de sus.
isabela spune:
Sa-ti spun ca stiu ce simti, ce este in sufletul tau acum? Nu te-ar ajuta la nimic. Dar gandeste-te ce perioada cumplita ar fi urmat pentru prietena ta, ce dureri si chinuri cumplite ar fi urmat.
La fel ca si tine, am ajuns la o jumatate de ora dupa ce mama mea a plecat din aceasta lume. Dar cu catva timp inainte m-a rugat ca atunci cand se va apropia clipa sa nu stau langa ea pentru ca nu si-ar putea da sufletul cu mine alaturi. Intre mine si mama mea a fost o legatura extrem de puternica,iar suferinta ei , tot tratamentul ce a urmat operatiei in care s-a depistat cancer in forma avansata, si tot chinul ultimelor luni m-a facut sa sufar groaznic.
Au trecut 2 ani si jumatate si sufar la fel de mult ca si atunci.
Dumnezeu sa-ti dea putere sa treci peste aceste suferinte.
Oricum, in aceste momente cuvintele sunt de prisos.
monica spune:
Am forumulat vreo cinci raspunsuri si toate mi s'au parut aiurea...
Suntem alaturi de tine, Mihaela. Dumnezeu sa-i odihneasca în pace pe tatal si pe prietena ta buna iar tie sa-ti dea puterea sa mergi mai departe.
Multa sanatate!
Monica
MONAI spune:
Stiu ca orice cuvant ti-as adresa, nimic nu mangaie in asemenea situatii. Moartea nu poate fi consolata in nici un chip.
Dar timpul iti va arata ca persoanele dragi dispar doar fizic, in rest sunt mereu in sufletul nostru si ne vegheaza si niciodata importanta lor in viata noastra nu se schimba.
Ma doare sufletul pentru toti cei care raman indurerati...
Sa auzim numai de bine.
Sabina spune:
Draga Mihaela, Cei pe care ii iubesti sunt norocosi, pentru ei vor trai cel putin atata cat si tine.
Sa-ti dea Dumnezeu putere sa-i poti ajuta intr-un fel pe acei copilasi....
Ai mare curaj sa-ti impartasesti suferinta.
Sabina & Sofia Galagia
Eleni spune:
Of, Doamne, mi-au dat lacrimile! Imi pare atat de rau petru aceste pierderi! Sa-i odihneasca Dumnezeu! Toate gandurile mele bune se indreapta spre bietii copilasi ramasi fara mamica lor!
Samsara7 spune:
E din nou dimineata! Poate va vine greu sa credeti dar lacrimile curg incontinuu si nu ma pot opri. Retraiesc totul dublu, daca se poate intelege durere la infinit si inmultit cu doi.La moartea tatei nu am putut plange, nu de fata cu ceilalti. Acum se revarsa o mare de lacrimi pe care o ferecasem cu grija.
Sotul meu a fugit repede de acasa ca sa nu ma mai vada in starea aceasta; stiu ca si pentru el e greu sa ma priveasca asa. E stangaci si nu stie cum sa reactioneze, nu e obisnuit cu sentimentalismul mioritic, pe aici oamenii sunt ingropati si se incearca repede elixirul uitarii.
Pentru mine Ligia este o sora, este o parte importanta din mine. De-a lungul anilor ne-au sudat necazurile si exista o complicitate intre noi care exista prea putin astazi intre doua prietene. Nu am avut nicicand indoieli in ce o priveste, ne puneam sufletele una in mainile celeilalte cu o incredere si o puritate copilareasca as spune.Ar fi trebuit sa fie cumnata mea, si chiar de lucrurile au luat din nefericire o alta intorsatura, nu ne-am pierdut una de alta. Eu am fost 7 ani maritata departe de casa, m-am reintors, ne-am regasit. Era cu cativa ani mai mare decat mine, avea 41 de ani dar in ciuda greutatilor, a anilor, regaseam mereu aceeasi prospetime pe obrazul ei. Mereu la fel de tanara, de vioaie, de luptatoare.
Cand eram mica, fiind vecine de casa, venea si ma lua la ea . Cei 6 ani diferenta ar fi trebuit sa fie, imi inchipui, un fel de zid. Ce avea de-a face o adolescenta de 14 anni cu o prichindea de 8? Si totusi exista intre noi o legatura magica aproape . Imi desena lucruri fantastice, imi urmarea parcursul scolar uneori, imi tundea parul, mergea cu mine la biserica, era sora mea mai mare pe care nu am avut sansa sa o am, confidenta mea. Niciodata nu ne-am ascuns nimic. Prietene bune am mai avut sansa sa am! Dar Ligia reprezenta ceva deosebit, nu o puteam numii "prietena mea cea mai buna", toate rolurile pe care i le-as fi dat, orice eticheta nu isi avea sensul! Era EA si atat; iar destinul, ca sa zic asa, a urzit fire nevazute, prin care ne-a unit in permanenta.
Unii poate m-ar privii cu indoiala, ce mai stiu eu astazi despre conceptia oamenilor despre prietenie, despre familie? Privesc oglinda care ma reprezinta pe mine in intregime si nu am nevoie de radiografii sufletesti ca sa inteleg ce resimt si de ce resimt astfel?
Sa nu credeti ca sunt o smiorcaita ce obisnuieste sa se vaicareasca.
In fond, eu traiesc, respir, exist, moartea si misterele ei nu sunt inca o realitate palpabila. Imi va venii randul cand va fi sa fie si nu asta ma sperie!Ea este cea plecata si nici nu a avut timp sa se pregateasca pentru calatoria ultima...
Ma sperie pierderea, faptul ca chipurile iubite nu le mai putem revedea, ca au ramas atatea lucruri nefacute, atatea bucurii netraite. Simt o durere adanca mai ales pentru copiii ei, cel mic are doar 4 anisori si exista o relatie atat de perfecta intre Ligia si baieteii ei. Ce au simtit copilasii acestia, de o luna aproape , fara apropierea mamicii lor atat de duioase, atat de devotate?
A fost o fiinta care s-a luptat in permanenta cu viata, si nu stiam cum sa mai caut solutii ca sa o scot putin la lumina. Fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea ma plonja in tristete si de multe ori ma intrebam cum de rezista in ritmul acela infernal, cum de mai are putere?
Daca dragoste nu e, nimic nu e! A supravietuit in primul rand pentru copii, s-a zbatut sa le dea ceea ce ea nu a avut niciodata.O familie, un camin cald, devotament, dragoste nemarginita si neconditionata, jocul, rasul. A daruit mereu iubire si a primit foarte putin in schimb de la ceilalti, de la familie, de la adulti!
Moartea ei ma sfasie cu atat mai mult cu cat ii cunosc singuratatea . Iar viata a pus atatia km intre noi doua! Cum sa ma impac cu pierderea aceasta prematura, cand am putut face atat de putine pentru ea!? Nutream speranta sa o pot aduce intr-o zi aproape de mine, sa ii ofer cateva bucurii marunte, simple, dar care aduc putina lumina intr-un suflet oropsit.
Ma simt ca un invalid in caruciorul cu rotile! Iata, nu pot misca la stanga, nici la dreapta! Nu-i pot spune adio decat in gand.Sunt tintuita de probleme birocratice, de uitari administrative, de un joc al intamplarii plin de cruzime. Am sunat la Consulat si mi-au spus ca mi-au pierdut pasaportul, il asteptam zilele acestea, si toata noaptea am nutrit nadejdea ca va sosii astazi cu un curier. Macar atat, sa pot sarii in avion, sa ii duc un brat de flori, sa imi iau ramas bun. Dar parca cer prea mult. Piedicile astea stupide ma plonjeaza si mai mult in disperare.
Aveti dreptate fiecare in cele ce spuneti! dar inima are o ratiune a ei, si nu pot comanda sentimentelor, deznadejdii.
Ma gandesc ca nu e drept sa ii intristez si pe ceilalti. Sunt unii carora le voi trezi amintiri amare poate. Viata e scurta, e bine sa ne bucuram de fiecare clipa, sa profitam. Sa ii iubim pe cei ce ne-au ramas, sa ne corectam greselile privind in trecut, facand ce am intarziat uneori sa facem! Ne zicem mereu ca mai avem timp...
Fiica mea, acum cateva zile se pregatea sa plece cu o colega de scoala la munte. Ne-am certat din nimicuri. Cu cateva minute inainte de a iesii pe usa m-a privit cu tristete si mi-a spus, parca rusinata de ce exprima: "Mama, iti dai seama ca nu plec la capatul lumii! Maine ma intorc! Dar daca acum ne certam si mi se intampla ceva pe drum, sau tie ti se intampla ceva in lipsa mea, cum am putea trai apoi cu gandul ca ne-am despartit razboindu-ne?". La cei proaspeti 11 anisori, a sesizat cu profunzime un adevar pe care avem tentatia sa il uitam mereu. Dupa ce a plecat,am gasit pe tabla ei de scoala, cu creta, un mesaj de iubire care mi-a miscat inima! Si toate astea m-au facut sa reflectez: cat de mult facem pentru cei pe care ii iubim, si cat ramane inca nedaruit, incomplet?
Va multumesc ca ati gasit timpul sa imi scrieti, mai ales ca am postat tarziu mesajul si deja dimineata gasesc atatea incurajari.
Stiu ca va pare rau, puteti sa imi adresati cuvinte sau sa scrieti ce simtiti voi insiva (nu numai vis à vis de mine). Mie imi ajunge faptul ca partajez durerea cu voi si nu trebuie sa ma inchid in sinistra mea cochilie. Despre moarte sunt pareri diverse, am citit eu insami o gramada pe tema aceasta! Experientele prin care trec ma vor ajuta sa fiu si mai aproape de bolnavii pe care ii voi ingrijii! Astfel voi gasi resurse pentru a mangaia pe cei cu speranta pierduta si neimpacati, caci voi face o lunga practica intr-o clinica de ingrijiri paliative si apoi, cine stie, poate ca voi lucra chiar in acest sector...
Aseara, fiica mea care a fost in Romania in vacanta de vara singura, a plans si ea! Trebuia sa o viziteze pe Ligia la cererea mea insistenta si sa ii duca cateva cadouri. Nu ma gandeam ca sfarsitul va venii atat de rapid, dar stiam ca se va bucura mult la vederea Ruxandrei in lipsa mea. Intrevederea nu a putut avea loc, Ligia a plecat in mare graba sa consulte specialistii de la Cluj. Sambata, cand am vorbit ultima oara la telefon,inaintea operatiei, ne-am despartit pline de sperante. Ultimile secunde am ras copilareste amandoua, i-am dat cu sinceritate curaj, caci eu insami credeam ca -cel putin o buna bucata de vreme- totul va fi spre mai bine.
Si aseara puiul meu mic plangea incetisor si imi spunea:
"Mami, nu trebuie sa mai fi trista! Eu vad asa o imagine in fata ochilor ca si cum ea a scapat de tot raul lumii! Cred ca Tata Gigi i-a iesit deja in intampinare si i-a spus <<Vino! Nici nu stii ce frumos este aici! Nu esti deloc singura, acum suntem doi!<< ..."
Mihaela