Cand pierdem pe cineva drag...

Am sa incerc sa imi desart durerea, desi simt deja ca nu voi reusi sa expun prea bine totul! Dar cunoscand acest forum acum o luna, m-am atasat persoanelor de aici si m-am simtit vrajita din primul moment, ca si cum as fi gasit o a doua familie. Sunt singura, inchisa intr-o cochilie, cu gandurile si singuratatile mele, cu dezamagirile mele, cu pierderile, regretele, amintirile mele.

Acum cateva zile s-a implinit un an de cand tatal meu s-a stins in suferinte inimaginabile. Asa am cunoscut pentru intaia oara contactul cu moartea! L-am condus intr-o zi aurie de septembrie pe drumul fara intoarcere. O zi in care totul parea stralucitor si vesel. Cum zice un cantec care imi producea o strangere de inima, e greu sa mori cand toate pasarile canta in vazduh...Iar el iubea atat de mult viata, cantecul, rasul!

Doliul meu nu s-a incheiat, caci e un doliu al sufletului! Stiu ca nu il voi mai revedea, ii privesc fotografia si urca in mine un val de nebunie, de oroare, de durere...un amalgam atat de complicat de ganduri si sentimente, imposibil de exprimat in cuvinte.

Ultima oara cand mi-am vazut prietena de suflet,Ligia, a fost cand ea a venit sa ma sustina la moartea tatalui meu. Ne cunoastem din copilarie, am crescut impreuna si eram ca doua surori. Unite de viata, prin simtaminte, prin ganduri, prin atatea evenimente petrecute impreuna....De cateva saptamani mi s-a dat vestea ca este bolnava. Eu sunt in Franta si ea in Romania! Ea este asistenta medicala, eu dau examene peste doua saptamani ca sa fac studii de medicina...Nici una nici alta nu am fost prea fericite, dar ne sustineam una pe cealalta si traiam prin copiii nostri.

Cautand un diagnostic (care nu i se dadea prea clar) la boala ei a ajuns la Cluj acum o luna; si-a lasat copilasii la Bucuresti si a facut totul ca sa isi prelungeasca viata! Spera, credea in Dumnezeu, era sigura ca se va insanatosii! In ultima vreme facea tratamente homeopatice si incepuse sa se simta mai bine, sa se ingrase putin. Sambata vor fi doua saptamani de cand mi-a spus ca are speranta si ca vor opera cancerul la stomac, dupa care incet incet se va insanatosii. Se poate trai si fara stomac.Macar o perioada, caci mai avea atatea de facut!
Acum cateva zile era inca la reanimare si prea obosita sa imi vorbeasca. Stiam ca o vor aduce acasa de la Cluj in curand. Ieri intreaga zi m-am framantat sa ii telefonez, dar fiind in ambulanta pe drum, nu s-a putut. Noaptea ce a trecut, inspre miezul noptii m-am simtit foarte agitata! M-am ridicat din pat si m-am dus pe terasa, incepand sa ii scriu! Nu o mai facusem ca de obicei, stiind ca nu pot ajunge scrisorile la spital. Era o nevoie atat de imperioasa, atat de destructiva aproape de a scrie anumite cuvinte pe hartie! Stiu ca dorea sa imi vorbeasca deschis despre temerile ei, pentru noi nu existau subiecte tabu. Si am invatat in perioada mea de doliu, in care m-am lovit ca de un zid de frica oamenilor, de jena lor in fata acestui subiect, ca uneori lucrurile trebuiesc spuse! Sunt cuvinte care ard pe dinlauntru, pe care le taram ca pe o piatra de moara pe suflet, din teama de a nu deranja, de a nu deschide rani...Stiam ca acele cateva randuri o vor bucura, ca le asteapta cu nerabdare, dar pana aseara mi se parea ca totul mi-a fugit din minte.
Am incercat ore in sir sa scriu aceasta scrisoare! Mereu cineva din casa venea sa ma cheme la culcare, enervandu-ma. Pisica venea sa ma traga de haine miorlaind si umbland ca o sageata innebunita prin casa. Copilul avea un somn agitat.Pe la ora 3 a diminetii ma simteam batrana, coplesita de o greutate ciudata! Am ascuns scrisoarea nemultumita, aveam atatea de spus si totusi mi se parea dintr-odata totul inutil si stupid! M-am hotarat ca a doua zi (azi) sa mai sun, sa ii aud vocea. Stiam ca are nevoie de mine.

In patul meu am plans, m-am rugat, l-am implorat pe Dumnezeu sa nu-i fie data suferinta prietenei mele! Am inteles din vorbele sarace ale sotului ei principalul, stiam ca procesul e ireversibil, dar speram sa se poata intoarce acasa la ea, sa isi vada copilasii (inca mici si foarte atasati de mamica lor). Ii mai dadeam inca cateva luni de viata, poate pana la Craciun, poate mai mult.Am mai trecut printr-o experienta. Dar regretam adanc operatia ei, stiam ca va trece prin suferinte cumplite!

Azi, intreaga zi am fost ca o leguma! M-am asezat dimineata pe canapea, si ma simteam obosita pana si sa respir. Esuata, rascolita de valurile vietii, in ultima vreme atat de furtunoase. Am inceput sa reneg lumea intreaga, si nu intelegeam ce mi se intampla! Parca o catastrofa se abatuse asupra-mi, desi toate erau in ordinea lor obisnuita..."Hai, un efort! ai atatea de facut! misca-te, apuca-te de lucru!"...Incapabila sa fac un gest insa! Casa s-a golit, am ramas singura cu mine insami si ceva ma apasa, fara nume, fara presentimente, doar o greutate imensa , un nor neguros in care ma cufundasem! Am hotarat ca imi va trece daca ma voi delecta putin pe DC. Apoi am simtit ca ziua e pierduta, m-am cufundat in problemele altora si din cand in cand formam numarul Ligiei pt a amana pe mai tarizu dintr-un motiv ori altul. Cartile si caietele au ramas neatinse. Vasele nespalate, cumparaturile nefacute. Si eu inchisa in mutenie.

Spre seara am telefonat mamei la Bucuresti, dintr-un impuls irezistibil! Am vorbit de una, de alta, eu ii spun ca sunt ca un vulcan si nu stiu ce am! Iar ea ma intreaba "Deci ai aflat pana la urma?" . Si scurt, fraza scurta ce a urmat mi-a taiat respiratia: Ligia a murit in noaptea trecuta. Fratele ei din America, care e medic , a venit dupa 10 ani sa o vada, stiind-o bolnava. Nu a apucat sa o mai vada, doar tatal a mers la spitalul in care ea a lucrat atatia ani ingrijind mii de bolnavi. Abia ajunsa cu ambulanta (oare nu drumul de la Cluj a ucis-o?) tatal sau s-a apropiat de pat si a intrebat-o cum se simte, caci avea dureri mari dupa operatie! L-a privit in ochi, a oftat si a murit in clipa urmatoare.

Cum ma simt eu ce mai conteaza!? ea e cea care a parasit lumea nepregatita, trista, departe de cei iubiti.... Nu pot sa merg sa o vad, culmea ironiei este ca pasaportul meu asteapta la consulat de 3 luni, si e gata abia la sfarsitul lunii! Vafi inmormantata sambata.Sunt departe, intre straini intr-un fel, si sentimentele mele sunt atat de violente incat ma sperii eu insami! Nu pot strabate distanta pentru ca se pun nenumarate piedici, as vrea sa las balta examenele, sa las balta totul si sa fug cumva acolo, sa ma reculeg alaturi de chipul drag, sa o mai pot vedea o ultima oara! Cum ma voi putea obisnui cu aceasta disparitie subita,neasteptata? Cum voi putea accepta acest sfarsit? Inca o pierdere!Cuvantul "pentru totdeauna"....

Si imi aduc aminte ca atunci cand tata a intrat in coma, la fel nu am avut cum sa ajung la timp, ci abia in ziua in care a murit! Nu l-am putut tine de mana, nu i-am putut soptii cuvinte calde, de dragoste! Iar pe prietena mea nu o pot conduce pe drumul din urma, sa ii consolez copilasii, sa fiu alaturi de familie, sa o vad o ultima oara.

Desigur, o poveste spusa sec, in cateva cuvinte lipsite de orice substanta, de parca as face un proces verbal, cum ar putea sa va ajute oare sa intelegeti?

Dar totusi o fac, scriu aceste randuri inutile si gasesc ragazul in sfarsit de a-mi varsa lacrimile fara ca nimeni sa imi spuna "Lasa, totul trece!"

Va spun voua, prieteni necunoscuti, imprastiati pe toate meridianele. Voua, ale caror chipuri nu le cunosc, ale caror vieti imi sunt necunoscute, ale caror drame si bucurii, dureri imi sunt o data in plus necunoscute.Si mi-e rusine de slabiciunea mea, de faptul ca fac atat de greu fata incercarii acesteia.

Dau un clic, mesajul va fi trimis, ecranul se va stinge! Incepe o lunga noapte, si apoi o noua zi, si alte zile, alte nopti. Voi adauga fotografii intr-o cutiuta ferecata, odata cu amintirile si regretele, cu rasul si cu tineretea parca dintrodata ofilite.



Mihaela

Lauraa spune:

Imi pare rau pentru suferinta ta...
Nici nu stiu ce sa spun, doar ca imi pare rau
Sper sa gasesti putere sa treci peste toate durerile

Laura

liliana csaki spune:

imi pare rau pentru tine, ce pot sa-ti spun?Viata nu e intotdeauna dreapta dar trebuie sa ne gasim puterile ca s-o infruntam.Chiar in seara asta am vazut o emisiune al carei subiect era legat de ce exista dupa si mi-a ramas in minte o chestie, spuneau ca ei, cei plecati nu vor ca noi cei care-am ramas sa-i plangem ci doar sa-i iubim in continuare.

alinah spune:

Ooooh Doamne! Cat de Mare esti!
Mihaela, povestea ta m-a impresionat foarte mult, mi sa zbarlit si pielea. Imi e mila de copilasii ramasi fara mama, de tatal care trebuie sa invete sa fie si mama si de tine ca suferi atata.
Nu iti doresc decat tarie, Dumnezeu sa fie cu tine si sa iti dea putere sa treci peste dureri.
Si tatal meu a murit acum un an si jumatate si, la fel ca si tine, am atatea sentimente amestecate. Eu nu am puterea inca sa ma uit pe poze, caci ma bufneste plansul de cate ori incerc. Chiar si acum sunt cu lacrimi siroaie. As dori sa il mai vad, sa ii spun ca il iubesc, sa il vad razand, dansand, mancand, plangand...
Acum totul este rece si negru, lumina nu mai intra niciodata...

Alina

Eryka spune:

Doamne Samsara sunt sigura ca treci printr-o mare suferintza ,mi-au dat lacrimile citindu-tzi povestea .Ce pot sa spun ??Nu pot sa-tzi spun decat mult mult curaj si Dumnezeu sa te ajute sa treci peste toata sufernitza pe care o ai in suflet .

Eryka & samburelul din burtica ---�„ in 6 saptamani

Andrada spune:

Dumnezeu sa te ajute sa treci peste suferintza si sa-i ocroteasca familia!
A

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

Lia spune:

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe tatal tau si prietena ta,sa-i ocroteasca familia si sa te ajute sa depasesti momentele triste!

Cristina spune:

Energia dragostei pe care le-ai purtat-o celor disparuti nu se va stinge atata timp cat te vei gandi la ei. Incearca sa te gandesti la clipele frumoase petrecute impreuna, poate nu au fost coincidente faptul ca nu i-ai putut vedea. Poate Dumnezeu a vrut sa pastrezi amintirea unei fete pline de viata, de sperante, de iubire. Sa nu ramai cu imaginea unui chip impietrit de suferinta si chin. Dumnezeu sa aiba grija de sufletele lor!
Condoleante.

Violeta spune:

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe cei morti si dragi! E nespus de greu sa-i pierzi pe cei iubiti. Sunt alaturi de tine, cu toata inima mea si te strang in brate.

Raluca spune:

Aiurea......mai mult nu pot sa scriu, condoleante !

Raluca si Ilinca (1 an si 8 luni)

mirelam spune:

Samsara7
Iti inteleg suferinta cu atat mai bine cu cat si eu trec printr-o suferinta asemanatoare.
Tatal meu este grav bolnav si eu sunt atat de trista si de disperata ca nici nu mai stiu sa traiesc.
Singurul lucru care ma intareste este gandul ca am un copilas de care trebuie sa am grija si pentru care trebuie sa fiu cat mai tare.
Dar cum sa pot?

(5 ani si 6 luni)