O raza de speranta...sau cum a venit pe lume Tudor

Imi amintesc ca, nu cu mult timp in urma, “savuram” pe DC acele povestiri care descriau, macar pe scurt, intreaga odisee ce ducea in final la infaptuirea acestei minuni: nasterea unui copil. Cu toate acestea, constat ca imi este greu sa reconstitui trairile difuze din perioada cand ne-am hotarat sa avem un bebe: teama, nesiguranta, sentimente contradictorii referitoare la momentul ales (prea devreme sau prea tarziu?!). Asa incat nici nu am constientizat bine momentul cand am ramas insarcinata pentru prima oara in viata mea, dupa nici 2 luni de incercari, cu toate analizele la zi. Din nefericire, totul s-a sfarsit trist in saptaman a9-a: dupa 2 ecografii in care s-au auzit bataile inimioarei, sarcina s-a oprit din evolutie. Au urmat luni in care mi-am pus intrebari retorice de genul: “Dar daca...” si in care am experimentat ceea ce eu obisnuiam sa numesc “singurate in doi”. Mi se parea ca nimeni nu poate intelege ceea ce simt, nici macar iubitul meu sot.

La inceput de an (31dec2005), cu toate analizele refacute la zi, am decis ca este momentul unei noi incercari. Imi tot spuneam insa ca, dupa o pierdere de sarcina, vor trece cel putin cateva luni pana cand se va intampla din nou minunea, mai ales ca organismul meu parea sa nu isi fi revenit in totalitate. Pe 27 ianuarie 2006, cu 2 zile inainte de urmatoarea posibila “invazie”, am decis sa fac un test de sarcina: imi era teama de un esec, dar si mai teama imi era sa nu fi ramas cumva insarcinata si sa nu aflu in timp util pt a urma un tratatment de sustinere corespunzator. Surpriza: test pozitiv, confirmat in aceeasi zi de analiza de sange. Patru zile mai tarziu, ecografia confirma pozitionarea corecta a lui bebe si deci posibilitatea inceperii tratamentului.

Primele 14 saptamani (pana la prima ecografie morfologica) au trecut extrem de greu din punct de vedere al trairilor, desi fizic ma simteam bine (m-a chinuit doar o aciditatea foarte puternica ce m-a determinat sa “renunt” la dulciuri si sa le inlocuiesc cu branzica sarata + paine); ba chiar am inceput scoala de soferi . Ecografia de la 6 saptamani mi-a adus prima raza de speranta: desi aceasta nu era o certitudine, am fost atat de fericita sa aud cum inimioara lui bebe bate cu putere. Ulterior am mers regulat, din 2 in 2 saptamani la control: la 9 saptamani am vazut manutele si piciorusele, la 11 saptamani am vazut pentru prima oara trasaturile fetei lui bebe. Astfel speranta mea a inceput sa renasca; ecografia morfologica a confirmat faptul ca nu era nici o problema; tot atunci am aflat ca vom avea un baietel.

Primii “fluturasi” in burtica (nu stiu de ce se cheama asa; la mine au semanat mai degraba cu un rontait de iepuras), cea de a doua ecografie morfologica la 20 de saptamani si tot ce a urmat, s-au incadrat in mersul normal al oricarei sarcini fara probleme.

Si iata-ne ajunsi in saptamana 39.......La ultimul control medicul constata ca bebe este pozitionat tocmai bine pt nastere naturala, colul este aproape sters(aproape ca il poate "scarpina pe bebe pe crestet")si ne cheama la maternitate pt inducerea nasterii in ultima sambata din luna septembrie. Urmatoarea zi dupa consultatie debuteaza insa cu stari de voma si dureri regulate de spate; imi sun medicul care ma cheama la spital sa evaluam starea: desi de slaba intensitate, la monitorizare se constata ca avem contractii. Se decide montarea cataterului pt epidurala si monitorizarea in continuare. Desi contractiile se intetesc, dilatatia nu se produce. Medicul decide sa folosim o perfuzie ajutatoare. De aceasta data durerile se intensifica rapid, facem prima doza de epidurala, si totul pare sa mearga ca pe roate. Dupa ce se diminueaza efectul anesteziei, cer inca o doza; din nefericire insa, moasa si asistentele se fac ca nu ma aud, desi ma vait destul de rau. Intr-un final, vine moasa si imi injecteaza calmantul magic; insa se pare ca este prea tarziu: am deja dilatatie 8, durerile sunt aproape insuportabile, iar anestezia pare ca nu mai are nici un efect. Intr-o ora ajung la dilatatie maxima; apare medicul meu si se decide ca nasterea propriuzisa poate incepe. Din nefericire insa, dupa aproape 10 ore de travaliu, nu mai pot impinge asa cum ar trebui; iar spatele si picioarele(?!) ma dor de parca mi-ar infinge cineva sageti inrosite. Medicul decide ca nu mai putem astepta, si intervine cu vacuum-ul: in cateva minute bebe este afara. Speriata ca nu il aud cum tipa, intreb pe toata lumea ce se intampla, dar primesc asigurari ca totul este bine: bebe este roz, are cateva secretii care ii blocheaza caile respiratorii (dupa cum a remarcat usor rautacios moasa, este vina mea ca "nu am impins corespunzator si bebe a inghitit lichid amniotic"), dar primeste cu brio nota 9. Dupa cateva momente, care mie mi s-au parut o vesnicie, aud primul scancet al copilului meu, la inceput mai firav, apoi din ce in ce mai indraznet. Rog pe cineva sa il anunte pe sotul meu ca am nascut si sa il arate pe bebe; de abia peste aproape inca o ora, o asistenta se indura sa aduca copilul in cadrul usii de la intrare(nu l-a mult timp dupa aceea, revenind la un control de rutina la spital, am vazut cum un tatic fericit filma iesirea bebelusului sau din sala de operatie - dupa cezariana; mi-am amintit cum sotul meu a stat singur pe hol, a plans auzind gemetele mele din sala de nasteri caci isi propusese sa imi fie alaturi, a auzit primul scancet al lui bebe, dar nu a venit nimeni sa il arate, sa ii spuna ca am nascut si ca suntem bine).

Ceea ce a urmat sunt aspecte cunoscute de toate femeile care au nascut intr-una din maternitatile din Romania. Desi nu vreau sa insist asupra lor, vreau totusi sa remarc faptul ca din iluziile mele ca voi naste intr-o maniera demna de secolul in care ne aflam, cu sotul meu alaturi si sprijin din partea personalului medical s-a ales praful. In schimb, m-am lovit de nepasare pe perioada travaliului, de lipsa de informare in peroada post-partum. Am facut alergie la calmante administrate in maternitate, si, in consecinta, am respins firele de la cusatura; datorita tratmentului administrat pentru alergie si a unor complicatii aparute la nivelul sanilor, a trebuit sa renunt la alaptare si sa ne alimentam puiutul exclusiv prin metode artificiale. Insa, dincolo de limitarile acestui sistem rigid cu care am avut nesansa sa ma confrunt, cele 9 luni de sarcina si nasterea propriuzisa au fost monitorizate astfel incat, cum spunea si medicul meu, bebe sa nu aiba de suferit, indiferent cata durere a trebuit eu sa suport. Si aceasta a fost singura raza de speranta in toata aceasta perioada mai dificila; bebe a evoluat foarte bine inca de la inceput, iar cele aproape 3 saptamani care au trecut de atunci nu fac decat sa confirme ca este un bebe absolut perfect: mancam de cele mai multe ori tot biberonul, dormim dar mai avem uneori colici sau dureri de burtica provocate de constipatie, ne uitam atent la tot ceea ce ne inconjoara, reactionam la vocile celor din preajma noastra, si am inceput sa zambim prin somn.

Totul merge acum spre bine, am depasit momentele dificile si depresia post-partum ce parea ca nu se mai sfarseste. In locul acelei stari de teama si disperare, ma cuprinde o imensa fericire uitandu-ma la puiutul meu care doarme ca un ingeras in patutul lui. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru acest privilegiu, si il implor de fiecare data sa imi dea putere si intelepciune sa il cresc in spiritul credintei si al respectului fata de oameni.




Adriana, mami de bebe Tudor zis "Dudu"
Pozici

mexxa spune:

Adriana...frumos..foarte frumos. Te stiu de la mamici de sept- oct....aveam DPN amandoua odata....

Sa iti traiasca baiatul si crestere usoara!!

_
mamica de ingeras lupatorpoze

Povestea nasterii ingerasului meu Sebastian-Mihai

megbeng spune:

adriana, felicitari, mamica-fericita ce esti!
am deschis cu mare, mare emotie subiectul tau, pentru ca te tin minte inca de cand eram amandoua la faza de sarcini oprite in evolutie si faceam schimb de informatii..iar acum, uite ca iti tii mica minu in brate!!!

sa fiti sanatosi si sa cresteti mari, frumosi si mancaciosi!

vine bebe!

Ajutati-l pe Dan sa mearga din nou!

S.O.S. Gramatica!

ingeras26a spune:

Felicitari, mamico!
Sa dea Dumnezeu sa fie sanatos si fericit si sa va umle viata de bucurii!

Pupicei, Ingeras 30+ Maya

cristinamh spune:

adriana, felicitari!!!
si mamico!!

Cristina Andrei-Razvan(2.08.2003) si Iris-Sabina(17.11.2005)
www.andreirazvan.home.ro" target="_blank">Andrei si www.iris-sabina.home.ro" target="_blank">Iris
www.nazdravani.ro" target="_blank">Nazdravani de august-septembrie 2003

Adriana mica spune:

Multumesc pt felicitari!
La fel va doresc si eu, multa sanatate pt voi si pt puiutii vostri!

Adriana, mami de bebe Tudor zis "Dudu"
Varsta Dudu
O raza de speranta...sau cum a venit pe lume Tudor

Pozici

ciuf spune:

Adriana, felicitari!!! Acum esti o mamica fericita. Micutul Dudutzu sa fie sanatos si sa va umple zilele de fericire.

Ciuf, Luca (11.11.2003) si Eva Maria (21.04.2006)
Camera lui Luca/Finding Nemo

Adriana mica spune:

Ciuf, multumesc mult pt urari!

Adriana, mami de bebe Tudor zis "Dudu"
Varsta Dudu
O raza de speranta...sau cum a venit pe lume Tudor

Pozici

Catrinel_17 spune:

felicitari si muuulta fericire!!!
va pupam cu drag!

inni spune:

Adriana...sa-ti traiasca puiul si multa fericire sa va aduca.

Poze
Poze Ami
www.totsites.com/tot/ami" target="_blank">Prima poveste de iarna a puiutului nostru

Inni... mamica de Ami (29.08.2006)

mihacarm2002 spune:

Adriana, m-am emotionat la lacrimi cand am citit ca sotul tau statea pe hol si plangea. Parca il vedeam pe al meu!
Ce sa faci, acesta e sis medical din Romania.
Sa va traiasca baietelul ca tare dragalas mai este!

Mihaela 25+