Asa a desenat Dumnezeu iubirea noastra

Au trecut aproape doi ani ca o clipa, doi ani in care mereu am vrut sa-ti povestesc cum a inceput totul…Draga ingeras, te iubesc si te respir in fiecare clipa!

Am planuit totul in cel mai mic detaliu inca de la inceput. Am fost ingrozita ca nu pot avea copii cand mi-a spus o doctorita, intr-un spital nenorocit, ca am niste probleme. Eram aproape copil pe vremea aia, nu stiu daca avea nouasprezece, douazeci de ani...si am trait cu gandul asta, nefericita! Uneori eram convinsa ca tampita aia n-are cum sa stie dupa un simplu consult de rutina, fara investigatii, dar imi era frica de mintea mea, autosugestia functioneaza perfect si eu cred cu tarie in asta. Apoi a urmat cosmarul cu hemoragia aia din senin, prin 2000, cred ca era in noiembrie...sau poate era deja 2001...nu mai stiu exact. Atunci mi-am zis ca ceva grav mi se intampla, ca poate avea dreptate aia!
Am incercat fara sa cred prea tare ca o sa se intample ceva in noiembrie 2003. Nimic! Atunci am inceput sa cred ca va fi greu, imi imaginam viata noastra fara copilasi...am fost trista si uracioasa cu toata lumea. Nu de mult renuntasem la tot ce aveam in Timisoara, la familia mea, la prieteni...si ne-am mutat amandoi in Bucurestiul asta infect si jalnic pentru mai multi bani si pentru o viata impreuna. Incepeam sa fac o depresie si constientizam asta. Umblam singura printr-un oras necunoscut si gol...sa-l descopar in toata mizeria lui!
Am inceput sa cumpar carti intr-un ritm obsedant! Despre sarcina. Le devoram intr-o seara si a doua zi cautam altele...am descoperit forumurile de pe internet, am cunoscut sute de gravidute (cu unele sunt acum prietena). In exterior, viata mea era totusi frumoasa! Stateam in gazda, noi doi si un prieten bun venit in Bucuresti cu aceleasi planuri, ieseam toti prin cluburi, jucam Monopoly pana tarziu, faceam cltatite...
A mai trecut o luna, luna in care eu citisem atatea despre sarcina ca as fi putut sa-mi dau doctoratul! Mi-am luat teste de ovulatie ca sa nu mai pierd momentul. Si le-am facut pe toate intr-o zi! Apoi am inceput cu termometrul. Asa am stiut exact ziua in care s-a intamplat, 8 decembrie, in a zecea zi...degeaba le spuneam doctorilor ca eu stiu exact data conceperii, m-au innebunit cu calendarele lor cu rotite! Am trecut si de asta si la scurt timp am inceput nebunia cu testele de sarcina. Am facut vreo zece in cateva zile. Cum scapam de una, o luam in mod obsedant cu alta, asa am tinut-o toata sarcina. Imi amintesc ca era Craciunul cand am vazut prima liniuta anemica pe un test...Am stiut cu vreo doi ani inainte ca primul nostru copil va fi fetita, am scris intr-un caietel in care facusem un fel de pariu cu Razvi. A doua zi i-am spus mamei si am mai facut vreo doua teste. De unele nici nu-i mai spuneam lui Razvi, cred ca le faceam ca sa fiu sigura ca bebe mai e acolo, ca totul e in regula...Am fost nebuna toata sarcina. Ma enervau si doctorii ca nu ma puneau sa-mi fac nu stiu ce analize, ca citisem eu...Am schimbat vreo trei. La Radoi am ajuns prin luna a patra si Razvi era disperat, zicea ca pana la urma o sa nasc cu doctorul de garda!
Am fost foarte rasfatata toata perioada, la lucru mergeam doar ca sa stau pe net, Razvi imi facea toate mofturile...Eram atat de fericiti, noi doi si o Burtica...Era liniste si stateam mai mult singuri. Ne bucuram impreuna si ne faceam planuri, cautam nume, mergeam prin magazinele de bebelusi...Uneori mi se parea ca e ireal, ca nu mi se poate intampla mie asa o minune. Aveam grija de Burtica de parca ar fi fost un balon de sapun! Aproape ca o tineam in brate tot timpul. Am avut mii de spaime, cu cat citeam mai mult, cu atat deveneam mai ipohondra. Mi-a fost groaza de avort spontan vreo patru luni, apoi si mai groaza de nastere prematura. Am inceput sa numar zilele intr-un caiet si fiecare zi care trecea era o victorie. Citisem eu ca dupa 260 de zile de sarcina, bebelusul nu mai este considerat prematur si m-am agatat de asta cu disperare.
La primul eco mi-a venit sa plang, ne uitam amandoi ca niste copii la inimioara care batea ca un calut in galop. Am fost fericiti...
Am facut cateva ecografii , inclusiv tridimensionale. Am facut zeci de anlize. Am fost la control ca un scolar cuminte in fiecare luna. N-am mancat ton, nu m-am vopsit, n-am facut baie, n-am...o gramada. Poate ca ma simteam vinovata, pentru ca in nemernicia mea, nu m-am putut lasa de fumat, exageram cu toate ca sa diminuez pacatul asta. N-am avut probleme reale pana in saptamana 34, dar mintea mea bolnava isi facea sute.
Am facut poze, multe, sute de poze cu Burtica. Am fost la mare, la Brasov, la Bran, la Sinaia, la Timisoara...am fost rasfatata! Cred totusi ca l-am cam disperat pe Razvi, acum uitandu-ma in urma. Saracul! Aproape toata sarcina am fost suparata, neinteleasa, neprotejata, singura cu Burtica, in mintea mea, desigur! Oamenii erau insensibili si neatenti. In ce lume ciudata traieste totusi o femeie gravida...
Au trecut asa sapte, opt luni cu o viteza ametitoare. Dar paginile alea numerotate pe-un caiet mi se scurgeau greu pe creier, ca picatura chinezeasca. Mi se parea ca vad malul, ca nu mai e mult, dar parca inotam invers. Sarcina mie nu mi-a priit, nu m-a facut mai frumoasa, mai vesela, mai cum scrie in carti. Din contra! Si a fost si o vara ingrozitor de fierbinte, cu 35 de grade la etajul patru al unui bloc din Militari…Pentru mine sarcina inseamna griji, multe, cateva pe secunda, mereu altele, obsesii, sutiene uriase, haine urate, pete pe fata…asta inseamna fizic, dar Burtica e minunata, bebe da din picioruse si traieste in tine si din tine, si asta este un miracol, este Dumnezeu insusi! M-am convins ca sarcina e divina in momentul in care am inteles ca si doctorii bajbaie, nu inteleg si nu stiu tot ce se intampla, nu pot anticipa totul…stau si ei cu frica in san, li se intampla lucruri care-i lasa cu gura cascata…Acolo, in pantecele mamei este Dumnezeu, care se naste in fiecare zi!
Am vrut sa fie Leu. A fost Leu, desi n-ar fi trebuit sa fie asa. S-a nascut mai repede, exact in a 260-a zi magica, la capatul salvator, asa cum imi programasem eu candva, involuntar. Razvan a visat ca se va naste in 13. In 13 august, tarziu, a inceput…exact la miezul noptii. Si asta a fost tot de la Dumnezeu, care ne vorbeste, ne trimite semne…
In 13 august am fost in Piata Constitutiei, am mancat frigarui si am dansat, am ascultat muzica…am obosit! Adevarul este ca muzica aia a fost o nebunie, cred ca bebe s-a suparat atunci. Imi vibra burtica! Seara, am ajuns acasa si nimic nu prevestea ca bebe nu mai avea rabdare, mai bine spus, placenta mea gradul IV/V care nu exista in cartile de specialitate, nu mai putea! Tocmai ma gandeam la cineva care nascuse cu o saptamana inainte, cum i s-a rupt apa in timp ce dormea, cu trei saptamani inainte de termen. Si ca, uite, a trecut 13 si nu am nascut. Atipisem cand am simtit ceva cald sub mine. Mi-am dat seama dupa cateva clipe ce e! Am inceput sa intru in panica, l-am trezit pe Razvi care ma tot intreba cu ochii carpiti de somn daca sunt sigura. Apoi, in nebunia aia din interiorul meu, m-am linistit brusc. Am facut dus. Trageam de timp cred, nu realizam. In astfel de momente cred ca-ti trebuie un timp in care sa constientizezi, altfel nasc doctorii pentru tine pana realizezi ca a venit totusi momentul. Il auzeam pe Razvi vorbind la telefon, departe undeva…doar apa de la dus imi taraia pe creier tare, ametitor...
Pe drum l-am sunat pe doctor. A zis ca vine mai incolo, cand ii zice moasa momentul. Initial m-am simtit ca atunci cand iti spune un prieten ca nu mai vine la ziua ta, poate trece sa te pupe totusi…Mi-a povestit dupa aia ca s-a mai intins putin, pe canapea, dar s-a tinut de cuvant. A venit!
O infirmiera mi-a dat o camasa rupta si larga, aratam jalinic, apoi m-a rugat sa urc singura ca nu gaseste carucior. Razvi dadea bani in stanga si-n dreapta, dragul de el, s-a zapacit rau de tot! I-a dat si liftierei bani. Eu nu aveam stare, linistea aia de acasa si de pe drum se risipise brusc, ma apucasera si contractiile si eu faceam ture pe holuri, am iesit la Razvi sa fumez o tigara…Moment in care m-a luat o contractie atat de tare incat am zis, gata, nu mai e de glumit, nasc! Am fugit in sala de travaliu unde erau vreo cinci femei care se vaitau si urlau de te apuca nebunia. Una era alba ca varul si se mai prelingea din cand in cand pe pereti, pana la baie. Gemea in soapta, parea ca se stinge…Eu ma uitam cu ochii mari la ele si ma gandeam ca tare nasol trebuie sa fie cand incepe cu adevarat…aveam dilatatie 3 in momentele alea, nasteam si nu-mi dadeam seama. Cred ca nici cand a iesit copilul nu am realizat ca am nascut. Cu toate astea, am avut niste dureri crunte, de fapt am avut o contractie si buna, lunga de patru ore. Nu m-a lasat sa respir un minut macar. Tot ce citisem despre nastere era din alt film. Contractia asta uriasa era exact ca durerea aia crunta de masele, ai senzatia ca te lasa si exact in clipa aia incepe mult mai rau. Am vomitat de durere si am avut frisoane, imi era atat de rau incat i-am zis unei asistente sa-mi faca o injectie, chiar si in creier, numai sa nu mai doara asa. Peridurala a venit la marele fix. Cred acum ca poti muri de durere! Si cu peridurala asta am avut numai aventuri. N-a gasit, a umblat prin tot Bucurestiul, pana la urma a gasit, dar nu era buna, apoi, cand anestezista a gasit ca prin minune una buna la ea in stoc, s-a rupt acul in spatele meu…in fine, bine ca a reusit dupa trei incercari s-o monteze. Gata! Liniste, liniste…mi se limpezea creierul. In doar cateva ore, patru sau cinci, ajunsesem la diatatie 10. Radoi a venit la fix. Cred ca in 15, 20 de minute am si nascut dupa ce a ajuns si el. Am simtit totul foarte clar, fara durere. Am simtit cand a iesit capsorul ala mic, l-am vazut…e minunat sa nu simti durere in clipele alea.
A avut emotii pentru mine, mi-a spus dupa nastere. Nu mai am puterea sa-mi amintesc acum de cosmarul ultimelor saptamani, cand bebe era in pericol din cauza unei placente care nu exista in carti. Mergeam de doua, trei ori pe saptamana la monitorizari, placenta mea se tara de-a dreptul, isi dadea ultima suflare, iar bebe nu se nastea…am crezut ca mor, am stat la panda in fiecare secunda…Imi facea cezariana in cateva zile daca nu nasteam atunci…nu stiu ce astepta, nu stiu…se putea intampla o…
Imediat dupa ce s-a nascut am vazut-o, de fapt am vazut-o iesind. Incercam sa-mi imaginez cum arata, nu vedeam decat un capsor mic, mic, cat o portocala, un omulet cat un pisic, ghemuit ca in burtica…A durat o vesnicie pana i-au taiat buricul. Doamne, ce mica era, a avut 45 cm, ma uitam la ea si ma gandeam ca toate hainutele alea in miniature ii vor fi uriase. Asa ghem mic cum statea acolo, era exact cat palma doctorului…Am intrebat daca e draguta, puneam zeci de intrebari, nici nu auzeam ce mi se raspunde. De fapt, prima data, am vrut sa vad placenta aia care mi-a creat cea mai mare panica pe care am trait-o vreodata. Era un fel de ficat mare, plin de umflaturi si pete albe…Un plaman urias care a avut grija de bebe…
A scancit atat de dragalas si de delicat incat in clipa aia am simtit cum tot universul navaleste in sufletul meu…l-am simtit pe Dumnezeu respirandu-mi in ceafa…
Nici n-am apucat s-o ating, cineva a disparut cu ea…Razvi statea disperat in hol, i-au aratat-o si lui si i s-au umplut ochii de lacrimi. Mi-a zis ca o tinea asistenta aia ca pe un catel, cu labutele atarnand peste mainile ei si cu capsorul intr-o parte. Avea ochii deschisi, mari si negri, cu tot universul in ei…
Cand mi-au adus ghemotocul ala pierdut in hainutele largi de spital am simtit ca ma topesc de drag si de atata fericire. S-a uitat putin la mine, apoi am pus-o la san si a adormit ca un ingeras, linistita si cu manutele pe pieptul meu. Doua nopti, cat am stat la spital, am pazit-o ca pe cea mai de pret comoara din lume, ma uitam la ea cum respira…il sunam pe tati sa-i spun cum a mai miscat un degetel, cum doarme cu manutele impreunate sub obrajor, cat e de delicata…A fost cea mai mica din salon. Mai erau acolo inca patru bebelusi, toti cu aproape un kg mai mari.
Primul scutecel i l-am schimbat dupa ce ma razgandisem de cateva ori. Mi-a fost frica s-o ating, sa-i ridic piciorusele, s-o intorc…Prima baita i-a facut-o tati cu o asistenta, a fost asa de mandru…si a avut mult mai mult curaj decat mine.
Luni, 16 august, am plecat acasa trei. Papusica noastra nici nu se vedea in scaunelul de masina.
....................................................................
Apoi, zile in sir, ne uitam la ea si ne spuneam: "Doamne, iti vine sa crezi ca am facut un copil adevarat, noi doi, si e doar al nostru pentru totdeauna? Jumatate din sufletul meu, jumatate din sufletul tau, o mica farama din noi doi…Si ce e mai dragut, intr-o zi seamana cu mine, intr-o zi cu tine, ai vazut?"


Diana, 28 ani, gemeni/rac
Ianca Printesica si Super Mamica


Poze strumfesti

Poze mai vechi

roller025 spune:

Diana,

Rezultatul spaimelor tale e un copil superb! Iar mamica Iancai e o femeie implinita! In Bucurestiul asta mizer si urat copii aduc curatenie si frumos!

Nu-i asa ca mai faci unul? Nu-i asa ca mai suntem o data colege de burtici?


Dana si Victor Mihai (10.07.2004)1, 2, 3, 4

mayaione spune:

Felicitari Diana! Sa-ti traiasca fetita si sa va bucurati de ea. Citind povestea ta m-am si bucurat pentru tine dar m-ai si speriat de nu mai stiu de mine, in special ca m-am si regasit in angoasele tale din timpul sarcinii. Pupici si tie si fetitei

polux spune:

Diana, sa-ti traiasca printesa, caci este o frumusete.
Iar tu mamica sa te bucuri de sot si fetita tot restul vietii.
Si asa sa fie, o zi sa semene cu tine, una cu tati.

Liliana

Poze cu maimutica mea

ralu spune:

Felicitari Diana!!! Multa sanatate puiutului tau, sa-ti traiasca si sa aiba parte de o viata frumoasa!

Natasa spune:

SInteti o familie foarte frumoasa! Sa va traiasca fetita!

kro spune:

Diana, felicitari ...sa va traiasca printesa...

Ianaca...sa ai o viata frumoasa si sa le aduci parintilor tai numai bucurii...

amironeanu spune:

Foarte frumos, si ai dreptate, intr-o zi seamana cu mami, intr-o zi cu tati. Multi pupici si de la noi!

Pupici,
Andrea si Stefania (13.08.2004)
Stefi mica-mica si Stefi - mica
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=44241" target="_blank"> O poveste despre o raza de soare

diana21 spune:

Va multumim din suflet pentru pupici!

Ianca Printesica si Super Mamica

Poze strumfesti
Poze mai vechi


www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=78981" target="_blank">Povestea Burticii

joker spune:

superba povestea...m-a emotionat foarte tare...cred ca m-ai convins sa postez si eu povestea nasterii micutului meu...desi mi-e teama...mi-e foarte greu sa o scriu...

Joker...mama de ied zapacit

http://pg.photos.yahoo.com/ph/marin_a_i/my_photos

Ralumat spune:

Doamne, extraordinar ai scris!!!! S-a strans pielea pe mine de emotie si am plans de fericire! Sa va dea Doamne-Doamne ani multi de iubire!

Raluca 20+