Dumnezeu a vrut ca el sa existe...

La aproximativ o luna dupa nunta, am aflat ca vom avea un copil.

11 Septembrie 2006
Medicul ginecolog ne-a confirmat o sarcina de 5 saptamani. Asa a inceput o odisee minunata, nelipsita de incercari, dar incununata cu cea mai mare minune pe care a trait-o micuta noastra familie pana acum.

14 Noiembrie 2006
Ni s-a spus in urma unei ecografii, ca puiul nostru are ventriculii inegal dezvoltati si ca daca se pastreaza inegalitatea si peste 2 sapt. (cand ne-a recomandat sa facem o eco 3D) ar putea fi vorba despre o hidrocefalie. Am plecat de la cabinet cu inima stransa si cu lacrimi in ochi. Ne incurajam unul pe altul... si ne spuneam ca peste 2 saptamani acea inegalitate va disparea si totul va fi normal.
Incercand sa aflu despre cazuri asemanatoare, am devenit activa la Odiseea de Mai-Iunie 2007, unde am fost incurajata si sustinuta de niste fete minunate... Am prins sperante si cu rugaciune in gand am zis ca mergem mai departe.

29 Noiembrie 2006
La eco 3D ni s-a confirmat inegalitatea ventriculilor, ba chiar s-a mai adaugat si suspiciunea de cleft (despicatura) de palat si buza. A fost ziua cand am reusit sa vad primele imagini “live” cu puiul meu. Nu am vrut sa ii stiu sexul. Eu voiam doar sa stiu ca e bine! Desi, vestile nu au fost bune si desi aveam un nod in gat si lacrimi in loc, eram mandra ca am vazut imagini cu copilul meu. Si asa am prins puteri si i-am spus ecografistei ca IL VOI PASTRA asa cum este!!! E copilul nostru!
A urmat o luna grea pentru noi, cu zile negre... pline de amaraciune! Ma rugam in fiecare zi la Dzeu sa faca o minune pt puiul meu. Sa-l faca cumva bine... Stiam ca o hidrocefalie nu e un lucru usor... iar handicapul poate fi destul de sever. Ba chiar ma gandeam daca va supravietui. Stiam ca fiind al nostru il vom iubi asa cum este si il vom sprijini toata viata. Stiam ca nu e corect pentru un copil sa plece in viata cu asa mari neajunsuri, dar mai stiam si ca eu nu ii pot decide venirea sau nu pe lume! Ma ingrijora doar ca peste ani, cand noi parintii nu vom mai fi, cine avea sa aibe grija mai departe de puiul nostru??? Aceste ganduri ma faceau uneori sa-mi doresc ca Dzeu sa-l ia la el...
In acest context, de suferinta, dar si de speranta ca Dzeu face minuni, a sosit Craciunul lui 2006. Am cumparat un brad mai mare decat camera. Ba chiar am taiat vreun metru ca sa intre in casa... Era cel mai frumos, mai bogat si mai mare brad. Era primul nostru brad de Craciun ca familie, in casa noua si mai ales primul in 3!!! Atunci am simtit ca e un Craciun minunat!

29 Decembrie 2006 Am reusit o programare la renumitul (ecografist) Dr. Pop. Asteptam si ne rugam in liniste. Imi promisesem ca de data asta nu voi mai varsa nici-o lacrima. Orice mi-ar zice, voi fi TARE! Ce credeti ca s-a vazut prima oara? Nici nu pusese sonda bine pe burta, ca prima imagine s-a vazut atat de clar, incat nu mai era nevoie de explicatii: AVEAM un baietel. Eu care nu voiam sa aflu sexul, acum ma bucuram ca e baiat... Stiam ca nu va suferi ca nu e chiar cel mai frumos, sau ca are buza nu stiu cum... Eram linistita. Apoi au urmat masuratorile...

TOTUL NORMAL!!!

Nu mai simteam pulsul. O luase razna rau de tot... era prea rapid ca sa-l mai pot numara. I-am spus doctorului de “experientele” cu celelalte 2 dr. si ne-a zis doar atat “Sa fim seriosi! E un copil perfect sanatos, poate doar putin agitat, dar vad ca seamana cu mamica lui!”...
Asadar, puiul meu era bine. Puteam si eu sa ma bucur ca sunt gravida. Puteam si eu sa visez la hainute, patut, carucior, etc... Voiam sa plang de fericire, dar mi-am tinut acel nod in gat... pentru ca ii promisesem puiului ca in acea zi nu voi varsa o lacrima.
Dupa 12 noaptea, am plans in liniste, am plans de fericire, am plans impacata, am plans mai intens decat in ultimele 2 luni, dar am plans de BUCURIE!

Acum nu-mi mai ramanea decat sa asteptam sa treaca zilele si sa soseasca ziua de 13 MAI, cand era DPN-ul puiului nostru... Martore imi sunt fetele de la Odisee ca abia asteptam sa zboare timpul si alergam toata ziua de colo colo in asteptarea momentului.

Pe la 8 luni, a luat foc un perete exterior al casei si eu caram galeti de apa sa sting focul...

Prin luna a 9-a, m-am impiedicat si am cazut pe scari... dar m-am sustinut bine cu mainile si mi-am protejat burtica. In rest, pe picioare si maini, eram plina de vanatai...

Au trecut lunile si ma apropiam vertiginos de momentul mult asteptat....

Vineri, 11 Mai 2007
Ora 08:30
Aparusera niste contractii prea regulate, ca sa mai fie de “gluma”... Am mai facut cate ceva prin casa, am facut un dus, am mai vorbit cu fetele pe la odisee si apoi cu dr., care m-a chemat la spital, dat fiind ca aveam contractii regulate la interval de 7-10 min.

Ora 16:00
Dupa ce dr. de garda m-a consultat, mi-a zis: "Capul nu este coborat: este inca aplicat, dar ce-i drept mobilizabil. Elimini dopul gelatinos, dar dilatatia este max de 1 cm." Prin urmare, sfatul ei a fost sa merg acasa si sa revin a doua zi, cand se intetesc durerile.... fiind ferm convinsa ca mai devreme de sambata dupa pranz nu nasc . Ei bine, daca eram singura as fi plecat acasa, dar era si mama (care este medic) cu mine, care a insistat sa ma interneze sa fiu totusi monitorizata. Asa am ajuns sa fiu internata de vineri si sa raman “singura” gravida intr-un salon cu alte fete care nascusera deja. Eu singura in travaliu... Ma apucase o depresie de zile mari: plictiseala curata! In fine, m-am mai dus prin curtea spitalului, am fost de nu stiu cate ori la baie sa fac anumite treburi si tot urmaream acele ceasului, care se incapatanu, parca, sa ramana pe loc.

Ora 19:00
A revenit sotul, care plecase sa-mi mai aduca ce uitasem (desi bagajul fusese facut cu cel putin 2 luni inainte). Am coborat iar in curtea spitalului, am stat cu el... si tot ma plimbam prin curte... La controlul de dinainte imi spusese ca am dilatatie 2 cm abia! Durerile nu erau f.f.f. mari dar oricum ma cam indoiau fata de cele pe care le aveam la plecarea de-acasa cand faceam pe viteaza... Eram hotarata sa fac EPIDURALA pentru ca in capul meu se contura clara ideea unei dureri amplificate exponential cu fiecare cm de dilatatie. Si-atunci cum altfel sa ajung eu cu forte depline pana la dilatatia maxima? Clar, trebuia sa trec peste fobia acului “infipt” printre vertebre si sa fac epidurala.

Ora 21:30
Orele au continuat sa treaca cu chiu cu vai, timp in care eu urcam si coboram, alaturi de sot (care abia mai tinea pasu’ cu mine...), scarile (si pentru ca stiam ca asta ajuta la dilatare, dar si pentru ca nu mai aveam stare...) maternitatii Giulesti. Tot pe la aceasta ora, au venit si niste prieteni cu care am apucat sa stau de vb cam 20 de minute in curtea spitalului. In tot timpul discutiilor noastre eu ma lasam pe vine la fiecare 3-4 minute. Asa simteam ca durerile sunt mai suportabile. Chiar mi se parea amuzant. Sotul ma intreba daca sunt agitata din cauza hormonilor, sau asa am invatat ca trebuie sa fac. Eram ca un robotel.

Ora 21:50
Trebuia sa fiu la un nou control. Am urcat putin in fuga cele 2 etaje pana la sala de nastere, tot sperand sa mai ajut DILATATIA La control, STUPOARE: DILATATIE tot 2 cm. Cat asteptam in sala, sa ma controleze, a aparut si mama. A intrat in sala de nastere si a inceput sa imparta “favoruri” in stanga si-n dreapta -stiti cum e. Atunci moasa a venit si mi-a zis ca, ramanand intre noi (ca nu are voie!), o sa ma ajute si ea sa ma dilat. Asadar, m-a suit pe masa si m-a “scormonit” bine pe-acolo. In timpul asta imi zicea: "TE AJUT SI EU CUM POT.. SI ITI MAI DAU CATEVA DURERI!!!" Ei bine, avea dreptate: m-a durut ceva, dar a “meritat” (inca 1 centimetru in plus la dilatatie).

Ora 23:00
M-a controlat si doctorita si a confirmat spusele moasei: aveam dilatatie 3. Eu vorbeam cu mama ca nu vreau sa astept in sala de nasteri, ca nu am chef sa stau acolo sa ma plictisesc in asteptarea dilatatiei 4 (cand asteptam sa mi se faca anestezia). Am rugat-o sa mearga ea sa vorbeasca cu anestezistul. Intre timp, eu am iesit pe hol la sot si la sora mea. Asa l- am auzit pe anestezist urandu-i mamei (care urca sarile) "Sa aibe nastere USOARA!!!" Mi s-a parut dubios ca-i ura mamei, atata timp cat avea sa vina sa imi faca anestezia... asa ca i-am spus mamei de banuielile mele: "Asta NU vrea sa-mi faca ANESTEZIE...sa vezi TU!!!"
Timpul in continuare statea pe loc... Durerile incepusera sa devina destul de srioase. Deja nu ma mai abtineam si incepusem sa ma vait pe fata (pana atunci doar strangeam din dinti si inchideam ochii). Am si facut pe mine de cateva ori... Nu de durere ci pur si simplu nu puteam controla muschii sa mai tin pana la WC.

Sambata, 12 Mai
Ora 00:00
M-au chemat iar la control. Mi se spune: "Oooh... e bine!!! Ai dilatatie 7 cm!" Va dati seama ca atunci am intrat in panica. A fost ca un soc pt mine. Adica ma chinuisem atatea ore cu dilatatie mica si acum cand asteptam anestezistul... Am realizat in acel moment ca nu mai era cale de intors. Aveam sa nasc fara anestezie!!! SOCUL a fost unul de proportii. Parca si durerile s-au intensificat. In fine, mama afla de la moasa ca dr. anestezist era prins intr-o operatie cu o femeie care ajunsese la spital cu temp. 42 grd, fat mort in utero si care intrase in coma. Trebuia sa stea s-o monitorizeze!!! Pe moment am multumit Domnului ca nu eu sunt in situatia ei si ca mai bine fara anestezist dar cu puiul BINE!!! Dupa ce a vazut ca am dilatatie 7 cm, moasa a sunat-o pe dr. mea (numele nu e relevant, pentru ca e o dr. deosebita, foarte buna profesional, al carei gest l-am inteles si respectat inca de pe-atunci!!!) si dupa 5 min, cand parea ca se albeste la fata revine si ne zice ca dr. nu poate veni: in dimineata respectiva urma sa nasca sora ei prin cezariana si efectiv nu are cum sa nu doarma deloc (pana tunci nu inchisese un ochi, tot incercand s-o imbarbateze pe sora ei, care obtinuse sarcina in urma unor indelungate tratamente). Cand am vazut ca nici dr. mea nu vine si ca mama se face neagra de suparare, i-am zis tare sa auda toata lumea: "NU CONTEAZA cu cine NASC!!! Mie chiar nu-mi pasa atata timp cat nasc o data!!!" Nu mai era nerabdarea de a-mi vedea puiul.... NU!!! Erau durerile care mi se pareau destul de NESUPORTAT incat sa ma faca sa vreau sa NASC!!!

Ora 02:00
Doctorita de garda (aceeasi care ma consultase si la internare) a venit. M-a re-consultat: “Dilatatie 8 cm, e cazul sa rupem membranele ca sa grabim putin travaliul... “ Pai ce? Te pui cu MINE???? Sau cu fi-miu??? Mi-a rupt membranele... Dureri iarasi NU MAI ZIC... Dupa care ma dau jos de pe masa... si ii spun ca nu vreau sa astept in sala... ca ma mai plimb pe hol ca mi-e mai bine daca merg decat daca stau in pat. Am ajuns pana la sot si sora, care vazandu-ma asa le dadeau lacrimile... Mi-aduc aminte ca-i vedeam ca se topesc efectiv din cauza suferintei mele, dar NU-MI amintesc CAT de tare a putut sa ma doara... de ma lasam pe jos in genunchi.

Am fost la baie (cine a fost in 2007 la WC-urile de pe hol de la etajul II din Giulesti stie la ce ma refer: urina si apa amestecate balteau pe jos) si ma lasam pe vine, iar mama speriata (ca deja erau rupte membranele si sa nu cumva sa infectez puiul imi spunea sa ma gandesc la el si sa nu ma mai las asa.. Ei bine... nici nu stiti ce forte prindeam atunci si ma ridicam...

Cam asta a fost cu plimbarea, dupa care m-am intors in sala de nasteri. M-am suit pe patul ala inalt si deja ma suiam pe pereti. Durea infiorator. Nu mai experimentasem astfel de dureri. Ma uitam la mama si ii strigam ca eu o sa mor. Apoi, repede in sinea mea, ma certam ca pot sa spun asa ceva, NU CUMVA sa trag a rau! La un moment dat am inceput sa simt ca fac pe mine rau de tot. Doctorita (care de la ora 00:00 statea acolo cu mine) a verificat iar colul...

Ora 03:00
Trecuse o ora de la ruperea membranelor, iar eu nu ma dilatasem decat inca 1 cm. Aveam dilatatie 9 cm. Dr. a hotarat sa-mi puna o perfuzie cu ocitocina si mi-a zis ca NU mai e mult si NASC!!! A iesit chiar si o asistenta pe hol si l-a anuntat la ora 03:00 pe sot ca in max. o ora NASC ...

Ei bine, NU a fost sa fie chiar asa. De ce??? Pai, aveam eu contractii destul de dese, care se succedau la un interval de un minut dar nici-o contractie nu dura macarr UN MINUT... Toate erau sub un minut.
Dupa cum a zis dr. asta a fost marele meu ghinion...

Ora 04:00
Incepeam deja sa strig pe-acolo sa vina sa ma ajute cineva, sa-mi dea un calmant etc... M-au controlat si doctorita mi-a zis: “COPILUL nu coboara... dar poate fi MOBILIZAT capul... va trebui sa impingI luuuung ca sa asigurI si coborarea capului dar si EXPULZIA”... Mi-a zis ca ma mai lasa 3 contractii, dar sa stau pe-o parte, ca daca ma screm acum o sa am ruptura de col.
M-am pus pe-o parte si am inceput sa-i zic mamei: "Ce ghinion am avut cu anestezistul!!!" Apoi in sinea mea, realizand ce zic, imi spuneam "Ooof, DOAMNE, nu vreau sa fiu nedreapta... Stiu ca de fapt eu SUNT NOROCOASA CA IMI VOI TINE PUIUL IN BRATE DAR MAMICA ACEEA... "
Ora 04:30
... am intrebat "Eu nu nasc o data? Cat mai am???" Mi s-a spus ca la 05:00 o sa nasc... Si eu am dat imediat replica: "Sigur? Sa nu fie mai mult!!!" Doamne, acum rad. Atunci, insa, chiar daca realizam ca nu tine de ele, imi puneam baza in ce ziceau si urmaream acele ceasului de pe perete...
La un mom. dat dupa 2 contractii nu mai puteam si i-am zis dr. ca au trecut 3, dar ea fusese cu ochii pe mine si mi-a zis sa mai astept “totusi inca una” si apoi mergem sa nasc...
Au trecut cele 3 contractii... si a venit mom. sa ma dau jos de pe pat si sa merg la scaunul gineco sa nasc Nu stiu cum am ajuns pana la scaun, doar ca o data ajunsa, incepusera sa-mi tremure picioarele de dureri si sa ma doara coapsa dreapta...
Eu tot intrebam ce trebuie sa fac. Mi-era frica de expulzie... hai ca travaliul scapasem de el... dar cum avea sa fie expulzia? Cat de dureroasa... ii voi mai face fata si ei?
Dr. mi-a zis ca deocamdata sa astept ca mi se va zice ce am de facut! Ea tot controla colul si era putin dezamagita ca am asa numitul COL INDEMN (DILATATIE de 10 cm... dar nu se "intinde pe capul copilului... deci nu prea e elastic"). La un moment dat se apropie si moasa si imi spune sa nu ma sperii ca ma va ajuta si ea, dar sa fac ce-mi zic ele.

Asadar, mi s-a spus sa trag aer adanc in piept, sa-l tin acolo si in timpul asta sa imping (ca si cand as vrea sa fac treaba mare). Am facut asa o data... suficient cat sa angajez copilul in canalul nasterii.. Apoi, la a doua contractie moasa s-a apasat pe mine. Ce senzatie... Parca ma calca in picioare. Parca se asezase cu tot tonajul ei (si chiar avea ceva greutate!!!) pe mine ca sa ma sufoce... si cu toate astea aveam atata aer in plamani (ca imi pusesera si OXIGEN sa inspir)...
La a doua impingere, am auzit :"BRAVO!!! Asta e! Vezi, ce cuminte esti?" (De parca pana atunci nu facusem ce-mi zisesera ele...)
Dar... ce sa mai, ca la contractiile mele de 40 de secunde nu aveai ce sa faci mare lucru... A urmat alta contractie... si cica "Gata, mai e putin!" M-am uitat in jos.... si am vazut ca iesise capul copilului (si eu nici nu am simtit... mult mai dureroasa fusese o contractie) si ca dr. tragea de el. Asa tare m-am speriat sa nu pateasca ceva, ca desi contractia era pe terminate si aer in plamani nu mai aveam, am impins de am simtit ca imi pocnesc toate vasele, ca imi sar ochii din cap, dar A IESIT!!!!

Ora 05:05
Atunci s-a nascut [url=”http://www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=2c47cedd7a1ec45cec68bb”]puiul nostru[/url]

M-AU FELICITAT si moasa si dr... Eu nu stiam altceva decat ca m-am eliberat. Dar chiar, o senzatie mai placuta ca aceea, cand toate durerile parca au disparut dintr-o data, cand nimic nu mai conta, cand totul redevenise calm si frumos... SIGUR nu exista!!!!
Au trecut durerile si am vazut niste picioruse albe... si frumoase... Atunci am strigat: "PUIUL MEU" si eram asa de fericita ca l-am auzit si am vazut ca misca!!! Toate temerile mele din sarcina si din timpul travaliului disparusera. Se instala PACEA. Mi l-au pus cateva secunde in brate si l-am pupat pe fata. L-am vazut asa de-aproape si am exclamat: "Ce alb si frumos este!!!" (Evident asa il vedeam eu... ca el arata ca orice nou-nascut prin nastere naturala, adica nicidecum ALB!) Apoi mi l-au luat...

A plecat si mama (am zis mai sus ca e medic, dar nu cred ca am specificat ca este pediatru) cu el sa vada daca totul este OK. Am eliminat si placenta si am inceput sa tremur. Nu stiu daca din cauza frigului sau a fricii de SUTURA. Dupa atata chin apoi asemenea EUFORIE, a urmat ciupitura SUTURII de la epiziotomie. A durat 1/2 de ora. Nasterea in sine a fost 5 min
Ce sa va mai zic? Cusatura a fost insuportabila, ca deh ma vazusem cu sacii-n caruta si deja incepeam sa fac figuri la cele mai mici intepaturi. Dupa 1/2 de ora imi spune ca a terminat. Saraca doctorita (am toata stima pt. DUMNEAEI!) cat timp ma cosea eu o tot intrebam cat mai dureaza, sau cate fire mai are de pus

Am uitat sa va zic ca dupa ce am nascut, chiar atunci imediat dupa ce a iesit si i-a taiat cordonul, am inceput sa-i multumesc doctoritei si la toata lumea si sa-mi cer scuze pt "lamentarile" mele...
Ora 5:45 M-au scos din sala, si m-au aratat putin sotului... care era asa de induiosat. A inceput sa-mi zica ce maini mari are fiul nostru si ca e frumos (cateva zile mai tarziu mi-a recunoscut ca in momentul ala simtea ca nu-l suporta, pentru ca imi provocase atata durere... si chiar nu i se paruse frumos). Dupa revederea sotului, m-au dus iar in sala de nasteri si mi-au pus gheata pe burta.
Am trimis apoi mesaje sa anunt lumea ca am nascut... si deci si fetelor de la Odiseea de Mai-Iunie 2007

Ora 07:30
A venit Dr. sa ma controleze, apoi m-au dus in salon... Toata ziua de 12 MAI (dupa o noapte alba) nu am reusit sa dorm decat o ora. Si am adormit in sfarsit noaptea pe 13 mai la ora 01:15...
Asadar... cam asta este povestea nasterii lui Antonio... Un travaliu care a debutat vineri 11 MAI in jurul orei 08:30 si care s-a terminat sambata 12 MAI la ora 05:05... Nu am cum sa zic ca a fost USOR pt. ca mi-aduc aminte VAAAAAG (ce-i drept!) ca a fost cel mai dificil lucru din viata mea, dar ce pot sa va zic cu siguranta este ca a meritat pe deplin!!!!
Antonio e minunea noastra... si il iubesc asa de muult!!!

Dupa ce am nascut si m-au scos la sot, chiar ma gandeam: "Hei, n-a fost asa greu! Sigur mai fac cel putin inca UNUL!!!" Culmea e ca sotul in timpul asta se gandea ca ALTUL nu mai face, pentru ca el nu se mai simte in stare sa mai “treaca prin asa ceva”

Iata ca acum il asteptam si pe al doilea... credem noi tot baiat.
De data asta DPN-ul este chiar in ziua cand eu m-am prezentat sa-l nasc pe primul: 11 MAI.
Ca dr., am ales-o pe cea cu care am nascut (Dr. Dorobantu Magdalena). Nu am ales-o din considerente strict profesionale... ci si pentru ca mi-a fost alaturi prima oara si a facut-o cu brio. Doamne ajuta sa avem si in anul care vine un bebe sanatos, adus cu bine pe lume!!!

Am scris acum povestea nasterii lui Antonio, pentru ca aveam nevoie sa-mi reamintesc acele momente de speranta si nadejde. Aveam nevoie sa prind iar curaj si forta pt. ca acum astept – cu oaresce emotii – ecografia de 12 saptamani. Apoi vor urma cea de 16 sapt cu triplu test si morfofetala, cand imi doresc sa primim numai vesti bune... Doamne ajuta!

Si... va multumesc ca v-ati facut timp sa cititi “povestea” noastra!


Mami de ANTONIO (12.05.2007) si 11+ www.pregnology.com/preggoticker2/777777/000000/My%20pregnancy/05/11/2010.png" target="_blank">ANDREAS

moni_or spune:

Andrada, ce poveste emotionanta, citind-o am plans alaturi de tine cu inima stransa cand ti-au dat vestile proaste (si din fericire false) de la inceput si am plans de bucurie la sfarsit cand ai povestit sentimentele care te-au cuprins cand ti-ai vazut puiul... Si ce frumusete de baiat s-a facut Sa va dea Dumnezeu tot binele din lume si un fratior la fel de reusit si sanatos!

Monica, mami de Luca si 8+
Doamne, ai grija de minunea din burtica mea!

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmu ieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de neleguire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata." (1 Corinteni 13)

Ayla21 spune:

Adrada felicitari!
Si sarcina usoara!

Da-mi Doamne, forta de a indeplini tot ce sta in puterile mele, rabdarea de a indura ce depaseste puterile mele si discernamantul de a nu le confunda...
Iti multumesc Doamne pentru ceea ce am, dar si pentru ceea ce nu am, Tie Doamne Iti multumesc!
Monica, cea mai buna mami pentru Claudiu, Luana, Alma
Aprinde o lumanare in memoria Almei.
Viata merge inainte...
Iar apoi ii voi multumi Lui Dumnezeu pentru tine si nu-i voi cere nimic altceva, decat o alta zi

AlinaBu spune:

ai un baietel superb! Are niste ochi superbi !
DD face minuni nu trebuie sa ne indoim de lucru asta, mai degraba ne indoim de asa zisi MEDICI!
Sa ai o sarcina usoara!
Impresionanta poveste !

Andra 4+

mommy_to_be spune:

Andrada de-ai stii cat de mult m-ai emotionat... si cat am plans si eu, intai de tristete, iar apoi de fericire. Mi-ai dat putere! Imi e frica de nasterea propriu-zisa. Insa citind experienta ta, sunt convinsa ca va fi bine si ca voi putea indura orice pentru puiul meu. Iti multumesc!

Mira 9+

minunea mea

DidiAlex spune:

Draga noastra Andrada,

cu toate ca iti stiu povestea in fiecare pas, tot m-am bucurat nespus ca ai scris-o. Tu esti o persoana deosebita din Odiseea noastra.

Ma bucur pt voi, pt minunea voastra si pt minunea nr 2 pe care o asteptati. E minunat ca ti-ai invins temerile, si v-ati decis pt un nou bebe. Grijile sarcinii sunt colaterele, dar nu intrec bucuria pe care o simte o mamica cu burtica. (la patrat )

Nasterea nr 2 va fi altfel, si daca nu ma crezi acu, gandeste-te ca intre noi sunt multe paralele. La mine a fost mult mai usor la D decat la R, care a fost nascut in aceeasi sala, la Giulesti.

Am scormonit la odisea noastra

Noi

lauriciu spune:

Ai fost o puternica, Andrada!
O super-mami!
Ce nastere cu peripetii, sa crezi in Dumnezeu, ca de data asta va fi altfel, va fi mai usor.

Sigur ne-am si vazut la salon la bebei, poate si in salonul de lauze, cine stie...

Poate nastem iar in acelasi timp

Sa-ti traiasca baietelul si bebe mic si voi sa fiti sanatosi sa-i faceti mari!



Laura - mami mandra de Raduc frumos si viitoare mami 12+ de...sa fie baietel....sa fie fetita....
bebe 2 la purtator

aalice spune:

Foarte emotionanta povestea voastra.mi-au dat lacrimile.Felicitari mami!!

Roxie spune:

Andrada, sa iti traiasca puiul si o sarcina usoara sa ai cu fratiorul (sau surioara) lui. O poveste foarte frumoasa!
PS ba sa stii ca intr-adevar era alb si frumos cand s-a nascut, am vazut in pozele din maternitate. O pielicica exact de bebelus.

Cinezee spune:

Andrada e o placere sa recitesc povestea lui Antoniooo

Multumesc ca ai scriso din nou , mi-am adus aminte de clipele noastre din trecut , cand te vedeam cu burtica si cand ne povesteai ce faci tu si cat de activa ai fost

gandirea pozitiva aduce optimismul iar rasplata va fi pe masura!!

mai_iun_2010 spune:

Andrada, m-a emotionat atat de mult povestea nasterii lui Antonio!!!.. Ai fost o curajoasa.