...si eu te iubesc mami!

E o poveste obisnuita, povestea a milioane de mame... Este povestea celor doua minuni ale mele si incepea asa .
Povestea a continuat si la cateva zile s-a nascut Ioana. Zilele astea a implinit 2 ani si acesta este cadoul meu pentru ea si pentru surioara ei.

Sarcina a debutat la fel de in forta ca si „sora ei”...In uterul cu doua camarute bebe s-a gandit sa nu se aseze in camaruta care fusese ocupata de surioara ei...a incercat cealalta camera cu vedere spre dreapta, la fel de micuta si de calduroasa. Pe la 8 saptamani sangerari si o punga de pastile cu care m-am imprietenit mai mult decat mi-as fi dorit. De pe la cinci luni dormeam sprijinita pe 5 perne si cu frica rupturii uterine...

De data asta am functionat pe principiul „daca a mers o data merge si a doua oara” asa ca m-am dus la servici pana in luna a noua. Mi-am luat un rest de concediu de odihna o saptamana inainte de nastere....Concediu a fost, odihna mai putin pentru ca Maria nu avea buton de micsorat intensitatea de functionare.
Deja stiam la ce sa ma astept, recunosteam contractiile de care am avut si de data asta parte din plin toata sarcina, durerile de oase pe care pana sa raman insarcinata nici nu stiam ca le am. Cu lipsa de somn eram prietena, ma gandeam ca o sa am continuitate pentru ca de cand se nascuse Maria nu mai avusesem parte de o noapte intreaga de somn. Si nu aveam voie sa ma plang pentru ca Maria se speria daca o vedea pe mami incruntata.
Doctorul repeta delirant la fiecare intalnire „Nu mai manca! Bea apa cand iti e foame!”...Numai din respect pentru varsta lui ma obtineam sa nu ii raspund flegmatic „da da, bine bine, asa sa faci tu cand o sa fii gravid!”.
De data asta luasem cam 32 de kilograme, aveam vreo 5 amintire de la Maria...ma cam rostogoleam prin casa dar nu ma deranja prea tare... Insa faptul ca imi ramaneau minute in sir gauri in picioare daca apasam mai tare si avem niste dureri crancene de glezne, da...
Astazi am 10 kilograme in plus si mii de amintiri frumoase. Deoarece vin la pachet nu regret achizitionarea niciunui gram din ele (dar recunosc ca in secret mi-am propus sa injumatatesc kilogramele suplimentare...candva...)

Imi propusesem de cateva luni sa nasc pe 20 aprilie. Ma gandeam ca e o zi frumoasa, un numar rotund si mai ales ca e vineri si nu o sa fie aglomeatie... Ii spuneam doctorului la fiecare intalnire, el zambea si imi spunea invariabil...”mai vedem...”
Ultima saptamana a fost tot cu consultatii ginecologice prin telefon... „cum e?!” „e bine” „te doare?!” „nu mai mult ca de obicei” ...Oricum preferam asta controlului pe bune.
Dupa ce l-am tocat toata saptamana la cap m-a chemat la spital vineri, 20 aprilie, cu amendamentul ca daca totul e in parametrii normali ma trimite acasa cu foaia de internare facuta si ma opereza luni. Sotul mi-a zis inainte sa iesim pe usa „eu fara copil nu te mai primesc acasa! Vrei sa te apuce nascarea in weekend!?” . Nu i-am amintit ca intamplator femeile nasc si in weekend si o fac la fel de bine...

La spital am plecat pe la 6 ca sa nu apucam aglomeratia. Am ajuns in timp record, camera de garda mi se parea ca arata deplorabil fata de nasterea precedenta. M-am schimbat in camasa de noapte... cu sosete si pantofi aratam la fel de bine ca un hipopotam in tutu de balerina . Dar eram incantata de burta mea si de fiecare din kilogramele mele....
Doctorul tanar care era la primire parea adormit. In momentul in care m-am asezat pe masa s-a intarit burta asa de tare ca se distingeau nu numai capul si fundul copilului, dar si genunchii si pumnii...S-a trezit brusc, a iesit val vartej iar eu m-am speriat nestiind despre ce e vorba.... eram obisnuita cu contractiile astea, nu degeaba dormisem in fund atatea luni. L-am auzit strigand pe hol...”veniti sa vedeti un transversal perfect” ...daca nu m-ar fi durut asa de tare probabil as fi ras...caz de studiu la rezidentii de la ginecologie si nu numai, halal sa-mi fie!

Ma interneaza, vorbesc cu doctorul la telefon, el intra intr-o cezariana si eu iar raman pe un hol gri si intunecat sa astept sa se elibereze un loc. Coada mare la cezariene, intr-o rezerva de 2 locuri sunt inghesuite 4 paturi. Eu raman pe hol, n-am loc, nu sunt o urgenta.
„John, hai neica acasa ca e coada mare acilea, cel putin stam comod pe canapea” „Stai acolo si taci, eu fara copil nu te iau acasa!”
Atentionez cu 50 de lei o asistenta care pare mai importanta, poate-mi gaseste un loc. E mult mai bine in fund decat culcata, dar ma trage curentul pe sub camasa de noapte subtirica si nu vreau sa ma apuce stranuturile dupa operatie...nimic nu e mai rau decat sa stranuti dupa ce ai fost operata de cezariana...simti ca-ti ies firele prin ochi!!!
Pe la 9 iese doctorul din prima operatie...”ce faci?!” ” Multumesc bine, ma distrez!” „Vedem ce face copilul si poate asteptam pana luni...”. Miercuri pleaca la o conferinta, ar avea timp sa ma si externeze dar se simte incoltit, daca nu m-ar fi stiut cu bube in cap sunt sigura ca nici nu m-ar fi chemat astazi. Ii zic lui John ca poate plecam acasa....”de ce nu i-ai dat plicul?! Vrei sa te trimita acasa?!” „sincer....!? DA!”
Chiar si sariturile Mariei in carca mea de-mi ies ochii din cap ca la melc mi se par o alternativa placuta statului pe holuri in asteptare.
Pe la 9 si un sfert apare un rezident si incepe hora. Ma baga intr-un salon, ma aseaza pe pat...Surpriza, contractie....El incepe sa se agite, eu incerc sa-l linistesc „nu va ingrijorati, mi se intampla tot timpul acasa...!”
Vine cu o siringa mare, un ac imens si imi zice ca imi face niste calmante....”daca imi spuneti ce e in siringa va spun daca au efect!” . Ca sa nu se puna cu nebuna imi spune...eu ii spun ca mi le face degeaba pentru ca eu iau d’astea ca pe bomboane dimineata si nu au efect. Nu ma crede pe cuvant si ma inteapa....se uita siderat la burta mea contractata cateva minute si ma tine de vorba dupa care iese in tromba. I-am explicat ca are mai mult efect daca ma ridic pur si simplu si ma mangai pe burta, dar daca nu era in manual...
Dupa un sfert de ora apare alt rezident...ii recunoscusem pe amandoi de la precedenta nastere. Are o siringa in mana...tot mare...am o vaga banuiala ca inauntru e acelasi cocktail...il intreb, imi confirma...Incerc sa il iau cu binisorul si sa-l conving ca nu are efect. Nici el nu ma crede pe cuvant si ma inteapa. Pana pe la 10 vin alternativ la interval de cateva minute, pipaie, constata, pleaca. Apare si doctorul tocmai iesit din a doua operatie, se incrunta la bebe, bebe o tine pe a ei...
Voiam sa-i spun ca am incercat si eu schema asta si nu tzine, dar ma gandesc sa nu sar calul. Ii dau plicul cu mana tremuranda, parca as fi riscat sa mai stau un weekend acasa dar am vaga banuiala ca acum nu ma mai lasa ei sa plec.
Imi zice ca vorbeste la ecografie si vine sa ma ia sa vedem „ ce face copilul”. Sa inteleg ca s-a speriat un pic?! Burta arata cam ca in filmele cu extraterestri dar eu eram obisnuita cu asta.
Din cand in cand mai intra cate o asistenta care ma indeamna sa ma asez comod in pat. Incerc sa le explic ca mi-e mai bine in fund, bebe e mai cooperanta asa...Se uita chioras la mine asa ca nu mai insist.

Pe la 10.15 coboram incolonati spre ecografie. Inainte sa intram doctorul imi sopteste incet „asteapta-ma putin si pregateste-i ceva doctorei” . Hai ca esti simpatic zic in gand si astept sprijinita de un zid.
Coada mare, boli sunt multe...doctorul meu are „ nume” asa ca intru prima...”Succes, imi dai telefon dupa ce termini” si pleaca. Intuneric bezna in cabinet, pipai un buzunar si bag banii in el, ma asez pe un pat si incepe sa faca ecografia....incep sa respir greu, bebe nu e de acord cu mine si incepe sa dea din picioare....contractii....
„ Stai linistita„ zice doctorita „nu-mi ziceti mie, ziceti-i bebelusului!” Scoate nasul din monitor si o aud tipand „repede, sa o ridice cineva de pe masa!!!” Burta mea isi facea de cap si ii era frica sa nu nasc acolo. Ma gandeam sa o linistesc, sa ii explic ca nu am cum sa nasc acolo decat daca bebe iese prin buric dar eu nu am energia necesara iar doctorita nu pare sa aiba simtul umorului. Pana sa ajung sus la etaj la ginecologie probabil cei de la ecograf anuntasera ginecologul pentru ca doctorul m-a anuntat sec „trimit anestezistul, intram in operatie!” John mai are putin si sare in sus de bucurie cand aude ...eu obosisem deja de la atata plimbat pe holuri si de la atatea injectii. Vreau acasa!!!
Imi pregatesc plicurile tacticos, pregatesc hartiile de 5 lei pentru dupa operatie si apuc sa mai sun o data acasa sa intreb daca Maria a mancat de dimineata, a baut sucul...
Asistentele imi iau sange, vin sa faca toaleta, vine mana a doua cu care intra ginecologul in operatie si descoperim ca avem cunostiinte comune...Ce sa mai zic, ma simt ca acasa...
Ora 11 a sosit, omul negru a venit...apare anestezistul si ii zic ca vreau tot pe viu, zice ca e cel mai bine asa si ne despartim cu o strangere calduroasa de mana in care un plic isi schimba stapanul in mod elegant.
La sala de operatii ma duce un infirmier care imi eplica sa nu ma tem, recordul este de 160 de kg asa ca nu am cum sa cad de pe masa sau sa ii provoc lui hernie . Sunt inca sceptica dar am alte treburi mai importante la care as vrea sa ma gandesc asa ca zambesc si dau din cap. Spun Tatal Nostru in gand si intru, ma sui pe masa ginecologica de langa sala de operatii ca sa imi fixeze sonda...mmm...uitasem ce „placut” poate sa fie!
Pe la 11 si ceva intru in sala, anestezistul ma pune sa ma contorsionez si mi se pare mult mai complicat de data asta. Ma scarpina in sira spinarii cu un ac si intepenesc..”mi-a amortit mana stanga!” ..
Jumatate de ora jucam un joc ciudat de-a „uite nervul nu e nervul!” . El incearca sa infiga cateterul si mie imi intepenesc succesiv diverse bucati de corp...”au, mi-a intepenit piciorul!”, „nu-mi mai simt mana dreapta”
Imi explica incet ca am vertebrele extrem de tasate si din cauza asta dureaza mult pana sa nimereasca ...Dupa chestia asta operatia de cezariana mi se pare simpla. Zic in gand „Doamne multumesc ca nu am paralizat!„ si sui ca o caprioara pe masa ingusta. De data asta aparatele n-au mai piuit, numai ca mi s-a parut ca opreratia a durat muuult mai mult.
In jur de 12.30 o infirmiera extrem de binevoitoare iese si il anunta pe John care se postase in fata salii de operatii „ e vanjoasa, a scos mainile afara si s-a tinut de marginea operatiei de nu mai puteau sa o desclesteze”
De abia a dat drumul bucatii de piele pe care o tinea in manute...Scor Apgar 9 si un bebelus rozaliu perfect de 3,400 kg.
Asistenta imi arata bebelusul in fuga si pleaca, eu raman legata de masa. „Hai sa legam trompele” zice vesel doctorul. Ma ia prin surprindere si spun un „NU”vehement. Mana a doua vine incetisor si imi sopteste la ureche...” va dati seama cat de norocoasa sunteti ca aveti doi. DOI, copii!? Oricum nu mai puteti sa-l faceti pe al treilea nici daca vreti!”. Ratiunea imi spune ca ar trebui sa ii zic doctorului sa lege trompele, instinctul de conservare se opune si ramanem la „nu”.
Doctorul pleaca, ma mangaie pe mana („felicitari mamico, de acum esti sluga la doi stapani!”) iar eu raman zambind tamp in tavanul luminat puternic. Rezidentii si mana a doua lucreaza inca vreo ora ca sa termine treaba.
Pe la 13.30 ies din operatie, infirmierul ma asigura ca recordul lui personal bate cu mult suta de kile asa ca nu o sa ma scape pe jos cand ma ia de pe masa de operatie , eu strang puternic ochii atunci cand ii trosnesc oasele...nu m-a scapat.
John zambeste larg si plin de mandrie „ e frumoasa!”. Imi dau seama ca a stat prea mult intr-un mediu imbibat de hormoni...

E mica si roz , e sanatoasa si e a noastra! Cel mai frumos copil din lume...

In salon inghesuiala mare, sunt inca vesela dar zambesc cu jumatate de gura, stiu ca anestezia va trece. Colegele de salon sunt adormite dupa anestezia generala, sunt la prima sarcina si sunt tinere, mult mai tinere ca mine.
La 15 o asistenta vine cu un patut mic si dupa 5 minute o aduce si pe Ioana impachetata sarmaluta. Am un atac mic de panica „dar nici macar nu mi s-au dezmortit picioarele!” „ nu-i nimic, o sa se dezmorteasca ele!” ma anunta vesela asistenta in caz ca ma gandisem ca raman asa.
Colegele de salon incep sa miste...In partea dreapta e proaspata mamica a unui baietel mai mic de 2 kg, il admir atunci cand il aduce asistenta la alaptat ...parca e din portelan!
In partea stanga e o fata care are numai 18 ani si care a nascut o fetita. O tigancusa speriata care ma intreaba de fiecare data cand se trezeste „unde este tatal meu, a venit la mine sa ma vada?!”. Un copil care are un copil. Bebelusul plange tot timpul, nu stie ce sa-i faca si o apuca plansul si pe ea.
Pe un pat pus pe culoar este o alta mamica tocmai iesita din operatie. Dupa ce timp de cateva ore se lovesc de picioarele patului ei asistentele cateva infirmiere vin si o muta cu tot cu pat.
Ioana e linistita, i-o cer asistentei la alaptat si mai vine sa o ia dupa 2 ore. Nu plange, doarme frumos langa mine. Soneriile nu merg asa ca oricum nu as avea cum sa ii cer asistentei sa o mute.
Noaptea trece greu, cealalta bebelusa plange, mama ei plange...”unde e tatal meu, de ce nu vine la mine tatal meu!”. Ii explic incet „a venit, ati vorbit dar a plecat, nu poate sa stea aici!”. Doarme apoi suficient de mult incat sa uite ce am vorbit....
Pe la 3 noaptea imi pierd rabdarea, ma doare operatia, mi-e somn, ma dor oasele...” de ce plange bebelusul meu?!” „pentru ca tu plangi intr-una...ia-o si mangai-o un pic sa vezi cum tace!” Urat din partea mea.
A doua zi vine toata familia sa o sarbatoreasca pentru implinirea frumoasei varste de 18 ani, cu tort si mare veselie...Incearca sa o convinga pe o asistenta sa ii dea niste tort sarbatoritei... ”un pic, sa guste si ea!”. Pe fata o apuca plansul cand pleaca toata familia cu tot cu tort!
Ne scot sondele, ne pun sa ne ridicam de pe paturi, eu lesin in mod artistic in timp de John filma...o sa am la ce sa ma uit la batranete...
John e in mod evident un tatic experimentat, se aranjeaza si imi aduce bebelusul la alaptat.
Mamica celeilalte fetite ii spune vesela „domnu’ vad ca va pricepeti...nu-mi datzi si mie copilul!?” . John amuteste doua secunde apoi incepe sa-i explice savant ca nu e bine ca oricine sa puna mana pe copil, microbii sunt periculosi...Nu intelege mare lucru dar rotunjeste ochii cu respect ... Cealalta mamica in mod evident intelege in principiu ca nu e bine ce face dar faptul ca asistentele ne uita cu orele in salon o face sa-si calce pe inima ...”imi datzi si mie bebelusul va rog...” John se umfla si acum in pene ca un cocos...
Pana la pranz pleaca toata lumea, „apartinatorii” la casele lor, gravidele in aripa de lauze...raman singura in salon. Pe mine nu ma mai duc la lauze, nu sunt locuri si oricum par experimentata, bebelusa nu a plans deloc, eu nu dau semne ca as avea nevoie de lectii despre cum sa alaptez copilul ...asa mi se explica.
Negociez cu asistentele sa treaca din cand in cand pe la mine...soneriile nu merg si in mod sigur nu se aude plansul unui bebelus din camera unde stau asistentele peste noapte...
A doua noapte trece incet, o asistenta inchide grijulie usa de la camera pana sa apuc sa-i strig ca nu merg soneriiile asa ca raman singura cu copilul. Patul este inalt, are o gaura in mijloc ceea ce il face si mai greu de escaladat, si nici o sonerie nu merge. Liniste si relaxare mai ceva ca in statiune.

Imi planificasem sa stau pana luni in spital, sa ma refac un pic. Maria se sperie cand ma vede ca ma doare ceva si probabil ca imi va fi greu sa ma prefac ca sunt ca o garofitza.
Duminica pe la 11 dimineata doctorul ma anunta vesel...”in cateva minute o sa-ti faca biletul de externare...” dupa cateva secunde in care raman cu gura cascata tot ce gasesc sa spun este ceva de genul „pai credeam ca stau pana luni, n-am vorbit cu nimeni si eu nu pot sa conduc masina” . Probabil ca arat foarte serioasa pentru ca imi explica si el serios „nu-i nici o graba, poti sa dai cateva telefoane, nu te scoate nimeni in strada cu copilul acum!” ...Imi revin si gandesc...”acum nu, dar mai tarziu?!”
Asistenta care o imbraca pe Ioana cu hainele aduse de „apartinator” o lauda ...a fost cel mai linistit copil din sectie...mie imi creste inima de mandrie.

Acasa m-am ascuns pana dimineata de Maria, o auzeam cum ciripeste prin casa si voiam sa o chem sa isi admire surioara. Imi era frica insa sa o chem pentru ca eram desfigurata la fatza de oboseala si durere. Nu a fost greu sa ne ascundem, surioara era linistita si nu facea zgomot...

N-a fost dragoste de la prima vedere. Nici la a doua ...
Intai a fost indiferenta...Maria s-a uitat la noul membru al familie si a declarat ca vrea „sa doarma mami cu mine” si a iesit din camera. Apoi a fost interes pur stiintific, infipt guguloaie de paine pe gat deoarece „creca ii e foame”, facut gimnastica, incercat sa o ridice sa vada daca e grea...sport extrem la tinut in brate, jucarii mici puse in manutze „pentru ca si ea e mica”, plusuri mai mari decat Ioana care aproape o sufocau ...
Apoi a fost gelozie, foarte multa gelozie...
Dar de la prima chemare a Ioanei „’Aiiia” prin care Maria si-a dat seama ca bebelusul poate fi interactiv relatia a evoluat. Maria o prezinta si acum mandra pe Ioana „ ea e Ioana, e surioara mea...vezi ce manutze mici are...ca de bebelush! Nu-i asa ca e dragalasha!?” iar primul lucru pe care il face Ioana dimineata este sa o caute pe Maria prin casa...Asa incepe o mare iubire.

Cand seara Maria vine si isi aseaza capul pe umarul meu si imi sopteste incet la ureche "te iubesc mami" vine si Ioana si se catzara pe celalalt genunchi, isi aseaza si ea capsorul pe celalalt umar si imi sopteste la cealalta ureche..."si eu te iubesc mami!".
Din cand in cand ma uit la ele si imi aduc aminte de doctorita din sala de operatii..."nu va datzi seama ce norocoasa suntetzi!?" DA, sunt foarte norocoasa si sunt cea mai fericita mamica din lume...si sunt tare mandra de minunile mele.

Monica, Maria Alexandra (02.07.2004) si Ioana Adriana (20.04.2007)
poze unu, poze doi, poze vechi si poze noi

szivarvany spune:

Sa-ti traiasca frumusetile
Sa aveti parte de tot binele din lume

Uite cum ne faci tu sa bocim de dimineata

pies: fotografia e de pus in rama

-------
Daria & felina fioroasa GIULIA(2004 08 16)
-------
www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=88028d9eaeae0f93a00846" target="_blank">"Povestea unui licurici"
"Stelele care cad nu pier,
Stelele care cad se duc pe un alt cer"

carmenp spune:

bravos, cristalule, nah ca m-ai facut sa lacrimez... frumos povestit si`n plus steti o familie foarte frumoasa. vez` cind ai timp sa scrii toate aventurile voastre

violetan spune:

Mai, cristalina, ai un talent extraordinar la povestit!!!! Cu ce te ocupi, daca nu-s indiscreta? Esti bestiala! "ne despartim cu o strangere calduroasa de mana in care un plic isi schimba stapanul in mod elegant."????? Esti absolut savuroasa!!!!
Felicitari si numai bucurii si mai ales multa sanatate!!


Violeta, mami de Laurentiu Cristian 15.08.2007
poze Laurash

leeloo2004 spune:

Sa-ti traiasca minunile Cristalina si va mai aduca tone de bucurii!!!!!!

Gabriela mami de Stefan David (8 Iulie 2004) si Tudor Andrei (21 Mai 2008)
Poze
Povestea nasterii lui Tudorel

Giving is the secret of a healthy life. Not necessarily money, but whatever a person has of encouragement and sympathy and understanding
John D. Rockefeller, Jr.

Bebe Beca spune:

A trebuit sa ma opresc din citit, pentru ca rad prea tare si ma doare operatia... Dar trebuie sa revin, pentru ca povestesti atat de frumos...
Sa va traiasca minunile si sa fiti sanatosi cu totii.

Ioana, Rebeca si Sara (17.04.2009)

http://community.webshots.com/user/bebeca2004
http://community.webshots.com/user/Berecutza
http://community.webshots.com/user/bebebeca

BLUE ANGEL spune:

SA-ti traiasca minunile Moniculeeee!
tare frumos ai povestit ...
iar fotografia este atat de sugestiva
pupici

alunelsialbinutza spune:

Super tare Monicule
Ai niste fete minunate! Sa fie sanatoase si sa va bucurati de ele si ele de voi!
Ieri m-am apucat de citit povestile nasterilor si am citit si povestea Mariei. Azi cand am vazut partea a doua nu am nimerit sa dau cu cliku'

Alina mamica lui Bradut cel vesel si voinic (08.07.2004)
si 10+
poveste Bradut
bebe surpriza

cristalina spune:

Multumesc ca ati citit si ma bucur ca v-a placut povestea mea.

Monica, Maria Alexandra (02.07.2004) si Ioana Adriana (20.04.2007)
poze unu, poze doi, poze vechi si poze noi

MsBB spune:

Este intradevar o poveste! Nu una obisnuita - ci POVESTEA IOANEI ADRIANA !
Poveste frumoasa cum o noua minune te-a implinit! Mi-a placut mult cum ti-ai adus aminte toate detaliile, cum ai reusit sa asterni in scris trairile de atunci iar poza este de milioane !
Sa-ti traiasca fetele! Uitandu-ma la poza mai-mai ca ma faci sa visez la inca o

Fericirea are chipul tau... Andra , noastra!

laura_dimitris spune:

Minunata poveste!!!!!
Am citit pe nerasuflate, am ras, m-am emotionat...
Sa-ti traiasca fetele, sa fie sanatoase si norocoase in viata !!!


Laura - mandra mami de Dimitrakis - 25.04.2003
si Eleni - 05.02.2008
www.flickr.com/photos/21462816@N06/" target="_blank">poze

povestea nasterii lui eleni