Cum spuneti copilului despre moartea bunicilor?

Buna.
As vrea sa stiu de la cei care au trecut prin moartea unui parinte, cum ati explicat copilului ce s-a intimplat si cum a reactionat acesta?

Sunt in situatia de a spune copilului ca i-a murit bunicul, dar nu stiu cum sa fac acest lucru cat mai cu blandete astfel incat copilul sa nu sufere.

Va multumesc.

filofteia spune:

Eu am ales calea directa...I-am explicat moartea ca ceva natural, ca nimeni nu stie cand moare, ca spiritul celor morti ramane printre noi, ne urmareste, ne ajuta, ne iubeste. A participat la slujba, dar numai la biserica si acasa, apoi a fost prezent la parastase.
Apoi au urmat o gramada de intrebari despre moarte, la un moment dat a facut chiar o ierarhie cu ordinea in care vom muri. Asta ca sa stii ce va urma.

Oricum a reactionat mult mai bine decat m-am asteptat.

Ela2001 spune:

Cred ca era important sa spun si varsta copilului, pentru ca intr-un fel i se spune unui copil de 4-5 ani si in alt fel unuia de 8-9 ani. Al meu face 4 ani peste cateva zile.

Filofteia multumesc pt raspuns. Ce varsta avea copilul tau atunci?

carmen1967 spune:

Condoleante!

Din nefericire noua ne-au murit toti bunicii.
Socrul meu, cand copilul nu se nascuse-eram insarcinata in 7 luni, soacra mea , cand copilul avea la 2.5 ani, nu a constientizat cine stie ce atunci , mama mea, cand copilul avea 4.5 ani - nu l-am tinut la noi, l-am dus la niste prieteni, eram si foarte ravasita, acum nici nu-mi amintesc prea bine... stiu ca la noi se merge a doua zi la cimitir, sa vorbesti cu o femeie sa tamaie 40 zile etc, asa ca era duminica, l-am luat direct cu mine, nici nu aveam cu cine sa-l las, nici nu-mi dadeam seama daca fac bine sau nu si i-am zis ca mamaia e acolo, in groapa, ca a chemat-o Doamne Doamne la el, etc.
Mult timp, m-a intrebat de ea, se uita in poze, isi amintea una alta, legate de ea. Mai tarziu, vazand pe strada treacand un mort, a pus intrebari legate de asta.
Pentru ca tata era singurul lui bunci era legat afectiv de el, cind era luat de la scoala de femeia care il ingrijea pe tata statea cu ei pina veneam noi de la serviciu (tata a avut Alzheimer si a mai trait 3.5 ani dupa mama)
Tata a murit in 2006, cand Andrei avea 7.5 ani si a fost foarte afectat. Cred ca a realizat mai bine, fiind mai mare. Cand i-am spus ca a murit, dupa ce l-am luat de la scoala, el a vrut sa-l vada, acasa nu l-am ridicat sa-l vada efectiv, intelegi ce spun, in sicriu, doar de jos. Vreau sa zic ca nu i-a fost frica sa puna mana chiar...fratele meu nu si-a adus fetita, mai mare ca un an, dar ei locuiesc in alta parte, veneau mai rar, Andrei era in fiecare zi acolo si am considerat ca nu pot sa procedez ca el, sa nu afle decat dupa. Era obisnuit, cand intra pe usa de la scoala, sa se duca direct in camera lui, sa-l vada ...
Dar nu l-am luat nici la biserica, nici la inmormantare.
Ulterior a mers cu noi la parastase la biserica, chiar isi doreste el sa mearga, adica se scoala dimineata pentru slujba.
Dar dupa evenimet am constat ca se gandea la asta, mi-a tot pus intrebari, avea zile cand imi spunea ca e dor de el ! (desi tata, cu boala lui doar statea pe un scaun, leguma atat!, nu se juca cu el, nu vorbea...) si singur vroia sa mergem la cimitir.
Si acum, dupa niste ani , mi se rupe inima cand il vad ca alearga la cimitir sa ajunga sa-si salute bunicii!
Si ma intreaba cand vin inapoi ! Si altele, altele...
E foarte greu , noi ca adulti suferim , dar cine poate stii ce e in inima si sufletul unui copilas!
Nu pot decat sa ii explici, pe intelesul lui...pentru ca si moartea face parte din viata!

filofteia spune:

Cu placere!

Cand a murit socrul 2,5 ani, la trei luni dupa (2,8 ani) bunica sotului, de care era foarte atasat...dar dupa ce a cazut la pat s-a detasat de ea...a fost o reactie uimitoare. Era in perioada lui "de ce ?" asa ca intrebarile au fost multe si diverse...el este si mai filozof de fel.
Ai spune ca era mic, dar zilele trecute se uita pe fotografii si isi aduce aminte perfect de ei si cu drag.

Apoi la 6 ani, mama mea, dar n-a mai intrebat nimic, a luat-o ca atare.

Mergem la cimitir, aprindem lumanari...

Important este sa nu te arati socata de intrebarile pe care le va pune. Adi a intrebat si "Eu cand o sa mor?" Este socant sa-ti auzi copilul intreband asta, dar m-am stapanit, pentru a nu crea starea de teama...I-am spus ca speram ca atunci cand va fi in batran, ca si eu voi muri, toata lumea moare si ca speram ca Dumnezeu va fi bun cu noi si ne va da cat mai multi ani impreuna. Mi-a fost teama sa nu-i spun adevarul, pentru ca nu stiu ce se poate intampla cu mine si nu vreau sa se simta tradat.

dana d spune:

Anul trecut cand a murit socrul meu Ilinca avea 4 ani. Initial nu i-am spus, apoi treptat a inceput sa auda si sa vada ca lipseste dar socrul statea in alta localitate si ea nu a fost prea aproape de tot necazul. Nu prea erau nici foarte apropiati vazandu-se o data la cateva luni.
Nu a reactionat in nici un fel cand intr-un final i-am spus direct si i-am clarificat ca tataia a murit, nu mai e acolo la casa de la tzara.
Cand a murit bunica mea de care eram foarte legata si de care toti eram apropiati, fata mea cea mare avea cam 10 ani. Eu plageam de mama focului si ea parea ca nici nu-i pasa. Era mare si o cunoscuse foarte bine, ne vizitam des, stia cat de apropiata sunt eu de ea desi ea nu era la fel. Am fost surprinsa si dezamagita de reactia ei, sau de lipsa ei de reactie si de atunci incoace am mai avut ocazia sa vad ca nu prea e afectata de moartea rudelor.
Asa ca cred ca nu e cazul sa va faceti prea mari probleme, copiii se iau cu ale lor si uita repede sau nici macar nu realizeaza ireversibilitatea mortii.

Fetele mele

Iremediabil indragostita de CANADA

april spune:

Nu stiu nici eu cum e mai bine, insa vreau sa-ti povestesc cum a fost cand a murit bunicul. Eram in vacata de primavara la ceilalti bunici (aveam 7 ani) si parintii au considerat sa nu-mi spuna nimic. Asa incat cand am venit acasa (pe atunci locuiam in aceeasi casa cu bunicii) si am vazut pe toata lumea in negru mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Am intrebat-o pe bunica ca unde e bunicul? Si atunci toata lumea a inceput sa planga fara sa-mi spuna cineva ceva. Mi-am dat seama ce se intamplase si am fugit in curte unde am plans in hohote. Nu puteam intelege cum de nu m-au adus la inmormantare si mai ales cum de nu mi-au spus si sa aleg eu daca vreau sau nu sa particip la inmormantare. De foarte multe ori i-am reprosat mamei (pt ca ea nu a vrut sa stiu). Ea credea ca ma fereste cand colo m-a ranit. As fi vrut sa fiu si eu la inmormantare, sa-mi iau ramas bun. Era bunicul meu si vroiam sa-mi iau adio.

filofteia spune:

April si eu m-am temut de asta, de aceea el a fost prezent la toate.
Din pacate moartea face parte din viata noastra. De aceea adevarul mi se pare cea mai buna alegere.

Ela2001 spune:

Multumesc tuturor pt raspunsuri.
Problema la noi este ca fetitza era f atasata de bunic si cu siguranta o sa fie un soc pt ea sa stie ca n-o sa-l mai vada.
Din cauza asta mi-e f teama de reactia ei; suferim noi destul si n-as vrea sa sufere si ea.
Vad ca nimeni n-a apelat la o varianta mai soft, in genul bunicul e la Doamne Doamne si ne vede de acolo...
Of gandul ca trebuie sa-i spun ce s-a intimplat e o suferinta in plus pt mine.

sanziana72 spune:

Un psiholog mi-a spus mai demult ca e foarte important sa oferi copilului ocazia sa isi ia ramas bun de la cel care a murit, de fapt acesta si este rostul inmormantarii si al doliului, pentru ca altfel ramane cu sentimente confuze pe care le poate cara pana la maturitate, mai ales daca este vorba de cineva de care era legat sufleteste.

Cand a murit matusa mea care imi era ca o bunica, fetita mea avea aproape 3 ani. I-am spus ca a murit, dar pentru ea a muri nu avea semnificatie, a vazut doar ca nu mai apare in vizita.
Dupa aceea mi-a pus mai multe intrebari legate de moarte si a inceput sa spuna ca ea nu vrea ca eu, mama ei, sa mor.
I-am explicat ca in general doar oamenii foarte-foarte batrani mor.
De atunci a decretat ca eu nu am voie sa imbatranesc (pot doar sa cresc cu ea).

Asa ca i-am spus ca a plecat de pe pamant pentru ca si-a terminat treaba aici si a invatat tot ce avea de invatat in viata.







"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

rhoneea spune:

Ela iti voi spune o poveste trista...(putin offtopic)
Cand aveam 8 ani,bunica mea a murit(suferea de diabet,era oarba).Imi aduc aminte de ea...fiecare zi petrecuta alaturi de ea,fiecare poveste pe care ne-o spunea(mie si fratelui meu),fiecare seara pe care o asteptam sa adorm langa ea.Fiecare vizita la ea era o bucurie pentru mine,imi pastra din pensia sa-mi dea un banutz fara sa stie nimeni...
Apoi...intr-o zi de octombrie,ploioasa...a murit.A murit dupa cateva zile de chinN-am sa o uit niciodata pe mama cum plangea,era distrusa,nu o vazusem asa niciodata...Am luat parte la inmormantare,mi-aduc aminte cu exactitate fiecare clipa petrecuta in acea zi...n-am sa uit niciodata...Ii multumesc mamei ca nu m-a ferit de asta(chiar daca nu prea stiam eu ce e moartea cu adevarat,decat ca nu va ma veni inapoi...)

Acum vreau doar sa-ti spun ca,chiar daca fetita e mica si are numai 4 anisori,ea realizeaza mult mai mult decat poti crede tu.
Te-ai gandit ca atunci cand va creste ea isi va aduce aminte faze din perioada asta,isi va aduce aminte de bunicul si dat fiind (in cazul nu va avea ocazia sa-si ia ramas bun de la el)tot timpul va cauta unde este bunicul ei?
Incearca sa-i explici atat cat cnsideri tu despre ceea ce s--a intamplat cu bunicu'dar daca o poti lua la imormantare ia-o.Atunci cand va creste isi va aduce aminte de inmormantare si nu va mai cauta sa intrebe unde este bunicul ci de ce a plecat bunicul.

Condoleante

Irina lui Pierre-Sebastien nascut la 05.06.07.





Sebastien's age Pictures www.onetruemedia.com/shared?p=336a8e388908e126cef388&skin_id=601&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Montage
*Miracolul nostru*




**Ramona are nevoie de ajutor**