Cum spuneti copilului despre moartea bunicilor?

filofteia spune:

Ba da! Am spus:


Se pare insa ca la voi evenimentul s-a consumat si atunci este mai greu de spus...asa la noi a fost prezent la eveniment, nu avea nimani timp sa dea explicatii la momentul acela, decat din cele reale...am constat insa ca a fost mult mai bine, nu a fost nevoie sa ne "ascundem dupa deget"...

Ela2001 spune:

La noi evenimentul s-a consumat acum o saptamina, deci nu o mai pot lua la inmormintare, dar chiar si asa n-as fi luat-o.
Pt mine ca adult e traumatizanta o inmormintare; tin minte ca eram mare cand a murit bunica mea si mult timp dupa inmormintare mi-a fost frica sa stau singura in casa, plus ca as fi vrut s-o tin minte asa cum era in viata.

Multumesc mult fetelor pt raspunsuri; sper sa fie cit de cit bine dupa ce-i voi spune.
Cred ca o sa-i spun simbata ca sa putem fi linga ea tot weekend-ul.
Mi-e greu sa mai stau pina sambata, dar nu pot sa-i spun nici seara cand vin de la serviciu(ca sa nu aiba cosmaruri noaptea) si nici dimineata si apoi s-o duc la gradinita.

Ela2001 spune:

Offf. I-am zis azi si de ce mi-a fost frica n-am scapat.
A inceput saracutza sa planga, sa spuna ca i-e dor de el si ca vrea sa-l vada. I-am spus ca nu se poate, dar ca tataie ne vede din cer; degeaba ea tot vrea sa se intoarca....


Nu stiu ce sa-i mai spun ca sa o fac sa mai uite.

Donia spune:

Ela, dar nici nu trebuie sa uite. Nici tu n-ai uitat, nu?
E o durere care trebuie traita, exprimata, discutata, pana cand intensitatea ei se micsoreaza de la sine.
Ajut-o sa vorbeasca despre ce simte, incurajeaz-o sa deseneze ceva despre tataie, pentru ca s-ar putea sa se exprime mai usor prin desen decat prin cuvinte.
Mai tarziu poate ii sugerezi sa faca un desen pentru tataie, sa il duceti impreuna la cimitir, sa duceti flori, sa aprindeti o lumanare... Si ea are dreptul la aceasta durere, are dreptul sa ii fie dor, sa isi doreasca sa nu se fi intamplat, asa cum si adultii trec prin toate aceste trairi.
Spune-i ca nu e vina ei ca tataie a murit, ca desi el nu mai e, totusi aveti amintiri frumoase cu el, povesteste-i ceva despre el... fetita mea nu se mai satura de povestile pe care i le spuneam despre mama.
Fii deschisa si cinstita cu ea, spune-i ca si tie iti e dor de el, ca iti pare rau ca nu mai poti sa il vezi mereu. Impartasiti trairile astea, e cel mai bun mod de a trece mai usor si mai sanatos peste ele. A le nega nu e o solutie, caci in loc de a fi scoase la iveala si procesate, raman ascunse si dor mai mult timp decat ar trebui... ca un abces care nu e tratat la timp.

---

Copiii se nasc perfecti - rolul parintelui e sa nu strice ceea ce Dumnezeu sau natura a creat.

Ela2001 spune:

La cimitir n-o s-o duc pina nu se va face mai mare ca sa poata intelege (nici nu i-am pronuntat cavintul moarte - poate am facut bine poate nu, dar nu pot sa risc). Sigur ar fi socata; cum sa-i spui unui copil asa mic ca tataie e intr-o groapa in pamint?
Si asa este destul de afectata si nu intelege de ce tataie s-a dus la Doamne Doamne si de ce nu vine inapoi; m-a pus sa-i promit ca se intoarce.
Aseara cind s-a culcat plingea si spunea ca nu vrea sa i se intimple si ei ce i s-a intimplat lui tataie.

filofteia spune:

Si cand va fi mai mare va fi la fel de socata...La varste mai mici iau lucrurile mult mai usor. Cand sunt mai mari apar si altfel de conexiuni.
Sincer, eu cred ca este bine sa stie si de cimitir si de groapa si de pomeni si de spirit...
Adi merge cu drag si aprinde lumanari, a mers de la 2 ani jumatate...i se pare firesc. Suna macabru, dar mereu m-am gandit ca si mie mi se poata intampla ceva si atunci socul va fi prea mare sa afle adevarul asa dintr-o data...Nu vreau sa se simta tradat...de genul...el sa aiba impresia ca eu nu pot murii, iar dintr-odata sa fie singur...Din pacate nici unul nu este nemuritor.

Ela2001 spune:

Filofteia sunt convinsa ca daca ar fi avut 2 - 2,5 ani ar fi fost mult mai usor. La 4 ani insa isi/imi pune f multe intrebari, efectiv ma lasa masca si nu stiu ce sa-i mai raspund.
Acum este si mult mai legata de el decat era la 2 ani si ceva.
Dupa ce am vazut cum plangea aseara, nu-i pot spune mai mult. Suferinta asta mi se pare prea mult pt un copil, ii este frica sa nu ne piarda si pe noi.

adameasca spune:

Mama mea, bunica lui Luca, a murit acum 7 luni. Deci Luk avea cam 4 ani jumate la momentul ala. Totul s-a intamplat brusc, mama a murit pur si simplu. A facut stop cardiac. Nu s-a simtit rau inainte, nimic. Din pacate Luk a vazut ce s-a intamplat si cum s-a intamplat. Ea a iesit pe balcon sa intinda rufe, a cazut jos pur si simplu, eu m-am dus fuga, Luk a ajuns imediat dupa mine. In momentele alea de panica el a vazut-o acolo jos, el plangea, eu plangeam, etc. Ideea e ca in maxim 5 minute l-am luat de acolo, l-am dus la el in camera, am chemat soacra sa stea cu copiii. De la momentul ala Luk nu a mai vazut-o pe mama. Am refuzat pur si simplu sa il las sa o vada. Am incercat sa nu ii stricam rutina, l-am trimis la gradi. Nu l-am tinut acasa in zilele alea, l-am dus la soacra-mea, dar ne-am vazut cu el in fiecare zi. La o zi dupa inmormantare am ales sa-i spun adevarul. I-am povestit ca atunci cand nana lui a cazut pe balcon a chemat-o doamne doamne la el. Am incercat sa-i explic ca inainte de asta nana nu statea mereu cu el, mai pleca la tara, etc. Acum e tot timpul cu noi, desi noi n-o vedem. Dar sufletul ei e alaturi de noi tot timpul. Si i-am mai spus ca de acum, de cate ori spunem seara Inger ingerasul meu, il spunem pentru nana, pentru ca ea e ingerul nostru pazitor acum. Nu m-am ferit de el initial, am plans, i-am explicat ca e normal sa plangi si e normal sa suferi. Nu stiu cat a priceput el din ce s-a intamplat, cert e ca vreo 3 zile a fost extrem de trist. Nu a vorbit cu noi dspre asta, absolut nimic. I-a zis doamnei educatoare la camin ca nana lui e ingeras, ca nu e suparat pe ea c-a plecat, DAR ca e suparat pe mami ca l-a mintit si nu i-a spus adevarul de la inceput, din seara de cand s-a intamplat. A participat la toate pomenile pe care le-am facut ptr mama, a fost la biserica, a fost la cimitir, a aprins lumanari. Treaba cu cimitirul i-am explicat-o cam asa: cand Doamne Doamne iubeste prea tare un om si-l cheama la el, omul ala merge la doamne doamne si noi nu-l mai vedem; si ptr ca doamne doamne stie ca ne e dor de persoana care nu mai e, ne lasa in schimb un loc in schimbul omului care a plecat, unde noi putem sa ducem flori si sa aprindem lumanari. Tot timpul am vorbit in casa fara sa ne ferim despre ce s-a intamplat. Adica n-am facut un scop din a vorbi despre asta dupa ce se culcau copiii. Pur si simplu am vorbit cand am avut nevoie. Pana acum vreo luna Luk aducea vorba foarte rar de bunica lui. Acum isi scoate singur albume cu pozele cu nana si se uita le ele de cate ori are chef. Un singur lucru i-am tot accentuat de cand a murit mama: ca e important sa n-o uitam. De ceva vreme aproape in fiecare zi ma intreaba: "iti mai aduci aminte mami cand ..." de fiecare data e ceva legat de bunica lui si sunt uimita ca sunt lucruri care s-au intamplat si cu un an, un an jumate inainte sa moara mama, deci cand Luk era destul de mic... Oare cum de isi aminteste asa brusc de niste lucruri legate de ea?
In concluzie nu ne-am ferit de copil, nu am incercat sa-mi ascund tristetea, am fost empatica cu el, nu m-am ferit sa spun "mi-e dor de nana", nu am evitat sa-l luam cu noi la cimitir, etc.
Nu stiu daca nu cumva am intrat prea mult in amanunte, insa am facut-o din dorinta de a impartasi experientza noastra, poate va e si voua de folos.

filofteia spune:

Asta pentru ca nu-l stii pe fiimiu...avea 2,6-2,9 ani si era in plin de ce...iar intrebarile au evoluat pana la "Eu sunt derutat cine l-a facut pe om...mama natura sau Dumneazeu"...sau "Ce sunt dimensiunile paralele?"

Cert este ca eu l-as fi luat cu nime si la 4 ani, l-am luat la 6 ani si ar fi participat la eveniment tocmai pentru a percepe realitatea..poate sunt eu prea cu picioarele pe pamant, asa cum mi s-a reprosat uneori.

oana_s spune:

Condoleante.

Bunicul meu a murit acum 3 saptamani. A stat la pat cateva zile. Fi-mea (4 ani) a mers cu mine la el in perioada asta. I-am spus ca bunicul o sa mearga la Doamne=Doamne, ca e batran si Doamne Doamne o sa-l ia la el, pentru ca sufera prea mult si il doare.
Cand efectiv s-a intamplat, am dus-o la bunicii ei si i-am spus, uite, bunicul meu a plecat in cer, de unde ne vede si ne zambeste, acolo ii e cel mai bine si ne asteapta si pe noi cand va veni vremea.
A inteles, n-a comentat f mult..uneori se preface ca vb la telefon cu bunicul, acolo unde e el, la Doamne-Doamne.

Acum despre faza cu bagatul in groapa, eu am avut mult de furca din cauza bonei ei, care nu era ea prea sensibila si ii spunea direct ca in groapa se baga oamenii cand mor etc. Eu i-am explicat asa, ca acolo, in groapa, nu este decat corpul omului, care e practic o haina in care sta sufletul si care nu-i mai foloseste sufletului cand merge in cer. Deocamdata ii e suficient.

Oricum, discutiile astea noi doua le avem demult...si ea, ca si altii ma intreaba cand o sa mor, cand o sa moara ea, inclusiv ca daca e asa frumos acolo in cer de ce nu mergem si noi etc. Iar eu ii spun ca vom merge in cer cand ne-o sosi timpul si Doamne-Doamne o sa hotarasca asta si ca oricat e de frumos acolo, noi trebuie sa stam aici, pe pamant sa traim viata asta cat putem de frumos si sa ne bucuram de ea.

Mai departe, voi vedea la momentul respectiv.

Oana si Mara 11.08.2004