Cadoul meu de Craciun

CADOUL MEU DE CRACIUN

Poveste puiului meu incepe de mult, in 1999, cand, in luna mai, ne-am hoatarat sa nu ne mai protejam, si sa avem o minune in viata noastra. Dupa prima luna am si avut o intarziere semnificativa, asa ca, fuga la doctor, care mi-a spus sa iau niste pastile, in cazul in care eram insarcinata, imi fixau sarcina, daca nu, ma reglau. Zis si facut, trebuia sa astept 14 zile, cu fiecare zi care trecea, speranta din sufletul meu crestea, dar, chiar in ziua a 14-a totul s-a prabusit ca un castel de carti de joc. Am mai asteptat un an, si, cum bebe nu aparea, am fost la Parhon, pentru analize hormonale, pentru ca ma si ingrasasem peste masura. Nici hormonii nu erau de vina, aveam eu un nodul pe hipofiza, dar era prea mic ca sa faca probleme, asa ca alt an de asteptari. Intr-un final, dupa o multime de doctori, am ajuns si la dr. Niculescu de la Spitalul Militar Bucuresti, care imi cauterizeaza o rana si descopera ca am ovare polichistice, asa ca imi spune sa aleg intre tratament medicamentos si laparoscopie. Cum medicamentele hormonale mi-au inspirat intotdeauna o frica nebuna, am ales operatia. Si acum imi vine sa rad cand imi aduc aminte cat de disperat era sotul meu, imi zicea ca am ales sa ma mutilez, si multe altele, era, de fapt, mai fricos ca mine. Eu nu simteam nicio teama, eram chiar bucuroasa, poate o sa ziceti ca sunt nebuna, dar as fi facut orice, chiar orice, numai sa am un pui al meu. Ma saturasem de anii de durere, de frustrare, de sentimentul de vina, pe care il simte orice femeie care nu poate avea copii. Degeaba imi spunea toata lumea ca nu e vina mea, eu asa simteam, corpul meu ma tradase. In copilaria mea credeam ca nu voi avea niciodata o casa a mea, un sot si o nunta, dar tot timpul ziceam ca la 25 de ani o sa am un copil pe care o sa-l cresc singura. Viata imi oferise tot ce nu credeam vreodata a avea, numai un copil, de care eram atat de sigura odinioara-nu. In fine, in luna iulie 2004 fac laparoscopia, si, ca sa mai iau din suferinta sotului, la 3 zile dupa operatie, urcam cu el pe munte. In octombrie, acelasi an, raman insarcinata, bucurie mare, normal, dar in decembrie aflu cu stupoare ca sarcina se oprise in evolutie. Habar n-aveam pana atunci ca se poate si asa ceva. In ziua aia am alergat cu sotul meu din spital in spital, pe la toate sectiile de urgenta, poate-poate imi spune cineva ca nu e bun primul diagnostic. Dar ...dezamagire. Luni dimineata ma prezint si la doctorul meu, care imi confirma pentru a mia oara ca am pierdut sarcina asta si ma programeaza la chiuretaj joi. Aveam o frica groaznica, dar joi ii cer sa-mi faca anestezie si asa am trecut, fizic, si peste aceasta incercare, cu bine. Dr. Niculescu este un tacut, pare ca nu se implica prea mult, dar in joia aia a fost alaturi de mine mai mult ca oricand, a incercat sa ne aline durerea si mie si sotului, si ne-a spus de nenumarate ori cat de rau ii pare. A urmat un an de depresie, in care ma adanceam din ce in ce mai mult, doctorul imi spunea sa mai astept, ca poate raman insarcinata natural, iar. Ei, pe mine chiar asteptarea aia ma omora, cu rabdarea am stat mereu prost. Eu sunt cadru didactic, si imi aduc aminte ca in 2005, la serbarea de sfarsit de an, am plecat plangand pe strada, ma durea ingrzitor sa vad parinti cu mult mai tineri ca mine. Si acasa situatia nu era prea frumoasa, sotul se aruncase in munca, refuza sa vorbeasca despre ce-am patit, singura reactie a lui era:"lasa, ca o sa avem si noi, o sa vezi", insa pe mine ma omora tocmai statul asta cu mainile in san, trebuia sa gasesc o solutie, oricare. Asa ca ne certam des.In octombrie si noiembrie urmez si un tratament cu brocriptin, dar degeaba. De Craciunul aceluiasi an am avut o revelatie, si mi-am zis: incerc fiv, daca nu iese, eu, inca un Craciun fara un copil in casa nu mai fac, si, parca hotararea asta mi-a linistit sufletul. M-am programat la un control preliminar pentru fiv la un super profesor, la care cu greu reusesti sa obtii o programare si am inceput sa astept cu calm sa treaca sarbatorile. In luna aia nu mi-am intalnit sotul decat de vreo 2 ori, chiar pe 1 ianuarie a plecat in Danemarca, dar cine stia ca a fost de ajuns ca minunea sa apara? Profesorul imi spusese sa-mi fac niste analize, dar mie imi intarzia, si iar m-a apucat disperarea, iar dereglare? acum, cand ziceam ca imi fac analize si fiv? era o noua abatere de la programul pe care mi-l impusesem. Si iar plans pe strada, pe oriunde imi aduceam aminte. Pana la urma, pe 9 ianuarie imi iau inima in dinti si imi fac un test. Dupa 3 minute rezultat negativ, asa ca-l las in baie si plec . Sotul meu, care intre timp se intorsese, se duce si el la baie dupa vreo 10 minute, si imi zice...Dori, testul e pozitiv, uite, a aparut a doua liniuta, mai slaba, dar e. Il sun repede pe Niculescu care imi spune sa astept o saptamana si apoi sa vin sa-mi confirme sarcina, dar uit sa-l intreb daca brocriptinul poate afecta intr-un fel testul, asa ca urmeaza alta saptamana de stres si perpeliri. Ajung la doctor, imi confirma sarcina, ei, si de aici vin primele 3 luni, in care, stiam de-acum ca poate aparea oricand ceva care sa te faca sa pierzi sarcina. cat am plans? cat am dormit? ca sa ma odihnesc si eu beam cate o cana de ceai de tei si reuseam sa dorm 3 ore la trei zile. Eram ingrozita sa nu trec iar prin durerea aia cumplita, simteam ca as fi innebunit cu adevarat daca istoria s-ar fi repetat. Prin saptamana 10-11 imi apar si cateva pete maronii, utrogestan si...cu Dumnezeu inainte, spune doctorul. Alte chinuri sufletesti, alte rugi catre Dumnezeu. timpul trecea si sarcina mea mergea din ce in ce mai bine. Dupa cele trei luni, cand ne-am convins ca bebe din burtica era bine, doctorul meu ma trimite sa ma urmareasca o doctorita de la Cantacuzino, dr. Ursuleanu, unde urma sa si nasc de altfel, pntru ca la Militar nu exista maternitate. sarcina a decurs, in rest, minunat. Ba parca ma infrumuseta pe zi ce trecea. Probabil si sentimentul ala de fericire nebuna, sentiment pe care nu l-am pierdut nicio clipa de atunci.
In ziua de 11 septembrie am fost de dimineata la o monitorizare mica, pentru ca flacaul meu din burtica era super lenes, si ne cam bagase in sperieti si pe mine si pe doctorita, si, pana la urma, s-a indurat de noi si a miscat, atat cat sa permita o monitorizare corecta. Insa, doctorita m-a trimis acasa si cu o reteta de calciu lactic si scobutil, acum nu stiu daca de la astea, sau chiar se apropiase momentul, dar, am ajuns acasa, si pana la 16,00 am jucat canasta pe yahoo. Ma incercau niste dureri de spate, dar uitam de ele in timpul jocului. La 16,00 m-am hotarat sa ma asez in pat si sa cronometrez contractiile, care, surpriza, au devenit puternice, cand m-am intins, si veneau la 5 min fix. Aha, zic, o sun pe doctorita, care imi spune, mergeti la spital sa va consulte medicul de garda, si o sa-i transmit sa ma tina la curent. Vio era grabit rau, eu calma, crezand ca o sa am destul timp. Am adunat restul de bagaj, am scos cainele afara, si sus in masina. Pana sa ajung la spital trecuse o ora juma, iar durerile devenisera insuportabile, si veneau la 3 minute. Am intrat la camera de garda, m-au consultat repede, surprinsi de intensitatea contractiilor, dilataie 3 spre 4. Repede clisma, toaleta locala, si sus la nastere. A venit repede si doctorita mea. Aveam trusa de epidurala, asa ca au chemat anestezista, care a fost super draguta, dar nu putea sa-mi monteze epidurala, pentru ca ma apucase un tremurat teribil, de se misca masa cu mine (mai tarziu aveam sa aflu ca e normal de la contractii, puls ca racisem, dar nu stiam inca), plus ca aveam contractii dese, iar epidurala nu se monteaza si nu se injecteaza anestezic in timpul unei contractii, pentru ca muschii contractati nu mai permit anestezicului sa mai coboare in partea de jos a organismului, acolo, unde aveam interes sa ajunga. In fine, cu chiu cu vai mi-o monteaza si-mi injecteaza prima doza. Tot eram pe masa, asa ca, pana sa-si faca efectul anestezia, doctora zice sa-mi rupa si membranele, ca astea refuzau sa se rupa. Ma apuca groaza, si-i zic ca citisem (bineinteles pe forum), ca ruperea membranelor este dureroasa, iar la mine, membranele erau lipite de capul bebelului, si nu vreau sa-l deranjez. Doctora imi spune ca nu doare, si ca s-a dovedit ca la fiecare tuseu, in care se atinge capul lui bebe, acestuia chiar ii face placere(dupa ce am nascut, cu gandul la chestia asta, l-am mangaiat intr-una pe crestet, si intr-adevar ii placea). Ma urc pe masa, si-mi rupe membranele, operatie care nu doare deloc, intr-adevar. Am simtit cum curge ceva cald pe mine. Inapoi in pat. Era ora 19.45, iar anestezicul isi facea efectul. Timp de o ora mi-am petrecut timpul laudand cu voce tare, bineinteles, descoperirile medicinei, ca ar fi bine sa-i ridicam o statuie celui care a inventat epidurala, etc. Ma apasa din ce in ce mai rau in vagin, dar inca nu bagam in seama. La 20.45 ma controleaza: dilatatie completa, urci pe masa, fara sa-mi faca si a 2-a doza de anestezic, ca sa pot impinge. Ei, aici, tragedie. Doare contractia, doare vaginul, si, in timpul asta tu trebuie sa impingi prin scremere, fara sa elimini arerul din plamani(adica fara sa tipi). Groaznic. Dar ma gandeam tot timpul la baietelul meu iubit, pentru care luptasem atatia ani, si impingeam., iar intre contractii (timp de pauza care se redusese la cateva secunde), intrebam intr-una: mai este? La un moment dat am cedat si am strigat:nu mai pot!, dar a sarit doctora cu gura pe mine: pey, bine doamna, v-ati chinuit 6 ani, si acum nu mai impingeti? Si gata, mi-am revenit. In acelasi moment imi zice moasa: trageti aer in burta, si tineti-l acolo, si impingeti, si am impins, si eu, si ea m-a ajutat(si chiar consider ca a fost un ajutor extraordinar) urcandu-se cu cotul pe burta mea, si am auzit primul planset al copilasului meu la ora 21.00 fix. Practic am simtit cum a tasnit, nu a fost intai capul, apoi umerii, etc, a iesit tot odata. Nu avea circulara, asa cum se vazuse la echo. L-au dus repede si l-au toaletat, i-au dat nota 9"pentru ca 10 nu se da"( era o neonatoloaga de garda, care nu da 10 nicioadata), deci copil perfect sanatos, si mi l-au auds si mie. Am cerut voie sa-l sarut, pentru ca deja mi se parea cel mai frumos copil din lume, si mi-au dat voie. Am ramas numai eu cu doctora, care cand a vazut placenta, si-a explicat si de ce nu a crescut bebe mai mult: uter mic, placenta mica si urata. Si o intreb:" deci daca nu luam utrogestan pe toata sarcina, nu duceam sarcina la capat, sau nu crestea bebe nici atata?" raspuns" exact". Imediat dupa expulzie, mi-au mai injectat o doza de anestezic, asa ca nu am simtit nimik dupa, adica atunci cand au scos placenta, sau a cusut, sau mai stiu eu ce au facut. Deci, desi micut, in compartie cu altii(2kg900gr.; 47 cm), bebe sanatos tun. Eram atat de fericita! In sfarsit mamica dupa atatia ani de incercari si deziluzii. Ce a urmat dupa, e deja istorie, atat pot sa spun, ca, atunci cand mi l-au adus in salon, 2 zile si 2 nopti nu am putut dormi deloc, pentru ca nu vroiam decat sa ma uit la el intr-una. Era minunea mea, si era cel mai grozav. Cat despre depresia post natala, nu m-a incercat asa ceva, de atunci am o fericire de-asta nebuna(sau poate la mine se manifesta invers, cine stie?), doar ca sunt mai sensibila, dar asa eram si in sarcina. Asta e povestea minunii mele, pe nume Radu Andrei care a aparut atunci cand imi pierdusem complet speranta, in perioada Craciunului, perioada minunilor si a bucuriei.



DORI, mami lui RADU ANDREI 11 septembrie 2006

www.totsites.com/tot/raduandrei" target="_blank">poze
VARSTA RADU ANDREI

anangel_lexi spune:

Off, Dori draga, prin cate ati trecut pana sa ajungeti la un happy-end! M-a impresionat pana la lacrimi povestea voastra si a lui Raducu.
Sa fie sanatos si sa petreceti de acum incolo cele mai minunate Craciunuri (si nu numai) impreuna cu ingerasul vostru!
de la noi pentru 2 parinti minunati si pentru un baietel frumos foc, norocos (mai ales cu astfel de parinti) si mult iubit!
Editez ca sa-ti spun ca exact la fel ca si tine credeam si eu copil fiind: ca n-o sa ma marit niciodata dar ca la 25 de ani o sa fac un copil pe care sa-l cresc singura. Ce ti-e si cu mintea de copil

de Maria Cornelia (20.09.2006)
Varsta Mariei, Mariuta mamaruta,
www.totsites.com/tot/mariacornelia" target="_blank">Am si paginuta, Asa am venit pe lume

blueeyes2003 spune:

Dori foarte emotionanta povestea! Mi-au dat lacrimile! Sa va traiasca baietelul,sa fie sanatos si sa va aduca numai bucurii.La Multi Ani pentru maine! ingerasului Radu Andrei.

---

Mirela
www.snugglepie.com/ezb/692306.png" target="_blank">Vine Craciunul! www.justmommies.com/tickers/pic/ttc/19520/" target="_blank">Praying for a miracle!

gripo spune:

Multumesc din suflet fetelor!

DORI, mami lui RADU ANDREI 11 septembrie 2006

www.totsites.com/tot/raduandrei" target="_blank">poze
VARSTA RADU ANDREI

Adriana mica spune:

Dori, sa iti traiasca flacaul si sa va bucurati de el ca si pana acum! Nici nu am stiut cat de greu ati reusit sa va impliniti visul de a deveni parinti. Am toata stima pentru cei ca voi, care nu se dau batuti orice ar fi.

La Multi Ani de Sf.Andrei, si pentru Raducu, si pentru Dudu al meu(Tudor Andrei).

Adriana, mami de Tudor alias 'Dudu'
Uite ce mare am crescut...
O raza de speranta...sau cum a venit pe lume Tudor

www.totsites.com/tot/dudu" target="_blank">Paginuta mea de web
Mai multe pozici

ramomar spune:

Dori, a meritat sa lupti! acum ai un baietel minunat, o frumusete
Va doresc mult noroc, sanatate, crestere mare si tot ce va doriti voi sa vi se implineasca!

mami fericita de PATRICIA MARIA (06.09.2006)


pozici cu minunea noastra mica

Ignatica spune:

gripo frumoasa povestea voastra, felicitari pentru marea realizare si nu in ultimul rand La multi anisori! pentru Radu-Andrei de ziua de sfant.

Ignatica - mamica de David( 29 iulie 2006)


poze

miha81 spune:

La multi ani Andrei si felicitari mamico! Sa va traiasca puiutul!

gripo spune:

Multumim din tot sufletul tuturor!

DORI, mami lui RADU ANDREI 11 septembrie 2006

www.totsites.com/tot/raduandrei" target="_blank">poze
VARSTA RADU ANDREI

_Ralu_ spune:

offff, spre rusinea mea, abia acum am citit povestea voastra! de fapt a doua parte o citisem, dar acum am citit-o completa si m-a dat pe spate! doamne prin ce ai trecut!
esti cea mai fericita si mai buna mamica din lume! si raducu, ne-a dat gata de mult cu ochisorii lui albastri!

acum, o sa aveti in sfarsit, craciunul perfect!



raluca mami de www.totsites.com/tot/alexia-maria" target="_blank">alexia-maria care creste si tot creste...

gripo spune:

Multumesc frumos, RALU.