Temeri...

Imi este greu sa scriu, dar sunt constienta ca o rana nu se vindeca decat scormonind-o, incerc sa scot totul la lumina, si n-o pot face decat vorbind...in cel mai fericit caz cu voi.
Sunt mamica unui baietel de 2 ani, un copil extraordinar, vesel tot timpul si plin de energie. Nu are rost sa spun ca el este totul pentru mine, este viata mea. Problema mea insa de aici deriva. Tot timpul ma gandesc ca o sa i se intample ceva rau. Nu pot sa-mi scot asta din minte indiferent ce as face si oricat mi-as spune ca sunt paranoica, ca exagerez...
Am senzatia ca numai in prezenta mea este in siguranta iar cand este cu ceilalti membrii ai familiei imi fac mii de griji (daca o sa cada din tobogan,daca se loveste cu leaganul, daca sare in fata vreunei masini,..., daca...). I-am terorizat pe toti cu grija mea exagerata, cu indicatiile mele...nimeni nu mai suporta.
Ma trezesc noaptea sa verific daca mai respira, vad pericole in tot ce-l inconjoara. Si asta este o mica parte din tot ce este in mintea mea. Stiu ca nu este bine sa fiu asa, dar nu pot sa nu gandesc negativ, cu toate ca nu exista nici un motiv real sa fac asta.
Sunt tot timpul abatuta si trista, nimeni si nimic nu-mi intra in voie.
Nu stiu ce sa mai fac!
Oare trebuie sa merg la un psiholog ?

rrox3 spune:

Te inteleg, si eu imi fac o gramada de griji cand copii mei sunt intr-o situatie potential periculoasa, asta putand sa insemne doar catararea in varful topoganului... dar ma stapanesc si incerc sa nu intervin si sa nu le transmit ingrijorarea mea. Nu vreau sa cresc niste fricoase fara incredere in ele. Desigur asta nu se apica si in cazurile cu adevarat periculoase.
Din moment ce constientizezi problema, dar nu reusesti sa te controlezi si sa o elimini, eu cred ca ar trebui sa mergi la un psiholog. Iti faci si tie si celorlalti viata amara continuind asa si o sa-l afecteze si pe micut. Bafta!

Roxana, Mariuca (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

poze cu noi

iren spune:

Gd, shtiu cum este, dar eu m-am autoeducat, iar daca ne iubim copiii-shi shtiu ca da- trebuie sa-i invatzam sa zboare.
Ce-am facut eu la anumite kestii: i-am invatzat sa-shi depasheasca temerile, infringindu-le pe ale mele, de exemplu in loc sa nu-i las laaa... tobogan, sa zicem, i-am invatzat sa se suie pe el shi sa se dea corect. Shi multe altele.

Io shi plozii turbulentzi


In caz de greturi si alergii la anumite persoane, se recomanda retragerea intr-un loc izolat si racoros si consumarea, in liniste, a patru- cinci lamii pe ora.

mamica dulce spune:

si eu te inteleg perfect.Acum are Marc 3 ani jumate si intr-o oarecare masura am depasit faza asta,adica nu ma mai duc sa-l verific la un sfert de ora daca respira bine..ba chiar am seri cand nu ma mai duc deloc de la 9 la 12:).CAnd avea puiul cam 4 luni au inceput temerile astea.....tot felul de tampenii pana la punctul cand imi imaginam ca moare si apoi...cum o sa mor eu.A fost o perioada crancena pentru mine,incercam sa vorbesc cu sotul meu -care nu putea si nici nu incerca sa ma inteleaga,mi-era frica sa mai deschid si gura.Si acum mai am flash-uri din astea dar imi fac o cruce si imi impun sa ma gandesc la altceva.
Cred ca orice mama are intr-o masura mai mare sau mai mica parte de obsesiile astea,cred ca sunt normale pana la un anumit punct si daca simti ca treci in extrema .e un exercitiu de vointa sa le inghesui intr.un colt al mintii si sa pui lacat.
Mai este si faptul ca am stat de la inceput cu el,zi de zi si noapte de noapte..imi este frica si cand e la gradi-si anume am ales varianta full-time,ca sa stea mai mult cu copiii.El e foarte independent si il duce mintea numai la pozne,sunt terorizata sa nu cada ,sa se loveasca la cap sau la coloana..,dupa ce m-am obisnuit relativ cu ideea chiar ma bucur de timpul singura acasa.Acum are varsat de vant si sincer abia astept sa-l trimit la gradi saptamana viitoare
Fii optimista si spune-ti ca intr-o zi ai sa te trezesti ca nu te-ai mai gandit de o saptamana la tampenii.
Cu drag,
anca

Life is not measured by the number of breaths we take,but by the
moments that take our breath away.

Samurai-lady spune:

Nu mai te gandi la lucruri rele.
Daca toata ziua gandesti negativ uiti sa traiesti
cu pofta momentele frumoase.
In plus,gandurile negative atrag consecinte negative,rar ce-i drept.

Numai bine.

Samurai-lady si bb Ken

www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Samurai-lady" target="_blank">Pagina personala DC

Web-poze Kenutz

www.desprecopii.com/info.asp?id=486" target="_blank">Cum a venit pe lume Samurash bebe

cipcipcip spune:

Toate mamele avem temeri, dar cred ca poti sa ajungi sa faci o obsesie din asta. Nu stiu ce parere are Principesa, dar eu, desi te inteleg, cred ca teama ta e mult prea exagerata si poate ai nevoie de un psiholog sa te invete cum sa faci sa nu te mai gindesti.
Pericole si riscuri exista tot timpul, dar daca ajungem sa ne concentram numai pe ele, nu mai traim, ci ne controleaza temerile pe noi.

Cipcipcip si bebe Julia 4 august 2005

Principesa spune:

GD, este de asteptat un anumit grad de anxietate in preajma nasterii. Dar faptul ca el se mentine inca la varsta de 2 ani a copilului poate sugera nevoia de a investiga sursa anxietatii.
Cred ca un psiholog ti-ar fi de mare ajutor si ar fi benefic si pentru relatiile tale si pentru baietel.

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Durerea este inevitabila dar suferinta este optionala

corinadana spune:

Nu esti singura care gandesti asa.Dar trebuie sa depasesti cumva momentul. Eu am o fetita de 6 ani si jumatate. Sta 7 ore pe zi la scoala si daca as gandi ca si tine si acum as inebuni probabil.
Am lasat o sa aibe chiar si playdates la prietenute de ale ei fara sa merg eu. Si acum cred ca suntem pregatite si de sleepover. Si la noi e si mai greu ca suntem departe de tara si de obiceiurile si oamenii cu care eram obisnuite.
Sunt experiente grozave ptr ei.
Nu mai gandi asa ca nu ajungi niciunde. Si mai ales ca tu ai un fecior care trebuie sa creasca curajos, curaj ce trebuie tu sa i l insufli.

corinadana mama Ralucai
The mother's heart is the child's schoolroom.

diana21 spune:

DC, daca te linisteste cu ceva, si eu sunt la fel ca tine...Ba chiar mai rau...Si eu m-am gandit la faza cu psihologul. Zic mai rau pentru ca uneori, cand imi vin in minte unele faze din astea, simt si fizic o senzatie de sufocare...

Diana, 28 ani, gemeni/rac
Ianca Printesica si Super Mamica


Poze strumfesti

Poze mai vechi

diana21 spune:

Scuza-ma, ti-am gresit nick-ul. Pupici!

Diana, 28 ani, gemeni/rac
Ianca Printesica si Super Mamica


Poze strumfesti

Poze mai vechi

giulia71 spune:

Nu stiu cum s ma fac inteleasa ca doresc sa va ajut. Eu am trecut prin asa ceva, de zeci de ori mai rau decat ce povestiti voi si mi-am revenit!
Dar nu singura ci cu ajutorul psihiatrului si apoi al psihologului. La mine a fost nevoie si de psihiatru pentru ca grijile nu mai erau unele normale , ci capatasera dimensiuni catastrofale (desi, recunosteam ca sunt absurde!!!), dar nimeni nu putea sa ma asigure ca , copilasului meu nu i se va intampla nimik rau.
Din aceasta cauza, stateam ziua intreaga si...gandeam vesnic la aceeasi problema: cum sa-l apar sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu se imbolnaveasca, ba mai mult sa nu cumva sa ii fac eu rau...
Ma cufundasem in gandurile mele si facusem o adevarata depresie!!!
Credeti-ma fetelor ca primii ani au fost un adevarat chin, nici acum nu stiu cum am rezistat cu acele obsesii si ruminatii.
Apoi i-am spus sotului meu (da' tarziu de tot) si el fiind un om dezghetat mi-a sugerat sa merg sa caut ajutor...
Si asa cu ajutorul unui antidepresiv si unei dne psiholog foarte bune, am reusit sa imi revin si sa duc din nou o viata normala.
Sfatul meu, pentru ca vad ca unele mamici sensibile trec prin stari asemanatoare, este sa va duceti si sa acceptati ajutorul unui psiholog sau eventual psihiatru.
Sunt atatea medicamente antidepresive noi pe piata si cu un efect rapid, incat e pacat sa lasati niste ganduri anxioase sa va doboare.
Mare atentie insa cum alegeti psihiatrul/psihologul, eu personal am avut ceva deceptiipentru ca i-am cautat pe cei "mari", dar cei mari sunt atat de ocupati, obisnuiti , cum vreti sa spuneti, cu astfel de cazuri incat...nu prea si-au facut treaba.
Si mai tot timpul sunt plecati in afara!
Am avut norocul de a gasi persoane tinere, dornice sa rezolve probleme clar si la obiect si care m-au ajutat enorm!

Ah, si ultimul, lucru foarte important, nu numai nebunii ajung la psihiatru!
Am intalnit oameni din toate categoriile sociale, destul de multi cu functii de rapundere doborati de stres!
Va pup si sa nu mi-o luati in nume de rau!


Sa auzim de bine ;)