Ma simt neputincioasa si neinteleasa si nu-s geniu

buna!

problemele mele vor fi inceput demult-demult, din copilaria mica...intotdeauna m-am simtit "diferita" si nu neaparat in sensul pozitiv, fata de ceilalti copii, pt ca nu puteam face ce faceau ei, pt ca parintii mei erau diferiti de ai lor, pt ca habar n-am avut parca ce e viata. Prima oara cand mi-am pus gandurile in cuvinte a fost la 6-7 ani, cand mi-am infrant timiditatea excesiva si i-am facut pe parintii mei "natarai" in fata, pt ca m-au luat peste picior cand i-am rugat sa ma lase sa ma inscriu la cursurile de gimnastica ale scolii alaturi de alte colege de clasa. Apoi, de-a lungul anilor m-am mai abtinut sa le mai spun cuvinte grele, mai mult sau mai putin. De gandit insa am gandit la fel. La fel parca gandesc si acum cand ii vad cu cata condescendenta ma trateaza si cum critica fiecare miscare a mea legata de cresterea copilasului meu. Aud adesea faze de genul "adu-l la noi ca ar creste mai bine decat la voi la bloc, aici i-as gati ce i-ar placea si ar sta la aer" sau "daca ar sta la noi nu s-ar imbolnavi" (vis a vis de virozele pe care le-a facut)... oricum, astea-s vise pt ca ei nu sunt la pensie si nu doresc sa iesela pensie chiar daca au peste 60 de ani, in plus mama nu e in stare dpdv al sanatatii sa faca fata unui copilas de 1 an si 9 luni care trebuie supravegheat nonstop. De cate ori vine la noi face cate o criza de ameteli si dureri de rinichi si trebuie sa se intinda in pat. idem cand am fost acolo eu cu puiul 3 zile. A stat 2 zile numai in stari de rau. Imi pare rau ca asa este situatia, insa ma intreb daca nu cumva am luat-o razna din cauza atator probleme avute de mica. Crescuta intr-o familie in care conflictualitatea si violenta verbala era litera de lege. Fara afectivitate manifestata, doar trambitata din vorbe si pt care se cerea ramburs maxim, adica sa fiu perfecta din toate puctele de vedere.
Acum sunt intr-o stare de depresie din care simt ca nu mai pot iesi, oboseala si rau. Si nu stiu de ce v-am scris sau ce astept sa-mi spuneti. Sunt destul de confuza si nu vreau sa ajung o mama similara. Cum as putea sa depasesc atata tristete ce ma copleseste ? Problemele inerente cu care se confrunta orice parinte cu copil mic (viroze, raceli, refuz si moft la masa, nervicale) mie mi se par catastrofale, imeeense, nu le mai pot face fata, ma stresez atata de tare ca simt ca mor de apuizare fizica si psihica. Nu vreau sa-mi distrug copilasul.
Lia

Lauraa spune:

Lia, sa stii ca nu esti singura, cred ca toate care avem copii de varsta asta ne simtim cateodata coplesite de probleme,de oboseala, de teama ca nu facem bine de ceea ce facem. Cred ca e normal.Tu ai mai scris pe aici de relatia cu ai tai,din copilarie. parerea mea,ca sfat asa...lasa-i in plata Domnului pe ai tai si nu-i mai baga in seama, tu esti cea mai buna mama pentru Danut si langa tine ii este cel mai bine,chiar si cu virozele pe care le-a mai facut,sunt si alea normale,ba chiar am citit ca un numar de raceli in primii doi ani de viata scad sansele imbolnavirii de cancer mai tarziu,la maturitate.Cica asa se trezeste cel mai bine sistemul imunitar si cu cat mai devreme cu atat mai bine. Nici eu nu stiu cateodata unde e stanga si unde e dreapta, daca ii dau bine sa manance,daca ma joc destul d emult cu ea,etc,etc,ideea e sa ne relaxam si sa mai si savuram anii astia cu copiii,cand sunt mici,ca apoi cresc si-si iau zborul... Lasa-i pe ai tai sa-si vada de-ale lor si mai reteaza-le-o din cand in cand!

Mama de Lara Celine

Natasa spune:

Lia, capul sus si fii optimista si increzatoare. Tu ti-ai crescut puiul, nu ai tai. Ca te simti citeodata obosita si depasita este normal, orice mama de pe forumul asta stie cum e. Nu ai pe nimeni sa stea din cind in cind cu copilul, sa ai si tu un pic de timp pentru tine? O plimbare, o cafea cu prietenii, o carte sau pur si simplu un somn bun fac minuni...
Nu te lasa demoralizata de ei, cu atit mai mult cu cit constientizezi ca asta ti-au facut toata viata. Uita-te la baiatul tau cind zimbeste si nu baga in seama lucruri care nu merita!

IEPU spune:

Ai nevoie de un sot calm, calm, calm, nepretentios macar pentru o perioada. Daca nu este asa axplica-i ca ai nevoie de asta ca sa nu-ti plesneasca arcul.

Dorsilia spune:

da, exact asa simt si eu, ca daca-l las la ei doar il stresez, si-l intorc pe dos, pt ca ii vad cat il agita cand vin cate 2-3 ore in vizita, il agita in sensul ca si daca sughita il caineaza si sare maica-mea in sus "vai, dar de ce sughiti asa? ce sa-ti dea mama sa-ti treaca, saracutul de tine?" sau daca asta micu intinde coarda prea tare sa incerce o chestie periculoasa si eu il opresc cu un ton ferm sare iar ea: "laaaaasa-l sa-si faca si el poftele saracutul", sau daca cere tabla intreaga de ciocolata o primeste de la maica-mea in doi timpi si trei miorlaieli, fara sa intuiasca ca nu ii face un bine pe termen lung si ca nu-l invata nimic, dimpotriva, il debusoleaza. Si cica eu chinuiesc copilul ca nu-l las sa-si faca damblaua mancand anapoda si in detrimentul lui dulciuri, sau bagandu-si mainile a n-spea oara undeva unde e periculos, ca de ex o vitrina cu gemulete mici de sticla. Copilul sta si se uita de la mine la ea si invers si vad pe fata lui contrarierea. Eu nu zic ca sunt mama perfecta, nici pe departe, si sunt la primul copilas, multe le invat din mers, de prin carti, de pe la cunostinte, majoritatea de pe DC si alte siteuri de profil.
Nici nu ma consider vreo eminenta cenusie, insa nu stiu, nici asa profana nu sunt.
Lasatul in plata Domnului e desigur solutia problemei, insa aceasta solutie nu se obtine asa usor se pare, si asta am constatat-o deja pe propria piele altfel n-as mai scrie pe aici. Ideea e ca am trait ani si ani, acolo alaturi de ei si am trait experiente nenumarate care m-au marcat si NU POT sa uit. Cele vechi sunt multe si nu le mai insir, nu aveau legatura cu mine direct, eu eram doar victima colaterala a conflitelor neincetate intre parinti soldate cu certuri, urlete si violente de toate felurile. Eu eram "tamponui", amortizorul situatiei, trebuia sa ma strecor intre ei mereu si sa-i implor sa termine.
Ca adolescenta ma facea de ras in fata celor de varsta mea o data ca nu puteam explica colegelor de scoala de ce nu le pot primi si eu acasa desi eu mergeam la ele in vizita, sau de ce niciodata nu puteam merge la vreo zi onomastica ce incepea dupa 6 seara, sau de ce nu aveam timp sa stau in fta casei de vorba cu prietenii pt ca iesea mama si zbiera din 5 in 5 minute sa intru-n casa ca este de lucru, si multe-multe altele. Continua desigur atmosfera conflictuala intre cei doi insa eu ma detasasem cumva si eram acuzata cu ferocitate ca "nu-mi pasa de familie". Adevarul era ca nu mai aveam putere sa sper ca ceva se va schimba intre ei si m-am retras incet-incet, i-am lasat in treaba lor sa urle pana nu mai pot. Imi luam fratiorul si ma ocupam de el, ii cantam, ii citeam, ii desenam, ii pictam, l-am indepartat de scenele nasoale, l-am scutit sa caste ochii si urechile la asa grozavenii. Si n-am gresit se pare. Acum e un tanar de 22 de ani, poate putin prea ingamfat, plin de el, un pic comod, dar relativ echilibrat psihic.
Nu pot sa uit nici ca am fost umilita la propria nunta, ai mei intai intorcandu-mi spatele complet si lasandu-ma de izbeliste ca si cand nunta mea nu ar exista, neridicadn un deget la organizare, refuzand sa comunice cu socrii, apoi venind in ultimul moment si urland la mine in casa socrilor de fata cu o multime de oameni, chiar inainte sa pornim la cununia religioasa.
Apoi urmatorul eveniment e de data si mai recenta cand i-am sunat bucuroasa ca vom avea un bebe....am auzit de la capatul celalalt al firului un plescait condescendent si un "i-auzi, pai, felicitari... auzi oare frate-to mai are haine curate? sa-i spui sa le aduca la spalat daca nu". Si asta a fost tot. In timpul sarcinii nu m-a intrebat o singura data cum ma simt, ce simt. Nici macar nu m-a atins. Era o data in vizita si puiutul se misca foarte tare in burtica, toti cei prezenti se amuzau si se ingramadeau sa puna mana sa-l simta, sa-i vorbeasca, ea nimic. Isi vedea tacticoasa de o telenovela la TV. Zau, am zis, ori eu sunt nebuna, ori ceva nu e in regula. Parca n-as fi fata ei, primul ei copil si singurul timp de 11 ani.

Cam asta e sumarul....Mama a fost langa mine numai in momentele extrem de nefericte ale vietii mele, cand am fost foarte bolnava. Atat. M-a ingrijit, recunosc. N-a pierdut insa ocazia sa-mi spuna ca m-am imbolnavit din cauza mea. Ceea ce e absurd complet. Poate pana la urma sursa stresului, a bolilor avute, a modului deficitar in care fac eu sau nu fac fata situatiilor de viata nu e alta decat fosta familie in care am crescut asa cum am crescut.
Am scris mult, poate prea mult, poate ar trebui sa merg la un psihiatru, desi nu stiu ce ar putea sa-mi faca....in afara sa ma indoape cu antidepresive, anxiolitice si alte chestii

redi spune:

Buna dorsilia si tuturor !
Imi pare rau ca treci prin situatia asta ,din experienta mea te si inteleg.
Uita tot , sterge cu buretele trecutul si ai incredere in tine ca sa poti creste si educa pe copilasul tau altfel , asa cum crezi tu ca e bine , nu cum iti spun altii.E greu , pentru ca este propria ta mama , dar sa stii ca nu esti singura fiica ce are o mama asa ca a ta .Nu va pot descrie eu prin ce am trecut dar stiu ca pana nu am tras o linie si am spus stop , gata am un copil si sunt mama si sotie ,restul nu mai exista , asa am reusit sa avansez fara sa ma consider aproape nebuna.
vezi foarte bine in forum , ca vin mame cu copii ca al tau si al meu , mai o lovitura mai o raceala sau probleme cu gradinita sau cu societatea ,eu vad ca este normal,pacat ca nu avem si un mic ajutor din partea parintilor , dar capul sus si gandeste-te doar la familia ta .Asa cum te simti tu acum ,nu-i bine nici pentru copil nici pentru sotul tau ,si mai ales ,nici pentru tine .Fa ceva ce-ti place si uita chestiile astea din familie , ca tare dauneaza in cuplul tau . Ca sa te conving ,nici copilul meu nu a stat la nimeni ,nu a mancat la nimeni si nici nu a vazut rude pana tarziu la vreo doi ani si ceva.Nici acum nu-i totul roz, numai incercam sa ne adaptam unii cu altii , dar nu mai imi fac sange rau cu astea , trec repede si uit,asta e .
Sper sa nu te fi suparat mai tare , curaj si sanatate familiei tale .
Pe curand .

Principesa spune:

Dorsilia, as zice ca psihiatru nu. Anxiolitice pentru ce, ca anxioliticele nu o sa iti vindece problemele nerezolvate cu ai tai, nu o sa te elibereze de furia pe care ai strans-o in tine atata timp, nu o sa iti modifice imaginea de sine, nu o sa te invete sa pui limite sanatoase, nu o sa te faca sa simti ca lumea este un loc mai sigur. Un terapeut bun insa te-ar putea ghida in acest sens. Daca nu ai apelat deja la el, ce te-a impiedicat?

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Durerea este inevitabila dar suferinta este optionala

iarina spune:

Acum depinde, daca este o depresie si nu o stare anxioasa trecatoare, poate ca ar trebui sa ia in calcul si un psihiatru. Depinde si de depresie, daca este una usoara, atunci un psiholog ar fi cel mai indicat, daca insa depresia e mai severa si de mai lunga durata, atunci poate mai bine ar cere opinia unui psihiatru. N-o s-o indoape de pastile, ii va pune un diagnostic si tot el va stabili daca se poate rezolva doar prin terapie sau e nevoie de tratament.
Dorsilia iti doresc multa putere sa treci peste toate.

gabi66 spune:

Buna ziua!

Dorsilia - trebuie sa fii tare pentru copilul tau.Ar fi foarte usor sa poti sterge trecutul cu buretele, dar nu se poate.Cam asa am crescut si eu, doar ca daca mai adaugi si alcoolul iese o combinatie exploziva.Mamica mea avea obiceiul sa-mi dea peste cap, egal daca eram de vina sau nu, chiar daca avea probleme la servici se refula pe mine.Pe la 17 ani am oprit mana care venea asupra mea si i-am spus ca deja sunt prea mare pentru palme.Taticu nu m-a batut decat de 2 ori, dar ..... nu uit niciodata ce urme a lasat cureaua pe pielea mea.Incet, incet le-am intors vorbele, dar cu umor, cu cate o gluma mica, uneori usor ironic.Si azi tot asa repede vin replicile (cateodata asa de jignitoare)din gurile lor, iar eu ii intreb uneori daca se aud ei pe ei si le place.Spre deosebire de tine eu am fost iubita, nu cocolosita, am fost fata tatii(si mai sunt, chiar daca il iau "din scurt) si am avut noroc ca am fost peste tot -pana pe la vreo 30 de ani (eu) - toti trei impreuna.

Pentru binele tau si al copilului tau te rog "aduna-te" si nu lasa pe nimeni sa te raneasca. Da!O sa-ti scriu ceea ce eu am pus pe frigider(tot pe forumul DC cred ca l-am gasit)atat pentru mine, cat si pentru sotul meu.

NIMENI nu ma poate jigni, decat daca ma las jignit.
NIMENI nu ma poate lovi, decat daca ma las lovit.
NIMENI nu ma poate rani, decat daca ma las ranit.
NIMENI nu-mi poate face rau, decat daca eu il las.
Sta in puterea noastra sa nu ne lasam loviti de cei din jurul nostru.

ESENTA CONTROLULUI NU ESTE SA STII SA TE ABTII, CI SA SPUI CE AI DE "URLAT" INTR-UN ANUMIT MOD. => ABORDAREA PROBLEMEI

Am fost si eu la psihiatru si pana la urma tot eu singura m-am ajutat.Nu invinovati pe nimeni (sau cel putin incearca sa se impaci in inima ta ca totul e trecut)si incearca sa faci in continuare cat mai bine.Pa.

miag spune:

Dorsila, nici nu iti imaginezi cat de bine te inteleg...sunt cam in aceeasi situatie cu tine, poate chiar mai rea, dar cu ajutorul unui psihoterapeut (nu psihiatru, nu pastile) bun am reusit sa repozitionez lucruri pe care nu ma credeam in stare sa le asez pe o directie buna...si inca ceva...totul depinde de tine, sa vrei sa iesi din starea asta, sa vrei cu toata puterea...

Mia, mami de ROLAND (18 Noiembrie 2004)

Winners never quit, quiters never win!

corinadana spune:

Lia dar tu probleme cu tiroida ai?

corinadana mama Ralucai
The mother's heart is the child's schoolroom.