Richard Bach – Pescarusul

Richard Bach – Pescarusul

Stateam intr-o zi in fata unui stand de carti vechi, nestiind daca vreau sa cumpar ceva cand priviea mi-a fost atrasa de o carte subtire, albastra, parca neatinsa de vremea ce si-a lasat amprenta asupra colegelor ei de raft. Parca am vrut sa plec, dar curiozitatea, sau poate altceva m-a indemnat sa o extrag cu grija… “Iluzii, de Richard Bach”. Titlul incitant, iar pretul… cat doua paini. Poate exista o carte la pretul a doua paini ? Da, desi toti cei care au citit-o ar da cu mult mai mult pentru a o pastra intre cartile bune din biblioteca personala…

Iata de ce am sa incerc sa va ofer in continuare aceasta picatura de intelepciune. Pentru a nu incarca acest subiect, voi trimite zilnic o parte echivalenta unei pagini A4.

PAGINA 1:

"Pescarusul Jonathan Livingstone

Suferi enorm cand esti confruntat cu propiile limitari, dar suferi infinit cand esti limitat de limitarile celorlalti.

Partea intai

Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale.
La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock (numele prin care autorul indica organizarea stolului in vederea obtinerii hranei de dimineata) scanteiase in aer pana cand aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau zvacnind si zbatandu-se, sa obtina cateva firimituri de hrana. Incepe o noua zi de munca.
Dar departe si singur, strain de orice barca si tara, Pescarusul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare inaltime, el isi cobori picioarele palmate, isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina, cu greutate, aripile intr-un arc dureros.
Acesta ii ingaduia sa zboare nespus de incet si acum el incetinise pana ce vantul ii devenea doar o soapta in obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o inclestare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi incorda aripile ... inca, ... inca putin. Penele i se zburlila, se afla in limita de viteza si cazu.
Pescarusii, dupa cum stiti, nu sovaie, nu ating niciodata acest prag. A se poticni in zbor este pentru ei o mare rusine si o mare ocara.
Dar Pescarusul Jonathan Livingston, fara a se rusina, isi atinse din nou aripile in arcul acela tremurator, - mai incet si poticnindu-se din nou – nu era o pasare ca oricare.
Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decat elementele de baza ale zborului – cum sa de pe mal pana la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi nu zborul conteaza, ci hrana. Mai mult decat orice pe lume. Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare.
Acest fel de a gandi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazand ca Jonathan isi petrece zilele intregi de unul singur, facand sute de planari joase, exersand.
Nu stia de ce, dar cand zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decat jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuinta cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele stranse aerodinamic pe langa corp. Cand isi incepuse glisadele aterizand cu picioarele sus pe plaja, strabatand apoi cu pasul lungimea glisadei sale-n nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult.
„De ce, Jon, de ce?” Il intreba mama lui. „De ce-ti vine atat de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosi sa zboare asa de jos? De ce nu mananci? Fiule ai ajuns numai piele si os!”
„Nu-mi pasa ca am ajuns numai piele si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atata tot. Vreau sa stiu.”
„Asculta Jonathan”, i-a spus tatal, nu fara blandete. „Iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti.”
Supus, Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare, a incercat sa se poarte ca ceilalti pescarusi; a incercat, intr-adevar, tipand si luptand cot la cot cu stolul, pe langa diguri si barci de pescuit, plonjand dupa de peste si paine. Dar nu a reusit deloc.
Nu are nici un rost, se gandea el, scapand intentionat un mic hering – obtinut cu mare greutate, drept in gura unui pescarus batran si flamand care-l fugarea care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatand cum sa zbor.
„Sunt atatea lucruri de invatat”.
N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe de mare, flamand, fericit, invatand.
Il preocupa viteza si dupa o saptamana de exercitiu, stia despre viteza mai multe lucruri decat cel mai rapid pescarus in viata.
.....................
va urma

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 2:

“La o mie de picioare, dand din aripi cu toata puterea, s-a aranjat intr-un picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza-n picaj. In numai sase secunde atinsese saptezeci de mile pe ora, viteza la care daca-ti ridici aripile, iti pierzi echilibrul.
De fiecare data i se intampla la fel. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga sa indemanare, la viteze foarte mari isi pierde controlul.
Se inalta la o mie de picioare. La inceput, cu toata puterea drept inainte, apoi isi lua avant, dand din aripi, si-si dadea drumul vertical. Atunci, de fiecare data, aripa stanga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stanga, isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze, si tasnea ca focul dintr-o vrila salbatica spre dreapta.
Nu putea sa se concentreze indeajuns cand isi ridica aripile. De zece ori a incercat si tot de zece ori - zburand cu saptezeci de mile pe ora, - a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa.
Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii aripile nemiscate la viteze mari – sa dai din aripi pana atingi cinzeci de mile si apoi sa la tii nemiscate.
A incercat din nou, de la doua mii de picioare inaltime, rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate, din clipa in care a depasit cinzeci de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescarusi de viteza.
Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamant si s-a izbit de apa tare ca piatra.
Cand si-a revenit era noaptea tarziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului. Aripile-i erau doua bare zgrunturoase de plumb, dar greutatea incestului atarna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga la fund, sa puna capat la toate.
Pe cand se scufunda usor, o voce seaca, stranie se ridica din launtrul lui. „N-am ce sa fac. Sunt un pescarus. Sunt marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atat de mult despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creieri! Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti. Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc la stol si sa fiu multumit ce ceea ce sunt, un biet pescarus marginit.”
Vocea se stinse si Jonathan aproba.
Noaptea, locul pescarusului este pe mal, si din clipa aceea el jura ca va deveni un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita.
„Nu”, si-a spus el. „Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ceea ce-am invatat. Sunt un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rand.” S-a ridicat, cu greu, pana la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm.
Hotararea de a se comporta ca oricare alt pescarus din stol il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste ispita, nici infrangerea. Si era atat de bine sa nu se mai gandeasca la nimic si sa zboare prin intuneric, catre luminile de pe plaja.
INTUNERIC! Vocea seaca scrasni alarmata. Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric!
Jonathan nu i-a dat ascultare, E atat de bine, isi spunea. Luna si luminile care licareau pe apa, aruncand mici reflexe de far in noapte, iar in jur atata liniste, atata nemiscare ...
COBOARA! Pescarusi nu zboara niciodata pe intuneric! Daca ai fi fost nascut sa zbori pe intuneric, ai avea ochi de bufnita! Ai avea diagrame in loc de creier. Ai avea aripile scurte ale soimului!
Acolo, in noapte la o inaltime de o suta de picioare, Pescarusul Jonathan clipi. Disparusera toate, si hotararile lui si durerea.
Aripile scurte. Aripile scurte ale soimului!
Iata raspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niste aripioare minuscule, trebuie sa-mi indoi aripile si sa zbor numai cu varful lor!
Aripi scurte!
Se inalta la doua mii de picioare deasupra apei intunecate si, fara sa se mai gandeasca la insucces sau la moarte, isi stranse aripile pe langa corp, isi intinse numai varfurile lor, pumnale inguste si ascutite, si se lansa intr-o cadere verticala.
Vantul ii huruia monstruos in cap. Saptezeci de mile la ora, nouazeci, o suta douazeci, si mai repede: cu o zvacnire a aripilor usoara, abia simtita se redresa din picaj si zbura pe deasupra valurilor, ca o ghiulea cenusie de un tun sub lumina lunii. Inchise ochii impotriva vantului, cuprins de fericire…”
...............
VA CONTINUA !

DARAEL


“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

britdi spune:

Foarte frumos ! :) Mai vrem !!!

DARAEL spune:

PAGINA 3:

“O suta patruzeci de mile pe ora! Iar controlul-perfect! Daca as plonja de la cinci mii de picioare, in loc de doua mii de picioare, in loc de doua mii, ma intreb oare cat de repede ...
Juramantul fusese uitat. Pierise odata cu vantul. Si totusi nu se simtea vinovat ca nu se tinuse de cuvant. Asemenea fagaduieli sunt pentru pescarusii de rand! Dar cel care a atins maiestria, nu are nevoie de asemenea juraminte.
La rasaritul soarelui, Pescarusul Jonathan exersa din nou. De la inaltimea de cinci mii de picioare, barcile de pescari pareau mici puncte pe suprafata albastra a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau.
Era viu, cuprins de un tremur de placere abia simtit, mandru ca isi stapanea frica. Atunci, fara ceremonie, isi stranse aripile, intinzandu-si numai varfurile scurte si ascutite, si plonja in apa. Dupa ce trecu de patru mii de picioare, atinse viteza maxima: vantul nu mai era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mari viteza. Zbura drept in sus, cu doua sute paisprezece mile pe ora. A inghitit in gol, stiind ca daca i s-ar desface aripile la asemenea viteza s-ar transforma intr-un milion de faramituri de pescarus. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusete pura.
Incepu redresare la o mie de picioare, iar varfurile aripilor tremurau si vuiau inabusit in vantul acela cumplit, barca si multimea de pescarusi se clatinau si veneau cu iuteala de meteorit, chiar in intampinarea lui.
Nu se putea opri: nici macar nu stia cum sa se intoarca la viteza asta.
Ciocnirea insemna moarte fulgeratoare.
Asa ca inchise ochii.
In dimineata aceea, indata dupa rasaritul soarelui, Pescarusul Jonathan a trecut ca o sageata prin Breakfast Flock, depasind doua sute douasprezece mile pe ora, cu ochii inchisi, intr-un urias tipat vajaitor de vant si de pene. Pescarusul Norocului i-a zambit de data aceasta, nimeni nu a fost omorat.
Cand si-a ridicat ciocul drept spre cer, inca mai gonea cu o suta saizeci de mile pe ora. Cand a coborat la douazeci de mile pe ora si-a desfacut din nou aripile, barca parea o faramitura pe apa la patru mii de picioare sub el.
Gandul l-a dus la triumf. Viteza maxima. Un pescarus zburand cu doua sute paisprezece mile pe ora! Era un record, cea mai mare clipa din istoria stolului; si in aceea clipa in fata lui s-a deschis o noua era. Zburand spre locul pustiu unde exersa, strangandu-si aripioarele pentru picaj de la inaltimea de opt mii de picioare, s-a hotarat deodata sa studieze cum sa se intoarca.
A descoperit ca o singura pana din varful aripii, miscandu-se mai putin de un centimetru, provoaca la viteze mari o intoarcere corecta, dar fulgeratoare. Inainte de a invata aceasta, descoperise oricum ca, daca misca mai multe pene la o asemenea viteza, se rostogolea ca un glonte ... si astfel Jonathan realiza primele exercitii de acrobatica aeriana ale unui pescarus de pe Pamant.
In ziua aceea, nu si-a pierdut vremea in conversatii cu alti pescarusi, ci a zburat fara intrerupere pana dupa apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strans, buntul pescarusului, roata.
Cand Pescarusul Jonathan s-a intors la stol, pe plaja era noaptea tarziu. Se simtea ametit si grozav de obosit. Totusi era imbatat de placere, mai facu un luping la aterizare, insotit de un tonou rapid, chiar inainte de a lua contact cu solul. Cand vor auzi de recordul meu, se gandea el, vor innebuni de fericire. Viata are alta semnificatie acum! In locul zborului istovitor pana la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! Putem sa exploram zborul!
Ii stateau in fata ani cantand si stralucind de promisiuni.
Cand ateriza, pescarusi erau adunati in Consiliu; parca se adunasera mai de mult. De fapt, asteptau.
„Pescarusul Jonathan Livingston! In Centru!” Cuvintele Batranului vibrau de o adanca solemnitate. In Centru insemna fie ocara, fie onoare. Cand se alegeau cei mai importanti conducatori ai pescarusilor, acestia erau chemati in Centru pentru Onoare. Cu siguranta, se gandi el, Breakfast Flock a urmarit recordul meu de azi dimineata! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau sa fiu conducator. Vreau doar sa le impartasesc experienta mea, sa le arat orizonturile care ni le deschid noua, pescarusilor ... Pasi in fata.
„Pescarusul Jonathan Livingston”, spuse batranul, „In Centrul pentru Ocara, in vazul tuturor pescarusilor.”
Parca-l pocnise cineva-n cap cu o scandura. I se muiara genunchii, i se pleostira aripile, urechile ii tiuiau. Pentru ocara? Nu se poate! Si recordul? Nici nu-si dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate!”
...................
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 4:

“„... pentru cumplita sa nesabuinta”, intona vocea solemna, „pentru violarea demnitatii si traditiilor neamului pescarusilor...”
A fi chemat in centru pentru ocara insemna alungarea din obste si exilarea pe Stancile indepartate.
„... Intr-o zi Pescarusul Jonathan Livingston vei intelege ca orice nesabuinta e fara rost. Viata este necunoscutul si incognoscibilul: noi am fost adusi pe lume ca sa mancam si sa supravietuim cat mai mult.”
Un pescarus nu are dreptul sa replice in fata Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: „Nesabuinta? Fratilor” striga el. „Oare un pescarus care descopera si urmeaza un sens in viata, un tel mai inalt este nesabuit? Mii de ani ne-am zbatut sa obtinem peste; acum ratiunea vietii este alta – sa ne desavarsim, sa exploram, sa fim liberi! Mai dati-mi o sansa, lasati-ma sa va arat ce am descoperit...”
Stolul era parca de piatra.
„Fratia noastra a incetat!” au intonat pescarusi intr-un singur glas si, astupandu-si solemn urechile, i-au intors spatele.
Pescarusul Jonathan si-a petrecut restul zilelor singur, zburand dincolo de Stancile indepartate. Singura lui suferinta nu era singuratatea, ci faptul ca ceilalti pescarusi nu vroiau sa creada in stralucirea zborului care-i astepta; nu vroiau sa deschida ochii si sa vada.
In fiecare zi se desavarsea mai mult. Deprinsese, de pilda, ca picajul aerodinamic de mare viteza il facea sa ajunga la pestele mai rar si gustos care se gasea, in bancuri, la zece picioare adancime; nu mai avea nevoie de pescari si de resturile de paine pentru a supravietui. Deprinsese sa doarma in vazduh, plutind noaptea pe vantul care batea dinspre tarm, acoperind o suta de mile de la apusul soarelui. Gratie aceluiasi control interior, zbura prin pacla deasa a marii, si se ridica deasupra ei spre vamile clare, orbitoare ... in timp ce toti ceilalti pescarusi adastau pe pamant, umiliti de ceata si ploaie. Deprinsese sa inainteze mai mult peste uscat, calare pe vantul puternic, si sa se hraneasca acolo cu delicate insecte.
Ceea ce visase candva pentru stol, castiga acum doar pentru el; isi desavarsea zborul si nu regreta pretul pe care-l platise. Pescarusul Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atat de putin din cauza plictiselii, fricii si maniei, ca acestea odata alungate din minte, viata lui era lunga si frumoasa.
Venira in amurg, si-l gasira plutind linistit si solitar pe cerul mult iubit.
Cei doi pescarusi care-si facusera aparitia erau curati ca lumina stelelor. Lumina pe care o raspandeau, in inaltul cerului de noapte era blanda si prietenoasa. Dar mai frumos era ca orice era indemanarea cu care zburau, batand la aceeasi distanta cu el.
Fara sa le spuna vreun cuvant, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescarus nu o trecuse vreodata. Si-a rasucit aripile, a incetinit zborul pana la limita. Cele doua pasari luminoase au incetinit si ele, lin, pastrandu-si simetric pozitia. Zborul incet nu le era strain.
Si-a strans aripile, a facut un tonou incetinit, pe verticala. Zambind, ei s-au rostogolit odata cu el.
A revenit la zborul orizontal si dupa numai cateva minute de tacere, a vorbit. „De acord, cine sunteti voi?”.
„Suntem din stolul tau, Jonathan. Suntem fratii tai.” Cuvintele lor sunau ferm si linistit. „Am venit sa te luam acasa.”
„Nu am casa. Nu am Stol. Sunt un proscris. Iar acum zburam peste Great Montain Wind. De aici, trupul asta al mei nu se mai poate ridica doar la cateva sute de picioare.”
„Ba poate mai mult, Jonathan. Pentru ca te-ai desavarsit. Ai terminat o scoala, acum e timpul sa incepi alta.”
In acel moment, intelegerea, care palpaise in el toata viata, se aprinse. Aveau dreptate. Putea sa zboare mai sus si era vremea sa ajunga acasa.
Arunca o ultima privire cerului, minunata intindere argintie unde invatase atatea lucruri.
„Sunt gata”, spuse el intr-un sfarsit. Si Pescarusul Jonathan Livingston se inalta, impreuna cu cei doi pescarusi si scanteind ca stelele si disparura cu totii in intunericul deplin al cerului.”
...........
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 5:

“ Partea a doua

„Iata dar si paradisul”, se gandea el si zambea. Nu prea se cuvine sa critici paradisul tocmai cand te indrepti spre el.
Pe masura ce se inalta de la pamant, pe deasupra norilor, in formatie stransa cu cei doi pescarusi, vedea cum propriul trup incepea sa straluceasca. E adevarat, se afla acolo acelasi tanar Pescarusul Jonathan care traise intotdeauna indaratul ochilor sai aurii, numai ca aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescarus, dar care incepea acum sa zboare mult mai bine ca inainte. Ei, se gandea, cu jumatate de efort am sa zbor de doua ori mai iute si o sa-mi dublez recordul celor mai bune zile de pe Pamant!
Penele i se facusera albe si stralucitoare, iar aripile-i erau netede si fara cusur ca niste foi de argint slefuit. Incepu sa la puna la incercare cu voluptate, pulsand vigoare in aripile acelea noi.
La doua sute cinzeci de mile pe ora, simti ca se apropie de viteza maxima pe orizontala. La doua sute saptezeci si trei de mile pe ora, i se paru ca nu poate zbura mai repede si incerca o usoara dezamagire. Deci, chiar acest trup nou isi avea limita lui si ... desi zbura mult mai iute ca inainte, exista totusi o limita de viteza pe care cu greu ar fi putut-o depasi. In paradis, se gandea el, nu ar trebui sa existe limite.
Norii se desfacura, cei doi insotitori ii strigara. „Noroc la coborare, Jonathan” si disparura fara urma.
Plutea deasupra marii, spre tarmul crestat. Rarii pescarusi aduceau pestele prins pe stanci. Mai incolo spre nord, chiar la orizont, zburau alti cativa. Privelisti noi, ganduri noi, intrebari noi. De ce atat de putini pescarusi? Paradisul ar trebui sa fie intesat de pescarusi. Si de ce oare sunt atat de obosit, dintr-o data?! In paradis n-ar trebui sa se simta obositi sau sa doarma niciodata.
Dar de unde stia el toate lucrurile astea? Memoria vietii lui de pe Pamant il parasea. Pamantul fusese, fara indoiala, locul unde invatase atatea lucruri, dar detaliile nu-i erau clare – parca lupta pentru hrana, parca era Proscris.
Cei cativa pescarusi de pe mal il intampinara fara sa-i adreseze nici un cuvant.
Simtea doar ca e binevenit si ca aici e acasa. Fusese o zi mare pentru el; nu-si amintea cum incepuse.
Executa o intoarcere, pentru a ateriza pe plaja, batand putin din aripi, in vazduh, dupa care cobori lin pe nisip. Ceilalti pescarusi aterizara si ei, dar fara ca vreunul sa miste o pana macar. Se leganasera in vant, cu aripile luminoase desfacute, apoi isi schimbasera cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar in clipa in care atingeau pamantul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca sa mai exagereze. Stand acolo pe plaja, fara sa schimbe vreun cuvant, a adormit.
In zilele urmatoare, Jonathan a vazut ca si acolo avea de invatat la fel de multe lucruri despre zbor ca si in lumea pe care o lasase in urma. Cu deosebire. Aici, pescarusi gandeau la fel ca el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru din viata era sa nazuiasca sa atinga desavarsirea in care le placea mai mult zborul.
Erau niste pasari magnifice, toti pana la unul, isi petreceau fiecare zi exersand, testand metode avansate in aeronautica.
Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul lui traia, strain de bucuria zborului, folosind aripile doar ca un mijloc hrana. Dar din cand in cand, fie si numai pentru o clipa gandul il purta inapoi, la ei.
Si-a amintit de ei intr-o dimineata cand, impreuna cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, dupa o lectie de tonouri rapide, cu aripile stranse.
„Unde sunt ceilalti, Sullivan?” - intreba el, tacut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea intre acesti pescarusi in loc de tivlit si carait. „De ce nu suntem mai multi aici” Acolo de unde am venit, erau ...”
„... mii si mii de pescarusi. Stiu” Sullivan dadu din cap. „Singurul raspuns pe care ti-l pot da, Jonathan, este ca pasari ca tine sunt una la un milion. Cei mai multi dintre noi au atins acest prag foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume intr-alta si desi aceasta nu se deosebeste cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne este indiferent incotro mergem. Banuiesti prin cate vieti am trecut ca sa ne dam seama ca viata inseamna mai mult decat hrana, lupta si puterea in Stol? O mie de vieti, Jon, zece mii! Si apoi, inca o suta de vieti, pana am inceput sa ne dam seama ca exista perfectiune, si inca a alta suta, plina ne-am dat seama ca scopul nostru in viata este sa atingem acea desavarsire urmatoare, in functie de ceea ce invatam in aceasta lume. Daca nu inveti nimic, lumea urmatoare este tocmai ca aceasta cu aceleasi limite si cu aceleasi apasatoare greutati pe care trebuie sa la biruim”.
Si-a intins aripile, si-a indreptat fata spre vant. „Dar tu Jon”, spuse el, „ai invatat atat de multe lucruri n-ai avut nevoie de o mie de vieti ca sa ajungi aici”.”
..........
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 6:

“In clipa urmatoare erau din nou in vazduh si exersau. Tonoul strans, in formatie era greu de realizat, pentru ca, in timpul rostogolirii, Jonathan trebuia sa gandeasca cu capul in jos, inversand unghiul, si anume inversandu-l in armonie perfecta cu instructorul sau.
„Sa incercam din nou”, repeta mereu Sullivan. „Sa incercam din nou”. Apoi, in sfarsit, „Bine”. Incepura sa exerseze buclele inverse.
Intr-o seara, pescarusii care nu faceau zboruri de noapte stateau pe nisip si meditau. Jonathan isi lua inima in dinti si se apropie de Pescarusul Staroste care, se spunea, urma sa treaca curand hotarele acestei lumi.
„Chiang...” ii spuse el , putin emotionat.
Batranul pescarus, il privi cu bunatate. „Spune, fiule”. In loc sa vlaguiasca, batranetea il invartosase; putea sa intreaca in zbor orice pescarus si dobandi-se o maiestrie pe care ceilalti abia acum incepeau sa si-o insuseasca.
„Chiang, lumea asta, de fapt, nu e paradisul, nu-i asa?”
Batranul zambi in lumina lunii. „Te desavarsesti mereu, Jonathan”, spuse el.
„Bine, dar ce se va intampla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicaieri?”
„Nu Jonathan, nu exista. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desavarsit – iata Paradisul”. Tacu pentru o clipa. „Tu zbori foarte iute. Nu-i asa?”
„Imi ... imi place viteza”, spuse Jonathan surprins, dar mandru ca Starosterele observase asta.
„Vei incepe sa atingi paradisul, Jonathan, in clipa in care atingi viteza perfecta. Si asta nu inseamna o mie de mile pe ora, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru ca orice numar este o limita, iar desavarsirea nu are limite. Viteza perfecta, fiule, este sa fii acolo.”
Fara nici o vorba, Chiang disparu si aparu, intr-o sclipire de o secunda, la marginea apei, la cinzeci de picioare mai departe. Apoi disparu din nou si aparu, chiar in aceeasi fractiune de secunda, pe umarul lui Jonathan. „E destul de placut, nu?”
Jonathan era uluit. Uitase sa-l mai intrebe despre paradis. „Cum reusesti sa faci asta? Ce senzatie iti da? Cat de departe poti merge?”
„Poti merge oriunde in timp si spatiu”, spuse batranul. „Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte oricand”. Strabatea marea cu privirea. Ciudat. „Pescarusii care dispretuiesc desavarsirea de dragul calatoriei nu ajung nicaieri, chiar asa incet cum zboara ei. Cei care renunta la calatorie de dragul desavarsirii ajung peste tot imediat. Nu, Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru ca locul si timpul nu au inteles. Paradisul este ...”
„Ai putea sa ma inveti sa zbor asa?” Pescarusul Jonathan tremura la gandul ca va invinge din nou necunoscutul.
„Daca vrei, sigur ca te pot invata.”
„Vreau. Cand incepem?”
„Daca vrei putem incepe chiar acum.”
„Vreau sa invat sa zbor ca tine”, spuse Jonathan, in timp ce ochii ii straluceau ciudat. „Spune-mi ce trebuie sa fac.”
Chiang vorbea incet si-l urmarea pe tanarul pescarus cu multa atentie. „Ca sa zbori repede ca gandul, adica oriunde”, spuse el, „trebuie sa incepi prin a-ti da seama ca ai ajuns acolo ...”
Dupa parerea lui Chiang, secretul consta in a-l face pe Jonathan, sa nu se mai considere ferecat intr-un trup limitat, cu o deschidere fixa a aripilor si cu o putere de zbor care ar putea fi inregistrata pe o diagrama. Secretul consta in a stii ca adevarata ta natura – perfecta ca un numar nescris – traieste oriunde simultan, in timp si spatiu.
Jonathan exersa, cu incrancenare, zi de zi, din zori pana dupa miezul noptii. Si cu tot efortul pe care-l depunea nici cat negru sub unghie.
„Lasa la o parte credinta!” ii tot spunea Chiang. „Ca sa zbori, n-ai avut nevoie de credinta. Ai avut nevoie sa intelegi zborul. Acum e la fel. Hai, incearca din nou...”
Dar intr-o zi in timp ce statea pe mal, cu ochii inchisi, concentrat, Jonathan intelese intr-o clipa, ceea ce-i spusese de atatea ori Chiang. „Da, a avut dreptate! Sunt un pescarus desavarsit, fara limite!” Simti iuresul unei imense bucurii.
„Bravo!” spuse Chiang si glasul lui rasuna de triumf.
Jonathan deschise ochii. Se afla, cu batranul, pe un tarm. Copacii cresteau pana aproape de malul apei, iar deasupra capului straluceau doi sori galbeni ingemanati.
„In sfarsit ai inteles!” ii spuse Chiang, „dar ai nevoie de mai mult control...”
...........
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 7:

“Jonathan era uluit. „Unde ne aflam?”
Cu totul nepasator la imaginile ciudate din jur, Batranul trecu peste aceasta intrebare. „Suntem, evident pe o planeta cu un cer verde si cu doua astre in locul soarelui.”
Jonathan scoase un strigat ascutit de placere, primul strigat de cand parasise pamantul. „AM REUSIT!”
„Sigur ca ai reusit, Jon”, spuse Chiang. „Intotdeauna reusesti cand stii ce faci. Si acum sa revenim la control ...”
Cand s-au intors, se intunecase. Cand ceilalti pescarusi se uitau la Jonathan, in ochii lor aurii se citeau veneratie si teama; caci il vazusera cum disparuse din locul in care parea tintuit.
Nu i-a lasat sa-l felicite prea mult. „De-abia am venit aici! Sunt un incepator! Eu am de invatat de la voi!”
„Ma indoiesc ca asa stau lucrurile”, spuse Sullivan, care statea alaturi. „In zece mii de ani nu am vazut un alt pescarus mai curajos ca tine.” Stolul amutise, iar Jonathan nu-si gasea locul de stanjenit ce era.
„Daca vrei putem incepe sa invatam cum sa invingem timpul”, spuse Chiang, „pana vei ajunge sa zbori in trecut si in viitor. Atunci vei fi in stare sa inveti lucrul cel mai greu si cel mai placut. Vei fi in stare sa pornesti in sus si sa cunosti ce inseamna bunatatea si dragostea.”
A trecut o luna – sau ceva ce semana cu o luna – si Jonathan a invatat intr-un ritm impresionant. Intotdeauna prindea repede, in experienta obisnuita, dar acum, cand devenise elevul favorit al Starostelui insusi, inghitea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.
Dar a venit si ziua cand Chiang disparu. Vorbise linistit cu ei, indemnandu-i sa nu renunte la invatatura, la exercitiu, la efortul de a intelege cat mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vietii. Apoi, in timp ce vorbea, penele i se facusera atat de stralucitoare, ca nici un pescarus nu putu sa-l mai priveasca.
„Jonathan”, acestea i-au fost ultimele cuvinte, „nu uita sa te desavarsesti in iubire”.
Cand au putut deschide ochii din nou, Chiang numai era acolo.
Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gandea tot mai des la locul de unde venise, la Pamant. Daca pe vremea cand traia acolo ar fi stiut macar o farama din cate stie acum, viata ar fi avut alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus acolo, pe Pamant, care incearca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o firimitura dintr-o barca de pescar. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cat isi exersa mai mult bunatatea, cu cat incerca mai mult sa cunoasca natura iubirii, cu atat mai mult dorea sa se intoarca pe Pamant. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusului Jonathan Livingston ii era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul. Sullivan, care acum in stare sa zboare cu viteza gandului si care-i ajuta pe ceilalti sa-i patrunda tainele, se indoia.
„Jon, tu ai fost proscris odata. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum? Doar intelegi adevarul proverbului: Cu cat zbori mai sus, cu atat vezi mai departe. Pescarusii de la care ai venit stau pe Pamant caraind si luptandu-se intre ei. Sunt la o mie de mile de paradis si tu vrei sa le arati paradisul de acolo, de jos! Jon, ei nu-si vad nici macar varful aripilor! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniti aici, pe cei care sunt destul de sus ca sa priceapa ce ai tu de spus.”
Tacu o clipa, apoi spuse: „Ce s-ar fi intamplat daca si Chiang s-ar fi intors in vechea lui Lume? Unde ai fi fost tu astazi?”
Ultimul argument fu hotarator. Sullivan avea dreptate. Cu cat zbori mai sus, cu atat vezi mai devreme.
Jonathan ramase sa lucreze cu noii veniti; toti erau inteligenti si invatau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea sa nu-si spuna ca, poate si pe pamant era vreun pescarus care ar fi in stare sa invete. Ar fi inaintat cu mult mai repede pe calea desavarsirii, daca Chiang ar fi venit la el, in ziua cand fusese Proscris.
„Sully trebuie sa ma intorc”, spuse el, intr-un tarziu. „Elevii tai merg bine, te pot ajuta si ei insisi sa razbesti cu noii venitii.”
Sullivan suspina, dar nu se impotrivi. „Iti voi duce lipsa, Jonathan” – acestea au fost singurele lui cuvinte.
„Rusine Sully!” ii spuse Jonathan, cu repros, „nu te mai purta prosteste! Oare ce exersam in fiecare zi? Daca prietenia noastra depinde de spatiu si timp, atunci in ziua cand vom invinge in sfarsit spatiul si timpul, ne vom fi distrus si propria noastra fratie. Daca invingem spatiul, ramanem numai cu Aici. Daca invingem timpul, ramanem numai cu Acum. Si intre Aici si Acum, oare nu crezi ca ne-am putea vedea din cand in cand.?”
..........
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

DARAEL spune:

PAGINA 8:

„Pescarusul Sullivan nu se putu impiedica sa rada. „Pasare nebuna”, spuse el, cu bunatate. „Daca va fi cineva in stare sa le arate celor de pe pamant cum sa vada la o inaltime de o mie de mile, acela va fi Pescarusul Jonathan Livingston.” Isi cobori privirea. „La revedere Jon, prietene !”
„La revedere, Sully, ne vom revedea !” Si zicand acestea, Jonathan vazu, in gand, imaginea unui stol de pescarusi de pe tarmul unui alt timp; stia, in urma unui exercitiu foarte indelungat, ca el nu era pene si os, ci ideea desavarsita a libertatii si zborului, neingradita de nimic.
Pescarusul Fletcher Lynd desi era inca foarte tanar, stia ca nici o alta pasare nu fusese mai brutal si mai nedrept tratata de Stolul sau, ca el.
„Nu-mi pasa ce spun !” se gandea el inversunat, cu ochii tulburati, pe cand zbura spre stancile indepartate. „Zborul inseamna mult mai mult decat sa dai din aripi de colo pana colo ! Asta poate sa faca si un ... tantar ! Doar un tonou in jurul Batranului Pescarus, in gluma si iata-ma Proscris ! Oare sunt orbi ? Nu-si dau seama ? Nu-si pot imagina ce extaz este sa zbori cu adevarat ?”
„Nu-mi pasa ce gandesc. O sa le arat eu ce inseamna sa zbori ! O sa fiu pur si simplu un proscris, daca asa vor ei ! O sa le para rau ...”
O voce rasuna in el, si desi foarte blanda, il facu sa tresara atat de puternic, incat se clatina, impiedecandu-se in vazduh.
„Nu fi prea aspru cu ei, Pescarus Fletcher. Izgonindu-te, ceilalti pescarusi si-au facut rau numai lor si, intr-o buna zi, isi vor da seama de asta. Intr-o buna zi, vor vedea si ei ceea ce vezi tu acum. Iarta-i si ajuta-i sa inteleaga.”
Chiar langa aripa lui dreapta zbura cel mai stralucitor pescarus alb din lume, plutind cu usurinta, fara sa-si miste macar vreo pana, si asta la viteza maxima pe care el, Fletcher o putea ajunge.
Pentru o clipa pasarea fu cuprinsa de panica.
„Ce se intampla ? Am innebunit ? Am murit ? Ce-i asta”
Joasa si calma, vocea ii patrunse gandul, cerand un raspuns. „Pescarus Fletcher Lynd, vrei sa zbori ?”
„DA, VREAU SA ZBOR !”
„Pescarus Fletcher Lynd, doresti asta atat de mult incat sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavarsesti si, intr-o zi sa te intorci din nou la ei ca sa-i ajuti si pe ei sa se desavarseasca ?”
Nu incapea minciuna in fata unei asemenea fapturi magnifice si maiestre, oricat de mandru si de jignit s-ar fi simtit Pescarusul Fletcher.
„Doresc.”, spuse el.
„Atunci Fletch”, ii spuse faptura stralucitoare, si vocea era nespus de blanda, „sa incepem cu Zborul Orizontal...”

Partea a treia

Jonathan se rotea incet, peste stancile indepartate, urmarindu-l pe Fletcher.
Acest tanar neinstruit, era un elev aproape perfect. In vazduh, era puternic, usor, iute, dar cu mult mai important decat acestea, o dorinta arzatoare il indemna sa zboare.
Iata-l acum venind o silueta cenusie, neclara, tasnind cu forta dintr-un picaj, trecand ca un fulger brusc intr-un fulger pe langa instructorul sau, cu o suta cinzeci de mile pe ora, se angaja brusc intr-un alt tonou lent de saisprezece puncte, numarand cu glas tare, „... opt ... noua ... zece... vezi Jonathan, sunt in pierdere de viteza... unsprezece... vreau sa capat siguranta in opriri ca tine ... doisprezece ... doamne, nu merge de loc ... treisprezece ... ultimele trei puncte ... fara paispr... au !”
Pierderea de viteza fu cu atat de nereusita cu cat Fletcher era peste masura de furios la gandul esecului. Cazu pe spate, se rostogoli, se izbi intr-o vrila inversa si isi reveni intr-un tarziu, gafaind, la o suta de picioare mai jos de instructorul sau.
„Iti pierzi vremea cu mine, Jonathan ! Sunt un prost ! Sunt un dobitoc ! Incerc si incerc si nu iese nimic !”
Pescarusul Jonathan se uita in jos la el si dadu din cap. „N-o sa-ti iasa, atata vreme cat pornesti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe ora la pornire. Trebuie sa pornesti mai lin ! Hotarat, dar lin, nu uita !”
Cobori si el la nivelul pescarusului mai tanar. „Hai sa incercam impreuna, in formatie. Si fii atent la pornire. O pornire usoara, lina.”
Dupa trei luni, Jonathan mai avea sase elevi, toti Proscrisi, dar curiosi sa afle ce insemna zborul, bucuria pe care ti-o poate oferi.
Le era mai usor sa exerseze la inaltimi mari decat sa inteleaga sensul zborului.
........
VA CONTINUA !

DARAEL

“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT

Leah spune:

Super, dar, de curiozitate, cam cate pagini vor fi in total? astept cu nerabdare si restul.

Crystinne spune:

Cartea, sau carticica, este superba! Scriitorul este un descendent al lui Bach. Pe mine m-a "convins" o doamna sa cumpar cartea. Am citit-o pe nerasuflate. Te indeamna la meditatie.