Richard Bach – Pescarusul
Raspunsuri - Pagina 2
DARAEL spune:
quote:
Originally posted by Crystinne
Cartea, sau carticica, este superba! Scriitorul este un descendent al lui Bach. Pe mine m-a "convins" o doamna sa cumpar cartea. Am citit-o pe nerasuflate. Te indeamna la meditatie.
Asa este. Si, de fiecare data cand este recitita, parca mai gasim ceva ce ne-a scapat... la fel ca in "Profetul" lui Kahlil Gibran (vezi subiectul de pe forum !!!)
Aaaa, sa nu uit: sunt 12 pagini cu "Pescarusul" si, daca reusesc, o sa postez si "Iluzii", care este cu mult, cu mult mai mare... dar cu atat mai frumoasa.
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
DARAEL spune:
PAGINA 9:
Le era mai usor sa exerseze la inaltimi mari decat sa inteleaga sensul zborului.
„Fiecare dintre noi este, in adevar o idee a Marelui Pescarus, o nesfarsita idee de libertate”, le spune Jonathan seara, pe plaja, „si zborul perfect este numai un pas in directia exprimarii adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita. De aceea, aceste exercitii de zbor rapid sau lent, acrobatie aeriana ...”
... dar elevii lui dormeau, extenuati in urma unei zile de zbor. Le placea sa exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dadea senzatii tari si le domolea foamea de invatatura, care crestea, cu fiecare lectie. Dar nici unul dintre ei, nici macar Pescarusul Fletcher, nu ajunsese sa creada ca zborul ideilor putea sa fie la fel de real ca si zborul vantului si al penelor.
„Intregul vostru trup, de la o aripa la alta”, le spunea alta data Jonathan, „nu este altceva decat gandul, intr-o forma vizibila. Daca spargeti lanturile in care va este ferecat trupul...” Dar, orice le spunea el, parea o placuta nascocire, iar ei aveau nevoie de somn.
De abia peste o luna, Jonathan le-a spus ca era timpul sa se intoarca la Stol.
„Nu suntem gata!” spuse Pescarusul Henry Calvin. „Nu vom fi bineveniti! Suntem Proscrisi. Doar nu putem sa ne impunem cu forta intr-un loc unde nimeni nu ne doreste!”
„Suntem liberi sa mergem unde vrem si sa fim ceea ce suntem!”, raspunse Jonathan, ridicandu-se de pe nisip si intorcandu-se spre est, catre locul unde traia Stolul.
Printre invatacei se simtea oarecare neliniste, pentru ca legea Stolului spunea ca un Proscris n-are voie sa se intoarca acasa, si de zece mii de ani aceasta lege nu fusese nicicand calcata. Legea spunea – stai; Jonathan spunea – du-te; si el strabatuse deja o mila din drum. Daca ei mai zaboveau mult, te pomenesti ca Jonathan va infrunta de unul singur Stolul dusmanos.
„Dar daca tot nu mai facem parte din stol, de ce sa respectam legea?” spuse Fletcher, destul de sfios. „Si apoi, daca se isca vreo lupta, mai bine sa fim acolo, cu Jonathan.”
Pornira in zbor dinspre vest, opt pescarusi, cate patru in romb, aripa langa aripa. Ajunsera pe plaja unde se tinea Sfatul stolului, cu o suta treizeci de mile pe ora, Jonathan in frunte, Fletcher tinandu-se precis in dreapta lui, Henry Calvin jucaus la stanga. Apoi intreaga formatie facu un tonou spre dreapta, perfect sincronizati ... orizontal ... invers ... un orizontal, cu vantul care-i biciuie pe toti.
Tioliturile si caraiturile obisnuite ale Stolului fura taiate brusc, parca formatia de pescarusi ar fi fost un cutit urias, si opt mii de ochi de pescarusi ii urmareau fara sa clipeasca. Unul cate unul, cei opt pescarusi se avantara cu putere in picioare pe nisip. Apoi, ca si cum asta se intampla in fiecare zi, Pescarusul Jonathan incepu sa critice zborul.
„In primul rand”, spuse el, zambind cam stramb, „ati cam intarziat la alcatuirea formatie ...”
Vorbele lui trecura ca un fulger prin Stol. Astia erau Proscrisii! Si s-au intors! Una ca asta ... nu s-a mai intamplat! Prorocirea lui Fletcher in legatura cu o eventuala lupta se topi in confuzia Stolului.
„O.K, stim cu totii ca sunt Proscrisi”, spuse un pescarus mai tanar, „dar fi-ar sa fie unde-or fi invatat sa zboare atat de bine?”
Fu nevoie de o ora intreaga pana ce porunca Batranilor patrunse in Stol: Ignorati-i, Pescarusul care sta de vorba cu un Proscris va fi el insusi Proscris. Pescarusul care acorda atentie unui Proscris incalca Legea Stolului.
Din acea clipa, pescarusii le intoarsera spatele. Dar Jonathan nu parea prea impresionat. Isi tinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se intrunea Sfatul si, pentru prima data, incepu sa-si sileasca elevii sa zboare cat puteau mai bine.
„Pescarus Martin!” striga el in vazduh. „Zici ca stii sa zbori incet. Nu stii nimic, pana nu-mi dovedesti! ZBOARA!”
Tacutul Pescarus Martin William, surprins de iesirea instructorului se depasi pe sine, devenind un expert al zborului incet. In briza abia simtita, el isi indoi penele si se ridica, fara sa dea din aripi nici macar o singura data, de pe plaja pana in nori si inapoi.
Tot asa Pescarusul Charles - Roland zbura peste Great Montain Wind, la douazeci si patru de mii de picioare, si cobori albastru de aerul rece si rar, uluit si fericit, hotarat sa zboare si mai sus in zilele urmatoare.
Pescarusul Fletcher, care indragea acrobatia aeriana ca nimeni altul, reusi sa faca un tonou lent de 16 puncte, iar a doua zi isi dobori propriul record cu o tumba tripla, cu penele aruncand raze stralucitoare spre plaja de unde era urmarit pe furis, de mai multe perechi de ochi.
Clipa de clipa, Jonathan se afla alaturi de fiecare dintre elevii sai, demonstrand, indemnandu-i, dandu-le sfaturi. Zbura cu ei, prin intuneric, printre nori, prin furtuna, din pura placere, in timp ce stolul se inghesuia pe pamant.
..........
VA CONTINUA !
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
DARAEL spune:
PAGINA 10:
Dupa ce-si terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip si, cu timpul incepura sa dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei nastrusnice, pe care ei nu le puteau intelege, dar mai avea si unele idei bune pe care le intelegeau cu totii.
Treptat, treptat, noaptea, in jurul elevilor se forma un alt cerc de pescarusi curiosi, care-i ascultau ore in sir, pe intuneric, ferindu-se sa vada sau sa fie vazuti unul de celalalt, disparand inainte de revarsatul zorilor.
La o luna dupa Reintoarcere un prim pescarus din Stol trecu linia si ceru sa ia si el lectii de zbor. Spunand acestea, Pescarusul Terrence Lowell deveni, dintr-o data, o pasare osandita, un Proscris, dar in acelasi timp al optulea elev al lui Jonathan.
Noaptea urmatoare, din Stol se desprinse Pescarusul Kirk Maynard care, impleticindu-se pe nisip, tarandu-si aripa stanga, se prabusi la picioarele lui Jonathan. „Ajuta-ma”, spuse el incet, cu o voce de muribund. „Mai mult ca orice pe lumea asta, vreau sa zbor...”
„Hai atunci”, spuse Jonathan, „hai sa ne ridicam impreuna, sa incepem ...”
„Dar nu vezi? Aripa ... nu pot sa misc aripa”.
„Pescarus Mayard, ai libertatea sa fii tu insuti, cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este legea Marelui Pescarus, adevarata Lege”.
„Vrei sa spui ca pot sa zbor?”
„Iti spun ca esti liber”.
Si pur si simplu, Pescarusul Kirk Maynard isi desfacu aripile, fara efort, si se ridica in vazduhul intunecat al noptii. Strigatul lui puternic, de la 500 de picioare inaltime, trezi Stolul: „Pot sa zbor! Ascultati! POT SA ZBOR!”
La rasaritul soarelui, aproape o mie de pasari se adunasera langa elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau ca sunt vazuti. Ascultau, incercand sa-l inteleaga pe Pescarusul Jonathan.
El le vorbea despre lucruri foarte simple: ca e drept ca un pescarus sa zboare, ca libertatea este chiar natura fiintei lor, ca tot ceea ce se opune acestei libertati – ritual, superstitie sau orice alt fel de obstacol – trebuie inlaturat.
„Inlaturat”, se auzi o voce din multime, „chiar daca este Legea Stolului?”
„Singura lege adevarata este aceea care ne conduce spre libertate” spuse Jonathan. „Alta nu este”.
„Cum iti inchipui ca noi o sa putem zbura cu tine?” se auzi o alta voce. „Tu esti ales, inzestrat si divin, esti deasupra celorlalte pasari.”
„Priviti-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sunt oare si ei alesi, inzestrati si divini? Sunt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este ca ei au inceput sa inteleaga ceea ce sunt cu adevarat si au inceput sa treaca la fapte.”
Elevii lui, cu exceptia lui Fletcher, se foiau incurcati. Nu-si dadeau seama ce fel de drum strabatusera.
Multimea se marea in fiecare zi; veneau sa puna intrebari, sa cada in extaz, sa-i batjocoreasca.
Intr-o dimineata dupa lectia de zbor rapid pentru avansati, ii spuse Fletcher lui Jonathan: „In Stol se spune ca tu, daca nu esti Fiul Marelui Pescarus, esti oricum cu o mie de ani inaintea vremii tale.”
Jonathan suspina. Iata la ce duce o intelegere gresita, se gandi el. Pentru ei, esti ori diavol, ori Dumnezeu. „Tu ce crezi Fletch? Suntem oare inaintea vremii noastre?”
Tacere lunga. „Ma gandesc ca zborul, asa cum il intelegem noi, a existat dintotdeauna, si a asteptat sa fie descoperit de cineva; nu are nici o legatura cu timpul. Putem sa spunem ca suntem inaintea comportamentului general. Zburam altfel decat ceilalti pescarusi.”
„Cam asa ceva”, spuse Jonathan, terminand cu o planare lina.
„In orice caz, mult mai buna decat aceea cu vremea noastra”.
Intamplarea avu loc peste o saptamana. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la sapte sute de picioare inaltime, tinand ca o dunga cenusie, foarte aproape de plaja, cand un pui de pescarus, la primul lui zbor, plana in calea lui, strigandu-si mama. Avand doar o zecime de secunda pentru a-i evita, Pescarusul Fletcher se izbi, spre stanga, cu o viteza de peste sute de mile la ora, de o faleza masiva de granit.
Stanca i se paru o uriasa de piatra care ducea spre o alta lume. O explozie de teama, de durere si de intuneric, dupa care se trezi purtat la intamplare, pe un cer foarte ciudat, uitand, amintindu-si, uitand din nou; era infricosat, trist si, mai ales ii parea rau, nespus de rau.
.........
VA CONTINUA !
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
Laura _Oprescu spune:
superb...pupici
DARAEL spune:
quote:
Originally posted by Laura _Oprescu
superb...pupici
Laura
MULTUMESC !
PAGINILE 11 - 12:
Auzi o voce, vocea pe care o auzise si atunci cand l-a intalnit pentru prima oara pe Jonathan Livingston.
„Fletcher, sa nu uitam ca noi incercam sa ne depasim limitele una cate una, cu rabdare. Programul nostru prevede zborul prin stanca ceva mai tarziu, nu acum.”
„Jonathan!”
„Cunoscut si sub numele de Fiul Marelui Pescarus”, ii spunea instructorul sec.
„Ce faci aici? Faleza! Cum ... eu murit?”
„Ei Fletch, fii serios. Gandeste-te. Daca-mi vorbesti, inseamna ca n-ai murit, nu? Ai reusit sa faci altceva: ti-ai modificat cam brusc nivelul de constiinta. Acum alege. Poti sa ramai aici sa inveti acest nivel – care, de altfel, e mult mai inalt, decat cel pe care l-ai parasit – sau te poti intoarce sa lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batranii sperau sa se intample o catastrofa, dar nu credeam ca o sa mearga chiar asa de usor.”
„Sigur ca vreau sa ma intorc la Stol. De-abia am inceput lectiile cu noul grup de elevi!”
„Foarte bine, Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, ca trupul nostru nu e altceva decat gandirea insasi...”
Fletcher dadu din cap, isi desfacu aripile si deschidea ochii la poalele stancii, in mijlocul Stolului care se stransese acolo.
O larma de tivlituri si caraituri se starni din multime, cand facu prima miscare.
„Traieste! Cel care a murit traieste!”
„L-a atins cu varful aripii! L-a adus la viata! Fiul Marelui Pescarus!”
„Nu! El neaga asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit sa distruga stolul!”
In multime, erau patru mii de pescarusi, ingroziti de ceea ce se intamplase, iar strigatul „DIAVOL!” trecu printre ei ca o furtuna pe ocean. Cu ochii stralucitori si cu ciocurile ascutite se adunara in jurul lui ca sa-l ucida.
„Te-ai simti mai bine daca am pleca, Fletcher?”, il intreba Jonathan.
„Nu m-as impotrivi prea mult ...”
In aceeasi clipa, se aflau la o jumatate de mila departare, iar ciocurile scanteietoare ale pescarusilor se nimerira in gol.
„De ce oare”, spuse Jonathan nedumerit, „Cel mai greu lucru de pe lume este sa convingi o pasare ca e libera si ca cu putin efort si-o poate dovedi siesi? De ce oare o fi atat de greu?”
Brusca schimbare de scena il facea pe Fletcher sa clipeasca.
„Ce-ai mai facut? Cum ai ajuns aici?”
„Doar tu ai vrut sa pleci din mijlocul multimii, nu?
„Da, dar cum ai ... ?”
„Simplu, Fletcher. Prin exercitiu”.
Spre dimineata, Stolul se potolise; nu insa si Fletcher. „Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata demult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l va ajuta sa se desavarseasca.”
„Da, sigur.”
„Nu inteleg cum poti iubi un card de pasari care tocmai au incercat sa te ucida.”
„Dar Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea.
Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei sa o vada in ei insasi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cand intelegi asta.”
„Imi aduc aminte, de pilda, de un tanar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepand sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stancile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul paradis, si conduce intregul stol intr-acolo...”Fletcher se intoarse spre instructor, cu teama in ochi. „Eu sa conduc? Adica cum, eu sa conduc? Tu esti dascal aici. Doar n-ai sa pleci?
„Zau? Nu crezi ca s-ar putea sa mai existe si alte stoluri si alti Fletcher care sa aiba nevoie de un dascal decat cel de fata, care, oricum, e pe drumul cel bun catre lumina?”
„Eu? Jon, eu nu sunt decat un pescarus obisnuit, iar tu esti ...”
„... unicul Fiu al Marelui Pescarus, nu?” Jonathan suspina si se uita in larg. „Nu mai ai nevoie de mine. In fiecare zi trebuie sa descoperi cate putin din adevaratul, nemarginitul Pescarus Fletcher. El iti este dascal. Trebuie sa-l intelegi, trebuie sa-i urmezi invatatura.”
O clipa mai tarziu, trupul lui Jonathan se clatina in aer, palpaind si deveni transparent. „Nu le da voie sa umble cu zvonuri prostesti despre mine, sa faca din mine un zeu. Ne-am inteles, Fletch? Sunt numai un pescarus. Imi place sa zbor, nu zic nu ...”
„JONATHAN”
„Sarmane Fletch, sa nu crezi ce-ti spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveste cu gandul, descopera ceea ce stii deja si vei vedea cum trebuie sa zbori.”
Palpairea inceta. Pescarusul Jonathan disparuse in vazduh.
Nu peste mult timp, Fletcher se ridica cu greu sper cer si dadu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lectie.
„Pentru inceput”, spuse el apasat, „trebuie sa intelegeti ca un pescarus este ideea nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta, nu este decat gandul vostru insusi.”
Tinerii pescarusi il priveau neincrezatori.
Ce sa spun, se gandeau ei, oare asta e o regula pentru un luping?!
Fletcher suspina si o lua de la capat. „Bun ... Foarte bine.”, spuse el aruncandu-le o privire critica. „Sa incepem cu Zborul Orizontal.” Si zicand acestea, intelese dintr-o data ca prietenul sau nu fusese cu nimic mai divin decat el insusi.
Fara limite Jonathan? Se gandea el. Ei atunci nu va trece multa vreme si voi aparea ca din senin pe plaja ta ca sa-ti arat cate ceva din tehnica zborului!
Si desi incerca sa para in ochii lor sever, asa cum s-ar fi cuvenit, pescarusul Fletcher isi vazu dintr-odata elevii, pentru o clipa numai, asa cum erau ei de fapt; si-i placu la nebunie ceea ce vazu. Fara limite Jonathan? Isi spuse in gand si zambi. Pornea pe calea lui spre desavarsire.
SFARSIT !
Sperand ca v-a placut, multumesc administratorilor acestui site pentru ca au facut posibil aceast subiect precum si tuturor celor care l-au citit.
Pentru cei interesati, voi pune mai jos adresa de unde puteti sa luati aceasta povestire fara a fi impartita pe bucati:
http://www.iatp.md/filadelfia/biblioteca.html
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
DARAEL spune:
Desi am vrut sa adaug mai demult continuarea “Pescarusului”, cateva inconveniente - sa le numesc tehnice au stat in calea dorintei mele. Totusi, iata ca am revenit astazi cu un nou capitol, o introducere de fapt… In masura posibilului, voi cauta sa continui apoi cu capitolele acestei carti.
Introducerea de la “Iluzii”, o carte superba scrisa de acelasi Richard Bach:
ILUZII
Aventurile unui Mesia recalcitrant
Prefata autorului
Dupa ce a fost publicat „Pescarusul Jonathan” am fost adeseori intrebat: „Ce vei scrie dupa aceasta, Richard ? Ce ?”
Am raspuns atunci ca nu voi mai scrie nimic, nici macar un cuvant, si ca toate cartile mele impreuna spun tot ceea ce eu am avut de spus. Rabdand de foame pentru un timp, cu masina de scris scoasa din functiune si renuntand la obiceiurile de scriitor, a fost amuzant sa nu am de lucru pana la miezul noptii.
Totusi, aproape in fiecare vara, imi iau vechiul biplan si ma duc intr-o pajiste verde din vestul mijlociu al Americii, zburand cu pasageri pentru curse de trei dolari. Treptat am inceput sa simt din nou o tensiune cunoscuta – mai ramasese ceva de spus, pe care nu-l spusesem.
Nu-mi place deloc sa scriu. Daca as putea sa intorc spatele unei idei, acolo in intuneric, daca as putea sa am grija sa nu-i deschid usa, nici macar nu m-as atinge de creion. Dar deodata a fost o mare explozie de dinamita, de sticla care zbura, de caramizi si aschii prin peretele din fata, si cineva a pasit cu aroganta peste moloz, m-a apucat de gat si mi-a spus cu blandete, „Nu te voi lasa sa pleci pana cand nu ma vei pune in cuvinte pe hartie.” Asa m-am intalnit cu „Iluziile”.
Acolo i vestul mijlociu, seara, ma intindeam pe spate, practicand vaporizarea norilor, si nu puteam sa-mi scot aceasta poveste din minte… ce s-a intampla daca ar veni cineva care s-ar pricepe intr-adevar la aceasta, care ar putea sa ma invete cum functioneaza lumea mea si cum sa o controlez ? Ce ar fi daca as intalni o fiinta foarte avansata… ce ar fi daca un Siddharta sau un Iisus ar veni in timpurile noastre, cu putere asupra Iluziilor lumii, deoarece el stie realitatea ce se ascunde in spatele lor ? Si ce ar fi daca eu as putea sa-l intalnesc, daca el ar zbura intr-un biplan si ar ateriza in aceiasi pajiste cu mine ? Ce ar spune el, cum ar arata, cum s-ar purta ?
Poate ca el nu ar fi deloc precum acest Mesia din paginile patate de ulei si de iarba ale jurnalului meu, poate ca nu ar spune nimic din ceea ce spune aceasta carte. Dar daca, lucrurile pe care acesta mi le-a spus sunt adevarate: ca noi atragem in vietile noastre orice dorim sau mentinem in gandurile noastre, de exemplu – atunci eu am trait acest moment pentru un anumit motiv, si tu cititorule de asemenea. Nu este o coincidenta faptul ca tu tii in mana aceasta carte; poate ca exista ceva adevarat in aceste aventuri, pe care tu le citesti acum pentru a-ti reaminti. Am ales sa gandesc asa. Si am ales sa gandesc ca Mesia al meu este prezent acolo, undeva intr-o alta dimensiune, deloc fictiva, privindu-ne pe amandoi, si distrandu-se de ceea ce ni se intampla, exact in modul in care noi ne-am dorit sa fie.
SARBATORI FERICITE TUTUROR !
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
DARAEL spune:
CAPITOLUL 1
1. A fost odata un Maestru care a venit pe pamant, s-a nascut in tara sfanta a Indianei si a crescut pe dealurile mistice de la rasarit de Fort Wayne.
2. Maestrul a invatat despre aceasta lume in scolile publice din Indiana, si cand a crescut a invatat meseria de mecanic de automobile.
3. Insa Maestrul avea invataturi din alte tari si alte scoli, din alte vieti pe care le-a trait. El si le-a amintit pe acestea, si amintindu-si-le a devenit intelept si puternic, astfel incat ceilalti i-au vazut puterea si au venit sa-i ceara sfaturi.
4. Maestrul credea ca are suficienta putere ca sa se ajute pe el si intreaga omenire, si asa cum credea, asa si era pentru el, astfel incat ceilalti i-au vazut puterea si au venit la el ca sa fie vindecati de necazurile si bolile lor nenumarate.
5. Maestrul credea ca este bine pentru fiecare om sa se gandeasca la el insusi ca la un fiu al lui Dumnezeu, si asa precum credea, asa si era, iar magazinele si garajele unde lucra au devenit intesate de cei care ii cautau invataturile si atingerea, si strazile erau pline de cei care sperau ca macar umbra trecerii sale sa cada asupra lor, si sa le schimbe vietile.
6. Si in cele din urma, din cauza multimii, sefii si administratorii atelierelor i-au ordonat Maestrului sa-si paraseasca uneltele si sa plece pe drumul lui, pentru ca asa de mare era imbulzeala in jurul lui, incat nici el, nici ceilalti mecanici nu mai aveau loc sa repare automobile.
7. Asa ca el a plecat din oras, si oamenii care l-au urmat au inceput sa-l numeasca Mesia si facator de minuni, asa cum credeau ei, asa si era.
8. Daca se pornea furtuna in timp ce el vorbea, nici o picatura de ploaie nu cadea pe capul vreunui ascultator, cel mai din spate din multime ii auzea cuvintele tot la fel de clar ca si cel mai din fata, indiferent de fulgerele sau tunetele ce veneau din cer. Si totdeauna el le vorbea in parabole.
9. Si el le-a spus: „In fiecare din noi sta puterea de a accepta sanatatea si boala, bogatia si saracia, libertatea si sclavia. Noi suntem cei care le controlam pe acestea, si nu altcineva.”
10. Un morar a vorbit si a spus: „Este usor pentru tine sa spui asta, Invatatorule, caci tu esti calauzit asa cum noi nu suntem si nu ai nevoie sa trudesti asa cum trudim noi. Omul trebuie sa munceasca pentru ca sa traiasca in lumea aceasta.”
11. Maestrul a raspuns si a spus: „Odata, traia un sat de creaturi de-a lungul fundului unui mare rau de cristal.”
12. „Curentul raului curgea in liniste peste ei toti – tineri si batrani, bogati si saraci, buni si rai, curentul mergand pe drumul lui, necunoscand altceva decat fiinta sa cristalina.”
13. „Fiecare creatura – in felul sau – se tinea strans agatata de plantele de pe fundul raului, pentru ca modul lor de a trai era agatatul, si a rezista curentului era ce fiecare invatase de cand s-a nascut.”
14. „Dar o creatura a spus in cele din urma: «Am obosit a ma tot agat. Desi nu pot vedea cu ochii mei, am incredere ca acest curent stie unde se duce. O sa-mi dau drumul si fie ca el sa ma duca unde vrea. Tot agatandu-ma, o sa mor de plictiseala».”
15. „Celelalte creaturi au ras si i-au spus: «Nebunule ! Da-ti drumul, si curentul caruia i te inchini o sa te arunce de-a rostogolul si o sa te farame de stanci, si o sa mori mai repede decat de plictiseala !».”
16. „Dar acesta nu i-a lat in seama, si rasufland, si-a dat drumul, si dintr-o data a fost dat de-a rostogolul si aruncat de curent pe stanci.”
17. „Insa dupa un timp, cum creatura refuza sa se agate din nou, curentul a ridicat-o libera de la fund, asa ca nu mai era lovita si ranita.”
18. „Si creaturile din josul raului, pentru care acela era un strain, au strigat: «Uite o minune ! O creatura ca si noi, si totusi zboara ! Uite-l pe Mesia, vine sa ne salveze pe toti !».”
19. „Si acela purtat de curent a spus: «Eu nu sunt mai mult Mesia decat voi. Raul e incantat sa ne ridice pe toti in libertate, daca indraznim doar sa ne dam drumul. Adevarata noastra menire este aceasta calatorie, aceasta aventura».”
20. „Dar ei au strigat si mai tare: «Salvatorule !», in tot acest timp agatandu-se de pietre, iar cand s-au uitat din nou dupa el, acesta plecase, si ei au ramas singuri facand legende despre Salvator.”
21. Si odata Maestrul a vazut ca multimea il inghesuia din ce in ce mai mult pe zi ce trecea, mai strans si mai aproape si mai patimas ca niciodata, cand a vazut ca il fortau sa-i vindece fara incetare, si sa-i hraneasca intotdeauna cu minunile lui, sa invete in locul lor si sa le traiasca vietile, a plecat singur in acea zi pe un varf de deal departe de ei, si acolo s-a rugat.
22. Si el si-a spus in inima lui: „Infinita Fiinta Stralucitoare, daca vrei aceasta, ia aceasta cupa de la mine si lasa-ma sa pun deoparte aceasta sarcina imposibila. Nu pot sa traiesc viata unui alt suflet, si totusi zeci de mii striga catre mine pentru viata. Imi pare rau ca am lasat lucrurile sa ajunga aici. Daca voiesti, lasa-ma sa ma duc inapoi la motoarele si uneltele mele si lasa-ma sa traiesc ca orice om.”
23. Si o voce i-a vorbit pe acel varf de deal, o voce nici de barbat, nici de femeie, nici puternica, nici slaba, ci o voce infinit de buna. Si vocea i-a spus: „Nu voia mea, ci a ta sa se faca. Pentru ca ceea ce vrei, este vointa mea pentru tine. Mergi pe drumul tau ca orice alt om, si fie ca tu sa fii fericit pe pamant.”
24. Si auzind aceasta, Maestrul s-a bucurat, si a adus multumiri, si a coborat de pe varful dealului fredonand un cantecel de-al mecanicilor. Si cand lumea l-a asaltat cu nenorocirile ei, rugandu-l cu staruinta sa-i vindece in locul lor si sa invete pentru ei si sa-i hraneasca non-stop din cunoasterea lui si sa-i incante cu minunile lui, el a zambit catre multime si le-a spus pe un ton glumet: „Plec.”
25. Pentru o clipa multimea a ramas cu gura cascata de uimire.
26. Si el le-a spus: „Daca un om ii zice lui Dumnezeu ca doreste mai mult ca orice sa ajute lumea suferinda, nu conteaza cu ce pret pentru el, si Dumnezeu ii raspunde si ii spune ce trebuie sa faca, trebuie acel om sa faca precum i s-a spus ?”
27. „Desigur invatatorule !” au raspuns cei mai multi, „Ar fi o placere pentru el sa sufere chiar torturile iadului, daca Dumnezeu i-ar cere-o !”.
28. „Indiferent cat de mari sunt aceste torturi, indiferent cat de dificila e sarcina lui ?”
29. „E o onoare sa fii spanzurat, o glorie sa fii batut in cuie de un copac si ars, daca asta e ceea ce a cerut Dumnezeu”, au spus ei.
30. „Si ce ati face voi”, a spus Maestrul multimii, „daca Dumnezeu v-ar vorbi direct in fata si ar spune: «VA ORDON SA FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI». Ce ati face voi atunci ?”
31. Si multimea tacea, nici o voce, nici un sunet nu se auzea pe dealuri, in vaile unde se aflau.
32. Si Maestrul a spus tacerii: „Pe calea fericirii noastre vom gasi invatatura pentru care am ales sa traim aceasta viata. Asa am invatat astazi, si am hotarat sa va las acum sa mergeti fiecare pe calea voastra, dupa cum doriti”.
33. Si si-a vazut de drum prin multime si i-a parasit, si s-a intors la lumea de fiecare zi a oamenilor si masinilor.
DARAEL [ flo]
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
DARAEL spune:
CAPITOLUL 2
Era spre mijlocul verii cand l-am intalnit pe Donald Shimoda. In patru ani de zbor, nu mai intalnisem niciodata un alt pilot care sa faca ce faceam eu, zburand odata cu vantul din oras in oras, si luand pasageri in curse intr-un biplan vechi, cu trei dolari pentru zece minute de zbor. Dar, intr-o zi, exact la nord de Ferris, Illinois, privind in jos din carlinga Fleetului meu am vazut un vechi Travel Air 4000, alb-auriu, aterizand incetisor, in fanul galben-verzui.
Desi viata mea este foarte libera astfel, uneori ma simt destul de singur. Am vazut biplanul acolo, m-am gandit la el cateva secunde, si am decis ca nu s-ar supara nimeni daca as cobori. Alimentarea inchisa si manevra de aterizare odata realizata, iata-ne, aparatul si cu mine, indreptandu-ne vertiginos spre pamant. In bataia vantului rasuna doar sunetul bland si usor al unui motor vechi ce isi invartea alene elicea. Mi-am ridicat ochelarii de protectie pentru a observa mai bine imprejurimile. O jungla verde de tulpini de porumb stralucea in apropiere, iar in departare se deslusea imaginea vaga a unui gard si apoi doar fan proaspat cosit, oricat puteam cuprinde cu privirea. O usoara miscare a mansei, pentru a realiza un mic tur deasupra tinutului, cu iarba periind rotile si apoi obisnuitul scrasnet al pamantului sub roti, incetisor, incetisor, si acum un mic zgomot scurt si iata-ne opriti, exact langa celalalt avion. Alimentarea fiind oprita, contactul inchis, doar silentiosul clak-clak al elicei ce se rotea din ce in ce mai incet tulbura linistea totala de iunie.
Pilotul acelui Travel Air era asezat in iarba, cu spatele rezemat de roata stanga a avionului sau, privindu-ma.
Timp de o jumatate de minut l-am privit si eu, fermecat de misterul calmului sau. Nu mai fusesem niciodata atat de indiferent, doar sa stau acolo si sa privesc un alt avion aterizat in acelasi camp cu mine, care era parcat doar la zece metri departare. Am inclinat capul, placandu-l fara sa stiu de ce.
„Pari singur”, am spus peste distanta dintre noi.
„Si tu la fel”.
„Nu vreau sa te plictisesc. Daca prezenta mea inseamna prea mult, imi vad de drum”.
„Nu. Te-am asteptat”:
Am zambit auzind aceasta: „Imi pare rau ca am intarziat”.
„E in regula”.
Mi-am dat jos casca si ochelarii si strecurandu-ma afara din cabina am sarit pe pamant. Este o senzatie placuta dupa ce ai petrecut mai multe ore in avion.
„Sper ca nu te deranjeaza niste oua si niste branza”, a spus el. „Oua si branza si poate o furnica”. Nici o strangere de mana, nici o introducere de nici un fel.
Nu era un om gras. Parul ii cadea pe umeri, mai negru decat cauciucul anvelopei pe care se sprijinea. Avea ochii intunecati ca ai unui soim, genul de ochi care imi plac la un prieten, si care la oricine altcineva ma fac sa ma simt inconfortabil. Ar fi putut fi un maestru de karate pregatindu-se sa faca o tacuta demonstratie violenta.
Am acceptat sandvich-ul si o cana de apa din termos. „Apropo, tu cine esti ?” am intrebat. „De ani de zile de cand fac aceste curse, nu am intalnit niciodata un alt pilot afara in camp”.
„Nu prea sunt potrivit pentru altceva”, a spus el, aproape fericit. „Stiu putina mecanica, sudura, ma pricep putin si la caroserii, daca stau prea mult intr-un loc, am probleme. Asa ca am luat acest avion si acum am intrat pe aceasta linie”.
„Ce fel de masini cunosti ? Eu ma jucam cu tractoarele diesel de cand eram un pusti”.
„D-8, D-9, am lucrat putin timp cu ele in Ohio”.
„D-9 e mare cat o casa. Sunt angrenaje joase dublu compuse care pot intr-adevar sa miste un munte ?”
„Exista cai mai bune de a deplasa muntii”, a spus el cu un zambet care a durat poate o zecime de secunda.
m-am inclinat pentru o clipa sub aripa joasa a avionului sau, privindu-l. Un joc al luminii… era greu sa privesti omul de aproape. Ca si cum ar fi avut o lumina in jurul capului, fundalul pierzandu-se in acea lumina neclara, misterioasa, argintie.
„E ceva in neregula ?” a intrebat el.
„Ce fel de probleme ai avut ?”
„O ! Nu prea mari. Doar ca imi place sa ma deplasez in aceste zile, la fel ca si tie”.
Mi-am luat sandvich-ul si m-am plimbat in jurul avionului sau. Era un aparat din 1928 sau 1929, si era complet nezgariat. Fabricile nu fac niciodata avioane care sa arate atat de noi cum era acesta, parcat acolo pe camp. Arata de parca ar fi fost vopsit cu douazeci de straturi de vopsea pe baza de ulei butilic, lustruite din plin, astfel incat totul stralucea ca o oglinda pe structura de lemn a aparatului. Pe cadrul carlingii se putea citi «Don», scris cu vechile foite de aur englezesti si mai exista de asemenea inregistrarea de pe bord ce spunea D.W.SHIMODA. Instrumentele erau toate noi, instrumente de zbor originale, din 1928. Nici o zgarietura nicaieri, nici o pata, nici macar o singura picatura de ulei de motor de la alimentare. Nici un singur fir de pai pe dusumeaua carlingii sale, ca si cum aceasta masina nu ar fi zburat niciodata, ci pur si simplu s-ar fi materializat pe loc, printr-o bucla temporala ce se incrucisa cu jumatatea secolului. Am simtit un frison rece de-a lungul gatului.
„De cat timp iei pasageri ?” l-am intrebat peste avion.
„Cam de o luna, cinci saptamani”.
Mintea. Cinci saptamani in camp, oricine ai fi fost tu, ar fi trebuit sa te murdaresti si sa ai ulei pe avion si fire de paie sau praf pe dusumeaua carlingii, indiferent cum ar fi. Dar aceasta masina era ciudata… nici un pic de ulei pe aparatorile de vant, nici un fel de scame agatate in aripioarele terminale si pe coada, nici macar un gandacel strivit de elice. Acestea nu erau posibile pentru un avion care sa fi zburat vara prin Illinois. Am mai studiat acel Travel Air inca cinci minute, si apoi m-am intors si m-am asezat pe camp sub aripa avionului, in fata pilotului. Nu imi era teama, inca imi placea individul, dar ceva nu mergea.
„De ce nu imi spui adevarul ?”
„Ti-am spus adevarul, Richard”, a spus el. Numele meu era de asemenea inscris pe avionul meu.
„Nimeni nu transporta pasageri timp de o luna intr-un Travel Air, fara a avea macar putin ulei pe avion, prietene, sau macar putin praf ? Nici macar o pata sau o lipitura din fabrica ? Hei, pentru numele lui Dumnezeu, macar pe dusumea ?”
El mi-a zambit calm. „Exista lucruri pe care tu nu le stii”.
In acel moment imi parea o fiinta ciudata de pe o alta planeta. Am crezut ce mi-a spus, dar asta nu imi putea explica in nici un fel avionul bijuterie parcat afara in campul varatic.
„Este adevarat. Dar intr-o zi le voi stii pe toate. Si atunci vei putea lua avionul meu, Donald, deoarece nu voi mai avea nevoie de el pentru a zbura”.
El m-a privit interesat, ridicand sprancenele sale negre. „Oh, spune-mi ?”
Am fost incantat. Cineva dorea sa-mi asculte teoria !
„Oamenii nu pot sa zboare pentru ca ei gandesc ca aceasta nu este posibil, asa ca ei bineinteles, nu invata primul principiu al aerodinamicii. Eu doresc sa cred ca exista undeva in alta parte un alt principiu: nu avem nevoie de avioane pentru a zbura, sau pentru a trece prin pereti, sau pentru a merge pe alte planete. Noi putem invata cum sa facem aceasta oriunde, fara ajutorul masinilor. Daca dorim aceasta”.
A zambit, pe jumatate serios, inclinand din cap. „Si crezi ca vei invata ceea ce doresti realizand curse de trei dolari deasupra campului”.
„Singura invatatura care conteaza este cea pe care am dobandit-o prin propriile forte, facand ceea ce am dorit sa fac. Daca ar fi un singur suflet pe pamant care sa ma poata invata ceea ce eu doresc sa stiu, mai mult decat o pot face avionul meu si cerul, as fi chiar acum in cautarea lui”.
Ochii aceia intunecati m-au privit egali. „Nu crezi ca esti ghidat, daca doresti cu adevarat sa inveti aceste lucruri ?”
„Sunt ghidat, da. Nu este oricine ? Am simtit intotdeauna un fel de supervizare asupra mea, sau ceva de genul acesta”.
„Si crezi ca vei fi condus catre un invatator care te va putea ajuta”.
„Daca nu cumva invatatorul sunt eu, da”.
„Poate ca exact aceasta se intampla”, a spus el.
* * *
Un camion nou si modern cobora linistit spre noi, ridicand o perdea subtire de praf maroniu, si s-a oprit apoi in camp. Usa s-a deschis, si o persoana in varsta a iesit, impreuna cu o fetita cam de zece ani. Praful parea incremenit in aer, atata nemiscare era.
„Faceti curse, nu-i asa ?” a spus omul.
Campul era descoperirea lui Donald Shimoda; asa ca eu am ramas tacut.
„Da, domnule”, a spus el luminos. „De-abia astept sa zbor, vreti sa incercati ?”
„Daca vin, faci niste acrobatii acolo sus cu mine, virezi si faci niste looping-uri ?” Ochii omului sclipeau, in timp ce se uita sa vada daca intelegem dialectul sau de om de la tara.
„Fac asta daca vrei, si nu fac daca nu vrei”.
„Si doresti o multime de bani, presupun”.
„Trei dolari cash, domnule, pentru zece minute de zbor in aer. Asta inseamna 33,3 centi pe minut. Si merita, multi mi-au spus asta”.
Aveam un sentiment ciudat fiind spectator, stateam acolo trandavind si ascultand modul in care acest individ incheia afacerea. Imi placea ce spunea, totul pe un ton jos. Ma obisnuisem atat de mult cu propriul meu stil de a-mi vinde cursele („Va garantez un frig de 10 grade acolo sus, baieti ! Haideti, veniti acolo in aer unde numai pasarile si ingerii zboara ! Toate acestea doar pentru trei dolari, o cota foarte mica pentru punga sau buzunarele voastre…”), uitasem ca ar putea exista si un altul.
Este o oarecare tensiune in a zbura si a vinde curse de unul singur. Eram obisnuit cu ea, dar tot o mai simteam: daca nu zburam cu pasagerii, nu mancam. Acum cand puteam sta deoparte, cina mea nedepinzand de aceasta iesire, m-am relaxat dintr-o data si am privit scena.
Fetita statea in spate si ne privea. Blonda, cu ochi caprui, cu o fata solemna, era acolo pentru ca bunicul ei era. Ea nu dorea sa zboare. Mult mai adesea intalneai cealalta varianta, copii nerabdatori si batrani mai prevazatori, dar oricine capata o intuitie pentru aceste lucruri atunci cand este vorba de propriul sau mod de viata, si eu stiam ca acea fetita nu ar zbura cu noi, nici daca am astepta intreaga vara.
„Care dintre voi, domnilor… ?” a spus omul.
Shimoda si-a turnat o cana cu apa. „Richard va zbura cu tine. Eu sunt inca la ora mesei, doar daca nu vrei sa astepti”.
„Nu, domnule, sunt gata sa merg. Putem zbura peste ferma mea ?”
„Sigur” am raspuns. „Trebuie doar sa-mi spui pe unde vrei sa mergem”. Mi-am scos sacul de dormit, geanta de scule si vasele de gatit din partea din fata a carlingii avionului, l-am ajutat pe om sa se instaleze pe locul pasagerilor si i-am pus centura de siguranta. Apoi m-am strecurat in spatele carlingii, punandu-mi si eu centura.
„Fa-mi un vant la elice, vrei, Don ?”
„Da”. Si-a luat cana de apa cu el si s-a apropiat de elice. „Cum doresti ?”
„Impinge usor, impulsul se va genera singur prin mana ta”.
Intotdeauna cand cineva impinge elicea Fleet-ului, o impinge prea tare, si din motive complicate, motorul nu porneste. Dar acest om a impins-o, rotind-o foarte incet, ca si cum ar fi facu aceasta dintotdeauna. Impulsul a fost prins imediat, scanteile au tasnit in cilindri si vechiul motor a inceput sa vibreze, si toate acestea foarte usor. El s-a indepartat catre avionul sau, s-a asezat si a inceput sa vorbeasca cu fetita.
Intr-o explozie de cai putere si paie zburand, avionul s-a ridicat in aer, urcand la 30 de metri (daca motorul s-ar opri acum, am ateriza in porumb), apoi la 150 de metri (acum ne putem intoarce si putem ateriza pe camp… acum, catre vest iata o pasune), 240 de metri inaltime si platou, urmaream degetul aratator al omului ce-mi indica prin vant directia sud-vest.
Trei minute de zbor si iata ca ne invarteam pe deasupra unei ferme, peste hambarele de culoarea carbunilor incandescenti, peste casa de culoarea fildesului, intr-o mare de menta, si o gradina cu zarzavaturi in spate: porumb si laptuca si rosii.
Pasagerul meu privea in jos in timp ce ne roteam prin aer pe deasupra fermei, pe care o vedeam incadrata de aripile si de corzile avionului.
Pe veranda a aparut o femeie, alba pe fundalul albastru al rochiei, gesticuland. Omul i-a facut si el semn. Vor vorbi mai tarziu probabil despre cum s-au putut vedea unul pe altul atat de bine, peste cer. S-a uitat inapoi spre mine cu incuviintare, spunandu-mi ca a fost destul, ca-mi multumeste si ca acum ne putem intoarce. Am facut un cerc larg peste Ferris, pentru ca oamenii sa stie ca facem zboruri cu pasageri, si am coborat in spirala catre pajiste, pentru a le arata unde s intampla aceasta. Tocmai coboram pentru a ateriza, cand Travel Air-ul s-a rotit maturand pamantul, indreptandu-se catre ferma pe care tocmai o parasisem.
Zburasem odata cu o nava de circ si pentru un moment am trait acum exact acelasi sentiment… un avion ridicandu-se cu pasageri, in timp ce altul aterizeaza. Am atins solul cu un usor scrasnet, si am rulat pana la capatul pajistii, pe sosea.
Motorul s-a oprit, omul si-a desprins centura si l-am ajutat sa iasa; si-a scos portofelul din salopeta si a numarat dolarii, scuturand din cap.
„A fost un zbor pe cinste, fiule”.
„Suntem convinsi. Noi nu vindem decat marfa buna”.
„Prietenul tau este cel care vinde !”
„O ?”
„Iti spun, prietenul tau ar putea vinde si cenusa diavolului, pun pariu, nu crezi ?”
„Ce ti-a venit sa spui asta ?”
„Din cauza fetitei, bineinteles. Un zbor cu avionul pentru nepoata mea, Sarah !” In timp ce vorbea el privea Travel Air-ul, care era acum ca un fir de praf argintiu la distanta in aer, rotindu-se in jurul fermei. Vorbea asa cum vorbeste un om calm, observand in curte o tufa uscata care a inmugurit, a inflorit si a rodit mere.
„De cand s-a nascut, aceasta fetita a avut o teama de moarte de locurile inalte. Tipa, era terifiata. Sarah mai curand ar intra cu mainile goale intr-un viespar decat sa se catere intr-un copac. Nu s-ar catara in pod, nici daca ar veni Potopul. Aceasta fetita este atrasa de masini, nu se poarta rau cu animalele, dar in ce priveste inaltimile, este foarte prudenta ! Si iat-o acum acolo sus in aer”.
A continuat sa vorbeasca despre aceasta si despre alte ocazii speciale; si-a amintit de vremurile cand pilotii obisnuiau sa vina la Galesburg, cu ani in urma, si la Monmouth, zburand aripa langa aripa, la fel cum faceam si noi, si facand tot felul de salturi nebunesti cu avioanele lor.
Am privit la Travel Air-ul aflat la distanta, ce devenea tot mai mare, coborand in spirala catre camp, ametitor, asa cum eu nu o facusem niciodata, impreuna cu o fetita careia ii era frica de inaltime, alunecand pe deasupra porumbului si a gardurilor si atingand iarba intr-o aterizare uluitoare. Donald Shimoda zbura probabil de mult timp, daca isi putea permite sa aterizeze cu un Travel Air in acest fel.
Avionul a rulat si s-a oprit langa noi, fara nici o interventie exterioara, si fara obisnuitul huruit al elicei care se opreste. Am privit mai atent. Nu erau nici un fel de insecte pe elice. Nici macar o usca omorata pe acea lama de doi metri si jumatate.
Am alergat sa ajut, sa scot centura de siguranta de pe micuta fetita, sa deschid usa carlingii si sa ii arat pe unde sa paseasca astfel incat piciorul ei sa nu treaca prin golul aripii.
„Cum ti-a placut ?” am intrebat-o.
Dar ea nu a observat ca i-am vorbit.
„Bunicule, nu imi mai este frica. Nu am fost speriata, pe cuvant ! Casa arata ca o jucarie micuta si bunica mi-a facut semn, iar domnul a spus ca am fost speriata doar pentru ca odata am cazut de la inaltime si am murit, si ca nu trebuie sa imi mai fie frica niciodata ! Os- ma fac pilot, bunicule. Voi avea un avion si voi lucra singura la motor, si voi zbura pretutindeni si voi face curse ! Pot sa fac aceasta ?”
Shimoda a zambit catre om si a ridicat din umeri.
„Ti-a spus el ca vei fi pilot, nu-i asa, Sarah ?”
„Nu, eu o spun. Ma pricep deja la motoare, tu stii asta !”
„Bine, vei putea vorbi despre aceasta cu mama ta. E timpul pentru noi sa ne intoarcem acasa”.
Cei doi ne-au multumit si omul a inceput sa mearga, iar fetita sa alerge spre camion, ambii schimbati de ceea ce se intamplase pe camp si in aer. Au sosit doua automobile, apoi un altul, si apoi am avut parte de o multime de oameni care doreau sa vada Ferris-ul din aer. Am facut doisprezece sau treisprezece zboruri cat mai rapide, si dupa aceasta am dat o fuga la statia de benzina din oras pentru a-i cumpara combustibil Fleet-ului. Apoi inca cativa pasageri, si inca mai multi, si s-a facut dupa amiaza, iar noi am zburat fara oprire pana la apusul soarelui.
Un semn indica undeva „Populatia: 200 locuitori” si spre inserat ne-am gandit ca au zburat cu totii, si de asemenea si cativa din afara orasului.
In graba aceea am uitat sa intreb ceva despre Sarah si despre ce-i spusese Don ei, daca el inventase acea poveste sau daca ceea ce-i spusese despre moartea sa era adevarat. Din cand in cand ii priveam avionul mai de aproape, in timp ce pasagerii isi schimbau locurile. Nici macar un semn pe el, nici o picatura de ulei nicaieri. Aparent el zbura evitand insectele pe care eu trebuia sa le curat de pe aparatorile mele de vant la cel putin o ora sau doua.
Cerul mai era foarte putin luminat atunci cand ne-am oprit. Intre timp eu am adunat cateva tulpini de porumb uscate in micutul meu cuptor improvizat, le-am acoperit cu caramizi de carbune, si am aprins focul; era intuneric deplin, si lumina focului facea sa straluceasca culorile de pe avioanele parcate in apropiere si pe paiele aurii din jurul nostru.
Am aruncat o privire in cutia cu alimente. „Avem supa sau ghiveci sau spaghete”, am spus eu. „Sau pere sau piersici. Vrei niste piersici fierbinti ?”
„Nu-i nici o diferenta”, a spus el bland. „Orice sau nimic”.
„Omule, nu ti-e foame ? A fost o zi grea !”
„Nu m-ai oferit prea munte care sa ma atraga, cu exceptia acelui ghiveci”.
Am deschis cutia cu ghiveci folosindu-ma de cutitul meu de aviator, si am facut la fel cu cutia cu spagheti, apoi am apropiat ambele cutii de foc.
Buzunarele mele erau grele de bani… acesta a fost unul din cele mai placute momente ale zilei pentru mine. Am scos hartiile afara si le-am numarat, nestraduindu-ma prea mult sa le indrept. Erau o suta patruzeci si sapte de dolari, si am incercat sa mi-i reprezint, ceea ce nu a fost usor pentru mine.
„Asta inseamna… asta inseamna… sa vedem… patruzeci si inca… patruzeci si noua de zboruri astazi. Am depasit o zi de o suta de dolari, Don, doar e si Fleet-ul. Tu probabil ca ai depasit cu usurinta doua sute… ai zburat mai ales cu doi pasageri deodata ?”
„Mai ales” a raspuns el.
„In legatura cu acel invatator pe care il cautai”, a spus el.
„Acum nu mai caut nici un invatator”, am spus eu. „Acum numar bani ! As putea trai o saptamana din asta, sau ar putea ploua o saptamana intreaga !”
M-a privit si a zambit. „Acum cand inoti in banii tai”, a spus el, „daca nu te deranjeaza, imi dai si mie ghiveciul ?”
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
Catalina spune:
"Iluzii" este intr-adevar o carte deosebita dar Richard Bach mai are doua carti (probabil are el mai multe dar pe astea le-am vazut eu) in care vorbeste despre relatia lui cu sotia sa: una dintre ele se numeste Bridge Across Forever si cealalta se numeste One.
Sunt superbe, te indragostesti pur si simplu de acest cuplu si vezi ce este, ce ar trebui sa fie important intr-o relatie.
Daca le gasiti undeva, vi le recomand cu multa caldura.
Catalina, o viitoare mamica
DARAEL spune:
Problema este sa le gasesti, caci si Iluzii este foarte greu de gasit, caci nu stiu sa se fi reeditat dupa '95... stiu insa ca s-a reeditat Pescarusul (poate pt. ca este mai subtire... hi, hi, hi !), iar daca gresesc, scuze !
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT