Va mai amintiti de bunici?

Astazi eram cu copilul in parc, iar pe banca de alaturi era o batranica , singura, care parca ar fi vrut sa vorbeasca cu toti care treceau pe langa ea. Se vedea pe fata ei ca sufera de singuratate, ca nu are pe nimeni alaturi... Vazand-o pe ea mi-am amintit de bunica mea, care nu mai este printre noi, a "plecat" acum 2 ani, exact de ziua mea, cand implineam 21 de ani. Eu sunt o persoana , ca multe altele din generatia mea, care si-a petrecut vacantele de vara la tara, la bunici. Multi dintre copiii de acum nu ar renunta la calculator, la televizor, si multe altele pentru a pleca la bunici in vacante. Eu nu eram asa, asteptam cu nerabdare sa vina vacanta mare casa plec la tara, unde, poate o sa ramaneti uimiti, nu aveam nici macar televizor, dar lucrul asta nu avea nici o importanta pt mine. Acolo o gaseam pe mamaia, care desi era mai mare cu 60 si ceva de ani ca mine, putea intelege tot din ce eu ii povesteam. Ea era pt mine si o foarte buna prietena, pot spune ca eram mai atasata de ea decat de mama. Ea era fiinta care m-a crescut de la 6 luni, care a plans cand eu am inceput scoala, stiind ca nu voi putea veni la ea decat cateva luni pe an...

Atat de mult mi-as fi dorit ca si copilul meu sa o cunoasca, sa cunoasca locul unde mi-am petrecut o mare parte din copilarie si din adolescenta, sa doarma in casa care mie m-i se parea atat de frumoasa, cu toate ca era o casa simpla batraneasca... Atat de mult mi-as dorii sa mai dorm si eu macar o ora acolo, in casuta copilariei mele, care acum este parasita si urmeaza a fi vanduta. Atat de rau imi pare ca nu am bani ca sa o cumpar, doar pentru a-mi putea pastra vii amintirile...amintiri frumoase cu bunicii mei...

Voi va mai amintiti de bunicii vostrii?

april spune:

Bunica din partea tatalui era, cum spui tu cllaudia, mai ceva ca mama. De ce? Pentru ca bunicii sau macar unul dintre ei ne fac toate mofturile, nu ne cearta, nu sunt nervosi, au timp pt jocuri, pentru povesti fara importanta, sunt disponibili mai bine zis.

Am suferit foarte mult la plecarea in cealalta lume a bunicii mele. Simteam ca surpa cerul pe mine.

Acum, dupa ani, fetita mea simte acelasi lucru fata de tatal meu. Mi-e drag sa vad ca se simte foarte apropiata de el. E precum a fost mama lui. Are rabdare, se pune in mintea ei, se joaca cu ea, ii face toate mofturile, nu poate ramane ferm la rugamintile ei indifierent de ce natura, stie multe povesti frumoase, a invatat-o sah, ski, table, carti, sa citeasca, sa socoteasca, sa deseneze, ce mai de toate.

Deseori ne intreaba pe noi, parintii, de ce nu putem fi ca bunu?
Atunci i-am povesti despre bunica mea si cum parintii mei nu aveau timp de noi asa cum au acum cu nepotica. Si ca atunci cand ea va avea copii, noi vom avea grija de copiii ei pentru ca ea va fi ocupata atunci.

Ce frumos e sa ai bunici. Sa ne traiasca multi ani si cu sanatate.
Amintirile din copilarie, in special cele legate de bunici sunt cele mai frumoase amintiri.

Priscilla spune:

De ceva timp am ajuns sa ma gandesc zilnilc la bunici mei................Offfffffff,mi-amintesc in anii copilariei mele cum asteptam vacantele ca sa plec la mamaia la tara...........Mi s-a facut asa dor de zilele alea...........................atatea amintiri placute............

Acum 10 ani a murit bunica mea de suflet,cea care ma rasfata si care era atat de blanda,si iubitoare.........iar bunicul a murit acum 3 ani jumate,in urma lor a ramas casa, care si ea a fost vanduta.Asa ca, curtea in care am copilarit eu si in care am cele mai multe amintiri dragi este deja de neatins pentru mine.Mi s-a facut asa dor de ei............cred ca am sa merg in weekend la tara si am sa trec pe la pe la cimitir sa aprind o lumanare celor care mi-au luminat copilaria......

Multumesc Cllaudia pentru subiect, citind-ul ,am retrait o parte din intamplarile care mi-au "marcat" copilaria.

mamica de strumfita mica

Sa ne rugam pentru insanatosirea lor
Diana;Stefanel;Mirela;Dan;Teo;


www.helpsonia.com

amalisimona spune:

Foarte bun subiectul. Mi-au dat lacrimile citind ce-a scris Cllaudia. Cam asa a fost si copilaria mea. Eu am fost crescuta de bunica din partea mamei, pana am intrat la gradinita. Mi-am prins in viata si 4 din cei 8 strabunici si toti cei 4 bunici. Acum mai traiesc doar batranele.

Cele mai frumoase amintiri din copilarie sunt legate de bunicii de la tara si de locurile alea. Copiii mei, din pacate, nu se vor bucura prea mult de vacante la tara. Am mers si vom mai merge cateva zile din cand in cand, dar nu le voi lasa acolo singure, cu saptamanile, asa cum stateam eu.

Bunicii copiilor mei sunt oraseni, dar cu siguranta vor avea si ele amintiri la fel de frumoase. Asta e unul din motivele care ne tin in tara: parintii nostri care se bucura de nepotele si se mandresc cu ele. Nepotelele la randul lor, sunt topite dupa bunici.



Simona, Sorina (12 Noiembrie 2004) si Irina (5 Mai 2006)
FOTOGRAFII BLOG

Natasa spune:

Vedeti ca la editura Humanitas a aparut o carte foarte frumoasa -"Cartea cu bunici", sigur o sa va placa.

Alecsia spune:

M-a intristat subiectul. Mi-am pierdut bunicul la varsta de 23 de ani si mi-a fost foarte greu. Mai ales ca a plecat nelinistit, fara sa ma stie la casa mea, si stiu ca asta si-ar fi dorit tare mult. Isi dorea mult sa am un servici bun, sa ma ridic peste ceea ce a putut el. A fost un om deosebit, intelept, un luptator care a luat viata de la capat dupa ce a ramas invalid in razboi. Era o persoana vesela si foarte atasat de noi copii, desi a suferit mult in viata. Nu trece zi sa nu ma gandesc la el, si ii sunt datoare pentru ca mi-a dat puterea de a lupta si de a fi cineva in viata. Nu voi uita niciodata vacantele petrecute la tara, au fost cele mai frumoase perioade ale copilariei.Imi lipsesc povestile lui, spuse seara la gura sobei. Imi lipseste el si regret ca nu mai este printre noi sa se bucure ca am reusit profesional, sa imi fie alaturi cand ma voi casatori , cand voi avea copii, si astfel sa poata fi si el mandru de mine. Si chiar daca nu mai este, am simtit mereu ca el a fost langa mine cand mi-a fost greu.

Mi se intampla si mie sa mai vad bunicute prin parc , si mai vorbesc cu ele, cand am timp. Ii mai ajut sa duca bagajele pe strada, sau daca plec la drum lung, si vad batrani care merg pe jos, ii iau in masina. Nu stiti cat sunt de surprinsi si de bucurosi ca cineva poate face asta. Asa cum ai spus si tu , se vede singuratatea in ochii lor. E mare pacat ca sunt oameni care nu isi viziteaza parintii sau bunicii. Vor regreta candva ca nu s-au bucurat de prezenta lor , cand va fi poate prea tarziu.
--------------------------------------------------------

"Sunt atatea minunatii pe lume pentru fiecare, doar ochi sa ai sa le vezi, inima cu care sa le simti si brate sa le cuprinzi si-atunci ale tale, toate vor fi..."

danutz spune:

Chiar ieri ma gandeam la al meu bunic plecat dintre noi acum foarte multi ani in urma. Cu toate ca eram doar o copila atunci, nu am sa-l uit niciodata.
Aveam cateva luni cand bunicii m-au luat la ei fiindca parintii nu se intelegeau si erau si mult prea tineri ca sa fie in stare sa aiba grija de un bebelus. In casa bunicilor am crescut departe de lumea lor 'dezlantuita', am cunoscut copilaria la modul ideal,, iar bunicul a fost cel care mi-a fost tot timpul alaturi. cand eram bolnava statea langa mine sa ma aline, cand plangeam, imi stergea lacrimile, cand radeam radea impreuna cu mine, intelegea tot ce-i spuneam, m-a invatat sa scriu si sa citesc, el a fost cu mine in prima de zi de scoala, el imi facea pachetelele dimineata, cu el mergeam la sanie iarna si la cules de ghiocei primavara.
Si dupa ce s-a dus, in mine a ramas un gol pe care nu l-a mai umplut nimeni. Cateodata, in clipele de mare incercare, il simt ca de acolo de sus ma vegheaza...
Cum bine zicea cineva, o sa merg astazi sa aprind o lumanare pentru sufletul lui!

Criss75 spune:

Si eu imi amintesc cu drag de bunicii mei, in special de cei din partea mamei, am crescut la ei, locuiam foarte aproape si zilnic de la scoala mergeam prima data la ei, abia apoi acasa. Bunicul in special, ma adora, dintre cei 4 nepoti eu eram favorita, prima nepoata si cea mai draga. De 10 ani nu-i mai am...
Primul s-a stins bunicul, in noiembrie 1997, si la 7 saptamani dupa el, si bunica. N-a putut trai fara el, desi nu erau foarte batrani, aveau 70 ani amandoi. Dar au fost foarte apropiati, s-au iubit foarte mult, chiar si la batranete ieseau la plimbare tinandu-se de mana.

Criss si Alex (11.05.2003)

cllaudia spune:

Exact cum spunea Alecsia, si mie imi pare tare rau ca bunicii mei nu mai sunt sa vada ca eu mi-am intemeiat o familie, ca am un copil frumos,sanatos, ca toti ai nostrii sunt bine. Sunt convinsa ca ma vegheaza de sus, dar mi-as fi dorit sa mai fie aici, sa ii vad cu ochii mei cat de mult se bucura pentru mine....

dana d spune:

quote:

---

Initial creeata de cllaudia

Astazi eram cu copilul in parc, iar pe banca de alaturi era o batranica , singura, care parca ar fi vrut sa vorbeasca cu toti care treceau pe langa ea. Se vedea pe fata ei ca sufera de singuratate, ca nu are pe nimeni alaturi... Vazand-o pe ea mi-am amintit de bunica mea, care nu mai este printre noi, a "plecat" acum 2 ani, exact de ziua mea, cand implineam 21 de ani. Eu sunt o persoana , ca multe altele din generatia mea, care si-a petrecut vacantele de vara la tara, la bunici. Multi dintre copiii de acum nu ar renunta la calculator, la televizor, si multe altele pentru a pleca la bunici in vacante. Eu nu eram asa, asteptam cu nerabdare sa vina vacanta mare casa plec la tara, unde, poate o sa ramaneti uimiti, nu aveam nici macar televizor, dar lucrul asta nu avea nici o importanta pt mine. Acolo o gaseam pe mamaia, care desi era mai mare cu 60 si ceva de ani ca mine, putea intelege tot din ce eu ii povesteam. Ea era pt mine si o foarte buna prietena, pot spune ca eram mai atasata de ea decat de mama. Ea era fiinta care m-a crescut de la 6 luni, care a plans cand eu am inceput scoala, stiind ca nu voi putea veni la ea decat cateva luni pe an...

Atat de mult mi-as fi dorit ca si copilul meu sa o cunoasca, sa cunoasca locul unde mi-am petrecut o mare parte din copilarie si din adolescenta, sa doarma in casa care mie m-i se parea atat de frumoasa, cu toate ca era o casa simpla batraneasca... Atat de mult mi-as dorii sa mai dorm si eu macar o ora acolo, in casuta copilariei mele, care acum este parasita si urmeaza a fi vanduta. Atat de rau imi pare ca nu am bani ca sa o cumpar, doar pentru a-mi putea pastra vii amintirile...amintiri frumoase cu bunicii mei...

Voi va mai amintiti de bunicii vostrii?

---

Claudia, s-ar putea sa fi suferit un altfel de regret daca copiii tai ar fi cunoscut locurile copilariei tale si pe cele mai importante persoane pt tine in acele vremuri. Ai mei cunosc casa bunicilor de la tzara unde eu exact ca tine, am fost crescuta de la cateva luni de bunici si apoi mi-am petrecut acolo toate vacantele. Ce amintiri frumoase si ce bogati suntem cei care avem esemenea amintiri!
Din pacate copiii de azi nu apreciaza ce insemna pentru noi o copilaria fericita, sa zburzi pe deluri liber ca pasarea cerului, sa stai culcat in iarba si sa privesti cerul sa urmaresti cum se misca norii si sa le dai forme, sa faci boacane, sa te joci cu animalele din curte (pe mine nu o data m-a gasit bunica cu iezii in pat in camera buna, sau cu iepurii..).
Din pacate in prezent mergem la tzara la bunici doar pentru cateva ore, rar dormim o noapte acolo iar copiii se plictisesc, vor sa plece mai repede acasa la internet, la televizor sau la prieteni. Asta sa stii ca doare, doare sa vezi ca copiii tai sunt atata de diferiti de tine la varsta lor, si mai ales doare sa vezi ca nu apreciaza ce are valoare cu adevarat, si doare sa-ti vezi bunicii ramanand singuri in poarta dupa ce le-ai facut o vizita scurta ca sa-ti iei oua, gaina, faina... si sa ii vezi fugitiv. Ma intreb mereu ce o fi in sufletul lor cand ne vad plecand si cand se intorc amandoi, batrani si cu durerile lor de oase inapoi in casa goala intrebandu-se probabil daca vor trai sa ne mai vada o data.
Si eu ma intreb acelasi lucru de cate ori plec, daca o sa-i mai vad in viata, sunt destul de batrani ca sfarsitul sa vina oricand.
Bunica mea din partea tatalui a murit acum 4 ani, am iubit-o mult de tot, am fost foarte apropiate, statea tot in Bucuresti dar din pacate nu o vizitam suficient de des, am regretat asta amaranic atunci cand a murit, mereu amanam, ziceam ca duminica viitoare merg in vizita, apoi cealalta si tot asa cand era atata de usor si atat de frumos sa ma duc sa petrec cu ea cateva ore placute care sa se transforme in pretioase amintiri. In schimb vorbeam mult la telefon, cand o sunam vorbeam cu orele. Era o bogatie de povesti din Basarabia, din copilaria si tineretea ei chinuita. Stia multe povesti de cand era ea copil si le spunea cu un dulce accent moldovenesc, interpreta foarte bine personajele. Mereu am vrut sa o inregistrez sau sa o filmez, nici asta n-am mai apucat, moartea totdeauna te ia pe nepregatite. Imi povestea cum si-a crescut copiii (pe tata si pe nasha mea) singura in Bucuresti in timpul razboiului in timp ce bunicul era pe front apoi prizonier. Cum fugea ea cu un copil de tzatza si unul de mana sa se adaposteasca de bombardamente, cum mancau paine uscata si marmelada sau untura ca era foamete si ea nu putea lucra ca avea doi copii mici de crescut. Noi nici nu ne imaginam cum ar fi sa ne protejam copii de bombe si sa nu avem ce sa le dam sa manance...
Ma bucur ca mi-a cunoscut copiii dar regret ca copiii mei nu au iubit-o atat cat merita, nu au fost atat de apropiati cat as fi vrut si probabil ca n-o sa-i pastreze nici o amintire... ma refer la fata cea mare care avea aproape 10 ani cand a murit bunica Xenia.
Cea mica era prea mica, nu avea inca 1 an asa ca nu si-o aminteste dar am poze cu ea in bratele bunicii si astea sunt adevarate bogatii.
Astazi i-am facut parastas.... parca mai ieri mancam coliva facuta de ea pentru bunicul...
Mamaica, e buna coliva mea? Exact cum m-ai invatzat mata.

Fetele mele

Iremediabil indragostita de CANADA

ramyteo spune:

ne faci sa plangem.
Si eu am fost crescuta de bunica si era mama pantru mine asa ii si spuneam si apoi era mama. Cum trec anii, si asa cum spui si tu asa mi-as fi dorit ca si fetita mea sa aibe o bunica la care sa mearga in vacante la aer curat.
Va

si cate o

Teo
Perlute
O viata traita de pe o zi pe alta