Magduta- dragostea mea

De cand ma stiu pe lume mi-am dorit o fetita. O fetita cu ochisori albastri, ca doua cioburi de cer... Cand am ramas insarcinata, am fost foarte fericita. La 5 saptamani de sarcina facusem toate analizele si totul parea cum nu se poate mai bine. Sarcina decurgea normal, copilasul crestea atat cat trebuia, totul anunta o sarcina normala. Imi era insa atat de rau!!! Nu suportam sa mananc decat iaurt- ca era mai acrisor si cornuri. Aveam o senzatie de voma continua, senzatie care nu a incetat decat pe la 5 luni. Eram foarte nervoasa si capul ma durea de nu mai stiam ce-i cu mine. Dar deh, corpul se pregateste de nastere, e in alerta si aceste simptome anormale sunt la unele femei normale- imi spuneau doctorii... A sosit ziua de 13 august, 13 si marti. Am mers la dispensar din nou, i-au ascultat inima lui bb, m-au mai intrebat de una de alta, mi-au dat calciu si vitamina d2 si am plecat. Ce ciudat, n-au remarcat nimic doctorii cu toate ca repetasem analizele si am facut totul cum au spus ei. Trebuia sa ma duc sa-mi iau sotzul de la serviciu si sa mergem acasa. Nu ma durea nimic, eram asa de incantata de burtica mea, ca incercam s-o scot cat mai bine in evidenta. Sarcina avea 5 luni. Asteptand ca sotul sa-si termine munca, am simtit deodata cum parca ma scap pe mine. Nu mi-am dat seama ce se intampla, dar m-am dus imediat la baie. Am mai avut senzatia aia de cateva ori pana am reusit sa ajung la baie, care era cu 2 etaje mai sus. Cand mi-am ridicat rochita, sa inmarmuresc: eram toata plina de sange. Am inceput sa plang cu hohote, mi-era cumplit de teama, nu intelegeam ce se intampla cu propriul meu corp, ma gandeam ca pierd copilul. Sotul meu a iesit pur si simplu in strada si a oprit prima masina care trecea prin fata. Am ajuns in 5 minunte la spital, plansa toata si speriata. Concluzia medicilor: avort incomplet luna a 5-a. Am crezut ca mor de spaima. Au plecat cu totii si urcam cu o asistenta cu liftul si mi-era asa de groaza, ca-mi venea sa urlu. Tiuaiau becurile si aveam impresia ca ma indrept spre capatul pamantului... Mi s-a facut o injectie si am fost instalata intr-un pat. Am vrut sa merg la baie, dar iarasi senzatia aia ca imi curge ceva din mine, si iarasi o dara de sange s-a prelins sub camasa mea de spital. Tremuram ca varga de teama si am stat in pat. A doua zi, mi s-a facut un control temeinic. Concluzia: placenta praevia. Mi s-a spus atunci ca nu voi putea naste normal, ca voi avea cezariana, si ca voi sta in spital pana se naste copilul. Groaznic, sa te gandesti la 4 luni de stat in spital. Nu mai spun de conditiile din spital, era o caldura iesita din comun, mizerie si lipsa de aer. In salon eram cam 10 femei, toate insarcinate cu probleme. Am facut in urmatoarele luni injectii de mentinere din 6 in 6 ore. Nu vreau sa mai spun cum aratau fesele mele, erau vinete de atatea impunsaturi si nici nu mai voiau sa primeasca serul, care tzashnea inapoi imediat ce era injectat. Am fost nevoita sa dau deseori spaga ca sa mi se faca injectia in alta parte sau direct in vena- ca oricum aveam foarte des perfuzii. Ne-am imprietenit cu timpul toate, spuneam bancuri si ne amuzam si incercam sa ne facem viata cat mai frumoasa in acel iad. Insa era asa de greu... Mie imi era tot timpul foame. Niciodata nu aveam destul de mancare, mancam si toata mancarea de la spital si tot ce primeam de la ai mei, ba mai ciuguleam si de la colegele mele de suferinta, pur si simplu nu ma saturam niciodata. Imi amintesc ca era cu mine o doamna care era la a 7!!! cezariana, ca tot timpul pierdea copilul pe la 5-6 luni si ca - nu mai tin minte din ce cauza, era mereu operata. Copilashul nu reusea sa supravietuiasca mai departe. Mai era o colega care avea diabet- asa am invatat o multime de lucruri despre diabet, care este una dintre cele mai perfide boli care exista. Ma rog, zile intregi n-aveam voie sa ma dau jos din pat. Ca sa merg la toaleta, trebuia sa ma rog de cate cineva sa-mi aduca scaunul cu rotile. A fost ingrozitor... Si totul pana...
In dimineata acelei zile de toamna, Dana, una dintre colegele de camera, primise pepene. Nu m-am putut abtine si am mancat o felie de pepene. Ce tampenie, o felie de pepene. Felia aia de pepene mi-a facut foarte rau. A inceput sa-mi fie rau, dureri de nastere. A venit doctora de garda (doctorita mea era plecata in frantza) care mi-a spus ca nu sunt pregatita de nastere- aveam 7 luni de sarcina. A plecat si timp de 5 zile nu a mai venit nimeni la noi, cu toate ca eram un salon cu probleme. 5 zile in care m-am zvarcolit de dureri de nastere si in care nimeni nu m-a bagat in seama. Gemeam zi si noapte si din cauza mea nici colegele mele nu mai puteau sa se odihneasca... Au fost cele mai groaznice zile din viata mea. Ma simteam abandonata, singura si terminata. Nu mai stiam ce-i cu mine, nu mai stiam de-i zi sau noapte, nu mai conteneam cu oftaturile de durere... Dupa 5 zile am hotarat sa-mi pun capat zilelor. Durerile imi luasera mintile. Am rugat insa o colega din salon sa-mi sune tatal - care avea o functie in orasul respectiv si sa ii rog sa ma ierte pe toti, dar eu nu mai rezist si nu mai vreau sa traiesc. Voiam sa ma arunc de la etajul 5 al spitalului unde ma aflam, in momentul cand aveau sa se culce toate fetele. Am uitat sa va spun ca in spitalul respectiv erau interzise vizitele, discutiile purtandu-se la un gemuletz de tabla mic, asta daca pacienta putea sa se deplaseze. Daca nu... treaba ei. De atatea zile ai mei nu mai stiau nimic de mine. A venit tata- Dumnezeu sa-l ierte plangand in hohote. A luat legatura cu directoarea spitalului, care i-a spus ca se pregateasca de ce-i mai rau, ca nu crede ca o sa supravietuiesc nici eu- asta dupa ce nici macar nu ma mai consultase cineva. Tata a plecat plangand pe strada acasa. Insa doctorita i-a spus ca o sa-si dea tot interesul sa ma ajute sa scap cumva si a facut-o, cat s-a priceput ea. M-a chemat doctorita si m-a consultat si mi-a spus- din nou, ca bb e prea mic si ca nu sunt sanse sa supravietuiasca si ca ea ma sfatuieste sa astept, sa nu ma operez. Sunt sanse mici sa pot rezista pana mai creste, dar daca ma opereaza pe loc, sansele de supravietuire ale copilului sunt nule. Mi-a mai spus ca daca o sa am hemoragie, o sa se inece copilul in sange si-o sa moara, iar mie o sa-mi scoata uter si tot. Ce puteam sa fac? Am riscat! Ea a plecat acasa, eu am ramas cu dureri. M-a mutat in salonul postoperatoriu, ca sa ma poata opera imediat in caz de ceva. Durerile erau insa din ce in ce mai puternice. Doctorita imi spunea ca trebuie sa le ignor, ca doar stand linistita pot sa-mi salvez sarcina. Cum as fi putut sa stau linistita cu asemenea dureri? voi care ati nascut, stiti ce inseamna sa te doara de nastere. Am inceput sa gem din ce in ce mai tare, pana cand am inceput sa urlu. Nu mai eram macar om, ma auzeam si ma ingrozeam singura de cat de urat fac. Dar nu mai aveam granitze. In asemenea momente, de durere cumplita, simt iarasi ca-mi curge ceva. Cand ma uit, hemoragie. Acum m-a apucat o frica vecina cu nebunia. Urlam cat ma tine gura sa ma opereze ca-mi moare copilul. In cateva secunde jetul de sange a facut o mica baltitza sub patul meu si simteam cu tzasneste in continuare in ritmul batailor inimii. Urlam ca apucata de teroare, de durere si de tot. Doctorita a fost chemata si a venit in pijama si m-au bagat de urgenta in operatie. Inainte de asta mi-a spus trista: "n-ai vrut sa stai cuminte..." (ce idiotzenie, parca eu n-as fi vrut)...
Operatia a durat vreo 2 ore, ca placenta era crescuta in peretii uterului si a trebuit munca, nu gluma, ca sa curetze totul. Doctora mi-a spus apoi ca a fost tentata sa-mi scoata uterul ca sa nu se mai chinuie atata, dar ca s-a gandit ca in aveam doar 22 de ani... La un moment dat am auzit un tzipat de copil. O fetitza, am auzit, dar nu mi-au aratat-o, si nici nu mi-au pus numar la mana, cum aveau celelalte mamici. Eu eram fericita, stiam ca daca a tzipat, va supravietzui.
Magdutza a avut scorul - sau nota 3. S-a luptat intre viata si moarte 1 luna de zile. Luna in care am stat langa ea aproape 24 din 24 de ore. Era asa de frumoasa... blonda, cu un puf ca la puii de gaina si cu ochishori albastri. Nu era dezvoltata suficient si a stat in incubator o luna. Medicii au spus ca a fost un miracol ca a supravietuit. Ma rugam in fiecare zi la Dumnezeu sa ma ia pe mine decat s-o ia pe ea, o luam de manutza si incercam sa-i dau putere de la mine. Clipa cand am luat-o in bratze a venit mult mai tarziu. Am inceput sa plang in hohote si parca a simtit si ea, a inceput si ea sa planga. Am iesit din spital cand micutza noastra avea aproape 2 luni de viata. A fost un miracol c-a supravietuit si ii multumesc lui Dumnezeu pentru ea. A avut probleme foarte multe din cauza suferintelor de la nastere, dar acum e o fetitza normala, frumoasa ca o zana si cu aceeasi ochisori ca doua cioburi de cer...

Adela spune:

lorelei am citit cu sufletul la gura ce-ai scris.... O poveste trista la inceput dar cu un final minunat!
Sa-ti traiasca fetita cu ochii de cer! si sa te bucuri de ea mereu.


Cati ani are Magdutza ta?
M-am tot uitat la paginuta poate vad o poza cu ea.

de la Julia



Adela & Julia

Larular spune:

Lorelei,
Esti o femeie foarte curajoasa , un adevarat erou !
Felicitari si sanatate atat tie cat si puiutului tau !
Si o viata frumoasa , cat mai frumoasa , pentru ca o meriti !!!

Raluca

pisi_ella spune:

Bravo voua!!! Sunteti doua luptatoare...Si tu, si fetita ta...Multa sanatate!

danat spune:

M-a impresionat tare mult povestea ta dusa la limita indurarii omenesti...dar nu ai pomenit UNDE se petreceau aceste intamplari? in ce spital? ca dupa descrierea ta pare mai curand o inchisoare.....
Oricum, bine ca s-a terminat totul cu bine, ca ai o fetitza asa cum ti-ai dorit si ca ati trecut amandoua cu bine peste acest mare hop din viatza.
Sa va ajute Dumnezeu sa fiti sanatoase si sa va bucurati una de alta pina la adinci batrineti!


danat

tumpi spune:

Felicitari Lorelei, esti o luptatoare.M-a impresionat asa de tare povestea ta ca abia m-am abtinut sa nu plang.
Sa-ti traiasca fetita cu ochii ca doua cioburi de cer.Sa fiti fericit toti trei.

Ioana

danab spune:

Foarte emotionanta povestea voastra,Lorelei!Nu am cuvinte... sunteti amandoua niste luptatoare! Felicitari pentru Magduta, fetita cu ochi " ca doua cioburi de cer"!

Dana si Mihai

lorelei_19 spune:

Oh, va multumesc foarte mult pentru aprecierile voastre, sunteti foarte dragute. Dar sincera sa fiu, cred ca oricare dintre noi ar fi facut la fel. De altfel nu prea am avut alta sansa. Magduza a venit pe lume in romania, intr-un oras marishor de provincie. Asta s-a intamplat acum 12 ani... Am povestit totul, nici eu nu stiu de ce. Am simtit pur si simplu nevoia sa va impartasesc si voua din cosmarul indurat atunci. Acum ma simt mai bine, cu toate ca am plans cand mi-am reamintit totul. Multumesc lui Dumnezeu ca s-a terminat totul cu bine. Un singur nume de doctora imi revine in minte, doctora care in perioada respectiva tzipa incontinuu la mine si-mi spunea ca rag ca o scroafa- ce limbaj. Mai spunea despre noi, femeile care alaptam- in timpul acela nu era obiceiul ca bb sa stea in camera cu mama si la 6 dimineata ne trezeam toate si mergeam sa alaptam. Se auzea pe hol ropotul pasilor nostri in papuci de casa, iar ea spunea cu dezgust: uite turma de vaci, merg la dat lapte. Acea "femeie" se numeste... dar mai bine nu, n-are sens. Nu vreau sa ma razbun, nu vreau sa-l supar pe Dumnezeu. Mai bine sa se intoarca totul in negura uitarii.... Atunci era tanara si frumushica, dar atat de superficiala si rea cu noi... Daca citeste randurile, sper sa se rusineze de comportamentul ei. Chiar, de ce asemenea doctori au depus un juramant, cand de fapt ei se comporta ca si cum si-ar ura aproapele???

Magduta a avut foarte foarte multe probleme si abia acum e un copil normal, chiar daca e mai slaba decat ceilalti. Daca m-ar fi operat din prima zi, ar fi fost un copil cu o greutate sub greutatea normala, in rest un copil normal. Asa, datorita suferintelor de la nastere, a avut foarte multe de patimit. Dar, asta e! Macar sper ca alte mame sa traga o invatatura din asta. Bine c-a trecut totul.

bubu spune:

Sa traiasca Magduta, si sa te bucuri de ea.
Te admir ce luptatoare ai fost, eu nu cred ca as fi suportat sa trec prin ce ai trecut tu.
Mult noroc.
Delia, Melany & Bebe

alba spune:

Lorelei,am ramas profund impresionata de povestea voastra! Of,Doamne...unde esti citeodata ?
Dar totul e bine cind se termina cu bine !
Asteptam pe pagina ta personala cu Magdutza,fetitza ta cea mult dorita, cu 2 ochisori albastri,ca doua cioburi de cer !
Pupici si multa sanatate!

***Alba***
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album%20principal&mid=499&cid=78

Eleni spune:

Sa-ti traiasca fetita si sa va bucurati de ea. Mi-au dat lacrimile cand am citit povestea. Si da, stiu prin ce ai trecut...
Sa fiti fericiti si sa aveti parte doar de bucurii de acum incolo.
Cu drag,