Marea Intilnire Reloaded – Olga Maria

Decembrie 2005 – O singerare usoara in locul menstruatiei pe care nu o asteptam, pentru ca stiam prea bine ce se intamplase in perioada fertila cand ramasesem fara „caciuli” prin casa, m-a ingrijorat si m-a determinat sa-mi fac, chiar seara, la servici, un test de sarcina care a iesit vag pozitiv. Eram ingrijorata, dar nu-mi pierdusem mintile ca atunci cand ramasesem insarcinata cu Ania si se intamplase aproape la fel. Practic, povestea se repeta... dar stiam ca atunci toate s-au terminat cu bine si speram sa fie la fel si de aceasta data.
Nu are sens sa mai rascolesc acum amintiri dureroase. Cert este ca dupa ce-am stat cateva zile internata in spital sub supraveghere si cu tratament sustinut de mentinere pe care l-am mai continuat o saptamana si acasa, singerarea a continuat si a crescut cantitativ, testele de sarcina erau deja clar negative iar pe 22 decembrie, dupa repetarea examenului ecografic, s-a decis pe loc (cred ca doctorita sesizase ca daca ma lasa sa plec acasa nu mai revin) efectuarea unui chiuretaj. „Dupa 6 luni de zile, incercam din nou” a fost incurajarea doctoritei.
Nu anuntasem foarte multa lume despre sarcina dar, oricum, cativa apropiati stiau. Putine lucruri sunt mai cumplite pe lumea asta (pentru mine, in acele momente nu exista altceva mai crunt) decat sa pierzi o sarcina, sa incerci sa te restabilesti psihic si sa primesti, peste un timp, de la cei care nu sunt la curent cu evolutia situatiei, intrebarea „Ce mai face bebe din burtica?”.
Si de parca toate astea nu ar fi fost de ajuns, probabil din cauza tratamentului hormonal agresiv administrat si a chiuretajului, organismul meu o luase razna. Intr-o luna de zile ma ingrasasem 10 kilograme, de parca nu aveam suficiente si inainte. Sangeram aproape continuu, nu masiv, dar total aiurea, perioadele de liniste echivalau acum cu menstruatiile de dinainte, asa ca a fost iar nevoie de preparate hormonale. Cateva luni nu am avut ovulatie. Deja ma gandeam la menopauza precoce... Rana de pe col aparuta dupa nasterea Aniei si rezolvata dupa tratamente indelungate se itise iar, dar mult mai urata. Testul Papanicolau indica, dupa vechile clasificari, un stadiu III-IV. Alte tratamente... In luna mai, eram cumva restabilita. Pierdusem intre timp kilogramele acumulate in graba, ciclul menstrual se reglase, am avut si prima ovulatie. In iunie trecusera deja cele 6 luni de pauza recomandate. Am preferat sa mai astept o luna...
*
„9 iulie 2007 – prima zi a ultimei menstruatii” – aveam sa rostesc vorbele astea timp de 9 luni de zile la consultatii si examene ecografice... De data probabila a conceptiei nu ma intreba nimeni. Poate pentru ca erau doua date: 17 si 18 iulie – preziua si ziua ovulatiei...
*
Eram atat de sigura ca ramasesem insarcinata, incat, la sfarsitul lunii iulie, am programat pentru 25-31 august concediul la mare, convinsa ca n-am sa „menstruez” pe litoral...
Pe 31 iulie, observ un mic semn maroniu... si-atat.
Pe 1 august trebuia sa-mi vina menstruatia si fac primul test de sarcina. Pozitiv! Nu clar, tot vag ca si datile trecute... Dar, din fericire, nici urma de sangerare... Pe 8 august repet testul. De aceasta data clar pozitiv.
Si-acu ma strange-n spate cand imi amintesc cu cata frica mergeam la toaleta, si cat de des, si cu ce groaza verificam sa nu fie vreo pata de sange. Groaza asta a fost imensa pana in luna a 3-a, dupa aceea s-a mai domolit dar s-au pornit alte ganduri negre, acea paranoia de sarcina...
Eram insa decisa de aceasta data sa merg dupa mioriticul „Cum o vrea Dumnezeu!”. La fel de hotarata eram ca in caz ca, Domne feri, se intampla iar nenorocirea, sa nu mai incerc vreodata sa mai fac copii. Desi aproape din totdeauna imi dorisem doua fetite. Poate si pentru ca am avut si am o relatie deosebita cu sora mea. Chiar incercam sa ma „educ” ca voi fi mama unui singur copil... Ceasul deja ticaia, in octombrie faceam 30 de ani, iar eu voiam sa le fiu alaturi copiilor mei tanara si in putere. Dar Dumnezeu a vrut sa mi-o dea pe Olguta!
*
La 9 saptamani mi s-a confirmat la ecografie ca sarcina e in regula si evolueaza.
La 12 saptamani am repetat ecografia, din nou totul bine. M-am prezentat la medicul de familie pentru a fi luata in evidenta.
Primul trimestru a decurs lin, fara greturi, doar cu mult somn si o pofta de mancare imensa, de ma gandeam ca o sa sar de 100 de kg cu care am finalizat sarcina cu Ania.
Apoi am mers aproape lunar la ecograf, intotdeauna masuratorile fiind in grafic si totul evoluand normal.
*
Avand in vedere antecedentele, eram hotarata sa las divinitatea si natura sa decida. Asa ca pana se lua decizia asta, hotarasem sa nu dau sfoara-n tara. De sarcina stiau la inceput doar Liviuc, Ania (rugata sa pastreze secretul – sa stiti ca l-a pastrat) si sora mea. Dupa prima ecografie i-am spus Ralucai, iar dupa cea de-a treia, pe la 4 luni jumatate, cand am aflat ca vom avea inca o fetita, mamei, sefului meu si catorva prietene apropiate. Nu neaparat din superstitie, nu eram atunci pregatita sa spun in acel moment altcuiva. Si apoi, luata de val, era tot mai greu sa dau asa o veste bomba. La serviciu am anuntat oficial prin luna a 6-a (da, a sasea!). M-a „ajutat” statura si faptul ca am purtat sarcina foarte compact, adica nu am avut burta mare, desi la Ania ma mai intrebau unii in ultima luna daca nu voi avea gemeni. Pe forum nu am anuntat din aceleasi motive, doar Papadie si Megbeng (care m-a iscodit ca de ce-mi trebe Lamaze-urile ei) stiind de Olguta. Nici la medic nu m-am grabit tare, in afara de ecografii si analizele de rutina. Medicul de familie m-a luat in evidenta ca gravida din luna a treia iar ginecologul din luna a cincea.
E drept ca au fost si „binevoitori” care au zis ca „uite si la proasta asta, nu a stiut ca-i gravida pana acum, aproape ca aia din State care s-a dus la spital ca o durea burta si cand colo a nascut un copil” sau ca cine stie din ce motiv am vrut sa ascund sarcina.
*
Toata sarcina a fost foarte usoara. Dar strict ce a fost legat de sarcina. Pentru ca probleme „conexe” au fost.
Aveam vreo 14 saptamani cand, seara, dupa dus, am observat pe prosop o dara subtire de sange. Nu va imaginati nebunia ce-a fost atunci in capul si sufletul meu. Din 15 in 15 minute am mers toata noaptea la baie sa verific daca mai sangerez. In afara de dara de pe prosop, nu a mai fost strop de sange. Incercam sa ma incurajez ca poate sangerarea nu e din uter. Mi s-a confirmat a doua zi ca asa era. Sangera vechea mea rana de pe col iar testul Papanicolau indica un stadiu III. Mare tratament nu puteam face, asa ca am recurs de capul meu la banalele ovule cu propolis. Dupa 10 zile, rana se mai potolise.
Pe la 16 saptamani, ajung la urgente cu o colica biliara urata de tot. Doar faptul ca eram insarcinata m-a scapat atunci de cutit. A doua zi aveam sa aflu la ecografie ca in bila mea salasluiau 4 pietre de cate 2 cm fiecare. Mi s-a recomandat regim si prudenta mare cu alimentatia pentru a evita o interventie chirurgicala in timpul sarcinii. Acu’ sa va zic sincer la cat de papacioasa-s eu, recomandarile astea ar fi fost egale cu zero, daca nu erau vii „amintirile” suferintei din timpul colicii biliare, despre care am inteles, iar eu pot confirma, ca egalizeaza sau chiar depaseste uneori, dimpreuna cu colica renala, durerile nasterii - fapt care ma bucura nespus, taman pentru ca au si barbatii ocazia sa experimenteze „chinurile facerii”. De frica acelor dureri, si dorind sa ma „pastrez” pentru nasterea Olgutei, am inceput sa mananc ponderat si sanatos, des si cate putin - cruditati, fierturi si gratare. Chestiunea asta a mai avut un aspect pozitiv – ca nu am luat peste cele multe zeci de kile pe care le aveam decat 7 kg, din care 3,5 a a avut Olguta.
Din octombrie si pana in martie am fost aproape non stop racita, racelile complicandu-se in cateva randuri cu sinuzite sau otite. Cum venea Ania un pic mucoasa de la camin, cu un virus nou probabil, pentru ca, multumesc lui Dumnezeu, are imunitate buna, eu raceam imediat cobza, de cateva ori gata-gata sa cad la pat, chestie care nu mi s-a intamplat niciodata, eu fiind omu’ care duce boala pe picioare.
*
Spuneam mai sus ca aceasta a doua sarcina a fost mult mai usoara decat prima. Desi eram mult mai tanara atunci, prima sarcina m-a „devastat” din toate punctele de vedere: vergeturi aproape peste tot, oboseala generalizata, mai multe kilograme in plus, ma miscam greu, gata sa ma dau de-a dura, inca din luna a 6-a, fata umflata si patata, dureri mari de spate si de bazin, insomnii si arsuri stomacale in ultimele luni. Acum, nu m-am confruntat decat cu ultimele doua neplaceri, e drept de aceasta data insomniile si arsurile incepand de prin luna a 4-a. In rest, am fost mai sprintara ca la 18 ani. Pana si refacerea de dupa nastere a fost mult mai rapida si usoara. Si va zic si de ce. Dinainte de 18 ani, imi iesise mie ca varsta cea mai faina intre toate, desi temuta de multi, este 30 de ani, cand te coci frumos si la minte, si la trup. Pe multi i-am auzit stresati ca se apropie de varsta asta, eu am asteptat-o cu emotie. Si ma bucur ca m-a gasit pregatindu-ma sa dau viata unui pui de om.
*
V-am tot vorbit pana acum de Olguta, dar pana la 4 luni si jumatate, cand ni s-a precizat la ecografie ca vom avea o fetita, eu am tinut-o una si buna ca de Pasti in 2007 se va naste Damian. Liviuc, care dupa cum singur spune, stie sa faca numa fete, era tare suparat de „feeling”-urile mele. Dar cred ca imi iesise asa din doua motive: 1. faptul ca sarcina aceasta era cu totul altfel decat prima; 2. relatia cu totul speciala dintre Liviuc si Ania, eu fiind un fel de intrusa intre ei.
Chiar am fost dezamagita in prima faza cand am auzit ca va fi fetita, pentru ca imi imaginam ca un baietel ma va iubi mai mult pe mine decat pe taica-su. V-ati prins ca m-am dat rapid pe brazda, nu?
*
Si Ania s-a dat pe brazda. Dar mi-a dat ceva emotii. Pentru ca oscila de la bucuria ca va avea o surioara pe care o va ingriji si cu care se va juca, la replici de genul „Eu pe fata ta o s-o fac sa planga”, „Tu si cu fata ta sinteti niste gaste si-o sa va fac cotet in curte”, „Asta nici nu a venit inca si deja-mi face mie program?”, „Daca-mi ia jucariile, eu o s-o bat!”, „Daca ma pedepsiti din cauza ei, fug de-acasa”. E drept ca pornirile astea razboinice erau in prima parte a sarcinii cand nu era asa evidenta cresterea Olgutei in burtica. Dar dupa ce am tot prelucrat-o ca ne bazam pe ea sa ne ajute la ingrijirea Olgutei si am implicat-o in diverse operatiuni, de la pregatirea camerei pentru cea mica, pana la cantat in fiecare seara langa burtica toate cantecelele pe care i le-am cantat eu ei la culcare pana la vreo 3 ani, s-a schimbat radical. Mai ales ca stia ca Olguta ii va aduce ei personal un cadou. A asistat la toate ecografiile iar cand, pe la 6 luni, doctorita ne-a spus ca cea mica e „grasuta si pletoasa”, primul lucru pe care l-a facut cand a ajuns acasa a fost sa aleaga cateva elastice de par si agrafe cu care sa-i faca Olgutei codite. De Craciun a intrebat de ce mosul nu i-a adus cadou si Olgutei. De multe ori, seara inainte sa adoarma ma intreba „Oare cu cine seamana Olguta, mami? Nu are macar ochisorii ca mine?”
*
Cu acelasi gand „Oare cu cine seamana Olguta?” am adormit si eu de multe ori. Pentru ca mi se spusese ca va fi pletoasa – iar Ania, desi la nastere a avut un ciuf de par inchis la culoare in rest fiind aproape chelioasa, s-a dovedit mai tarziu blonda ca maica-sa, imi imaginam ca Olguta va fi bruneta ca taica-su. Eram deja sigura ca voi avea doua fete cum am fost si eu cu sora-mea – „una alba si alta neagra”, chiar asa ni se spunea, pentru ca, pe cat eram eu de blonda si cu pielea deschisa la culoare, pe atat era Tina de bruneta si maslinie la ten.
*
Primele 7 luni de sarcina, ma gandeam cu emotie la momentul nasterii, abia asteptand sa retraiesc experienta care imi adusese atata bucurie in urma cu mai bine de 4 ani. Parca ma pregateam pentru un sport extrem. Dar din luna a opta, cu cat se apropia mai mult momentul respectiv, incepusem sa ma agit. In prima faza ca nu am bagajul pregatit. Chiar glumeam ca acu aproape 5 ani inca din luna a 7-a aveam, pe langa bagaj, si patut si cadita pentru bebe, plus multe alte trebuitoare, iar de aceasta data nici chiloti noi nu-mi pregatisem in caz ca m-ar fi apucat nasterea mai devreme. Oricum, inainte de orice alte achizitii de obiecte necesare la internarea la Maternitate, mi-am facut damblaua si mi-am comandat parfum pentru bebe „Petits et Mamans”... Dupa aceea, mi-am luat treptat si celelalte lucruri necesare pentru bagajul de spital, dar nu cu nerabdarea si stresul de acum 5 ani. Stres si frica incepusem in schimb sa am legat strict de nastere. Daca prima data nascusem cu inducere, deci cumva la rece, ca la o cezariana la cerere, ducandu-ma la spital ca la orice alta programare, abia acolo incepand, sub supraveghere medicala stricta, tot bairamu’ nasterii, acum imi era o frica de n-o pot descrie... Drumul era parcurs o data, dar numai partial.
Cel mai tare mi-era frica sa nu ma apuce noaptea sau pe cine stie unde, sa nu mi se rupa apa iar eu sa nu am nici un mijloc de deplasare spre spital. Imi aminteam si ce vorbeam cu Lara la scurt timp dupa nasterea fetelor noastre... cum ca nasterea declansata, experimentata de noi in 2002, a presupus dureri mult mai mari si mai intense decat nasterea pornita de la sine... asta imi mai dadea curaj... speram doar sa nu fie nevoie de cezariana sau de declansare din nou... In principiu, de cezariana scapasem la 34 de saptamani cand la ecografia doppler nu se evidentiase circulara de cordon, iar in legatura cu rana de pe col convenisem cu doctorita sa nasc si sa o rezolvam dupa aceea.
Cel mai mare cosmar al meu era ca mi se rupe apa, Liviuc nu e acasa, masina din curte nu imi porneste iar nici Salvarea, nici vreun taxi nu reusesc sa ajunga pana la mine. Atat de obsedata am fost de ruptul apei, incat, veti vedea mai jos, ca biata punga nu s-a rupt decat la expulzie.
Teoretic, eram foarte pregatita. Citisem multa „literatura de specialitate”... mult mai multa decat inainte de prima nastere. Am vizionat si filme, tot de specialitate. Am facut si mai multe exercitii, de relaxare, de respiratie, de control al muschilor abdominali si perineali... Mergeam pe jos si mai multi kilometri decat prima data. Cel putin o data pe saptamana mergeam si cu cainele (Hera, lupoaica Aniei) la haladuit pe Zamca, la padure.
*
Data probabila a nasterii era 15 aprilie dar eu facusem o fixatie ca pe Olguta o va aduce iepurasul taman de Pasti, adica pe 8 aprilie. Liviuc isi dorea insa ca cea mica sa se nasca pe 10, deoarece el are o memorie foarte proasta a zilelor de nastere. Si cum el e nascut pe 10 ianuarie (si taman de ziua lui nu are cum sa uite) iar Ania pe 10 octombrie, sansele sa uite de zilele fetelor lui s-ar fi redus considerabil daca Olguta venea pe 10 aprilie.
*
Ultima luna mergeam la consultatii pentru monitorizare in fiecare miercuri. Dupa consultatia din 4 aprilie, doctorita mi-a spus ca mai mult ca sigur ne vedem miercurea viitoare, dupa Pasti, pentru ca nu erau semne care sa anunte o nastere iminenta. Asa ca m-am pregatit si eu ca tot omu’ pentru sarbatori, ca oricum aveam eu o retinere sa nu se nasca Olguta in Saptamana Patimilor – nu va minunati, hachite de femeie gravida! Am stat aproape o noapte intreaga si am copt tot felul de pasti (pasca poloneza, cu smantana, cu crema de branza, cu ciocolata). Sambata am pregatit ciorba radauteana, friptura de miel si alte chestii de-ale gurii. Precizez meniul pentru ca, veti vedea mai incolo, isi are rostul lui. In aceeasi zi mi-am facut si o epilare completa, mai putin gambele si antebratele pentru ca nu mai eram in stare. Asta pentru eventualitatea in care fata mea cea mica se hotara sa vina cu iepurasul. Sambata seara am fost la Inviere toti trei, duminica ne-am plimbarit la pranz prin oras iar dupa amiaza cu Hera la padure. Luni am avut invitati la gratar, am stat toata ziua prin curte iar spre seara am hoinarit vreo 3 ceasuri pe Zamca pana la ruinele cetatii dinspre Scheia.
Am adormit usor, cum nu se mai intamplase de cateva luni... Pe la 4 fara ceva m-au trezit niste dureri, nu foarte intense, dar initial nu m-am ambalat, pentru ca, de vreo 10 zile incoace, mai pateam asa noaptea. M-am ambalat in schimb, dar nu foarte tare, cand am vazut la baie ca incepusem sa elimin cate putin mucus cu fire de sange. La carte zice ca nasterea poate incepe si in 1 pana la 3 zile din momentul eliminarii dopului gelatinos, asa ca m-am culcat la loc. Dar, din 20 in 20 de minute cate o contractie scurta dar dureroasa nu-mi dadea pace, asa ca ma dau si eu batuta cu somnul si merg in bucatarie sa mai parcurg ceva „literatura de specialitate”. Pe masa, o farfurie cu bucati din pastile coapte cu doua zile in urma imi cam facea cu ochiul dar la carte zice ca nu trebuie sa te imbuibi in travaliu. Hidratarea e mult mai importanta. Ehehe, mai da-o incolo de carte, ca nu renunt eu la o bucata savuroasa de pasca cu smantana! Pe aragaz, vad oala cu ciorba radauteana dar imi iau repede gandul de la ea. Ce mama ma-sii, bai Dana, ai mancat sanatos timp de doua treimi din sarcina si-ti faci de cap acu’ la final? Ma mai fatai eu ce ma fatai prin casa, ma ia pe la ora 7 iarasi somnul. Contractiile, suportabile, tot regulate, la 20 de minute... Adormeam intre contractii dar deja pe la ora 9 nu mai tine figura. Nici intinsa nu mai suportam sa stau. Liviuc pleaca la servici – da, a lucrat a treia zi de Pasti - , stiam ca are de facut un drum pana la Pojorata, asa ca il anunt ca eu azi nasc mai mult ca sigur, sa faca tot posibilul sa ramana in zona. Ma duc sa fac un dus sa-mi mai calmez durerile. Ma dusuiesc eu vreo jumate de ora, imi fac si o exfoliere inainte, ca sa usurez epilarea pe care o mai aveam de facut dupa. Nu am rabdare sa-mi epilez decat bratele, picioarele le las pe mai tarziu... imi fac si un masaj cu crema...
Ma intind iar in pat si mai rasfoiesc de aceasta data dosarelul rosu de la Ania, completat cu ce mi-a mai trimis Meg. M-a distrat tare, chiar de cand am citit prima data, ca in faza de tranzitie, mama poate simti o dorinta puternica de a pleca acasa... Ce bine cunosteam senzatia asta! Doar ca la povestea Aniei nu am indraznit sa scriu transant despre ea, ca sa nu fiu apreciata drept totalmente zarghita...
Brusc, imi amintesc de sictirul personalului din spitalele romanesti. Il „experimentasem” cu cateva luni in urma cu ocazia colicii biliare. Stresata sa nu ajung sa stau singura in spital in zi de sarbatoare iar personalul medical sa ma ignore pur si simplu sau sa ma trateze cine stie cum, iau decizia sa nu merg in spital decat cand mi se rupe apa (fara sa-mi imaginez ca asta se poate intampla la momentul expulziei, mai ales ca nicaieri nu gasisem scris negru pe alb ca este posibila o asemenea varianta, eu considerand litera de lege ca apa se rupe la mijlocul dilatatiei, maxim la 7 cm – stiam insa ca membranele nerupte faciliteaza coborarea mai rapida a copilului in canalul osos dar nu am pus cap la cap aceste informatii) sau cand contractiile vor ajunge la ritmul necesar. Eram stresata si ca nu cumva sa ma duc prea repede la spital, cu dilatatie prea mica, sa ma ia asistentele in ras ca am venit prea devreme. Si cu doctorita convenisem sa o chem abia dupa ce imi confirma moasa ca dilatatia e buna. Drept urmare, decid sa-mi fac eu travaliul acasa cat se poate... stau in ce pozitie vreau eu, imi fac un dus, un masaj, respiratiile, nu mai sunt asa stresata ca-n salonul de travaliu... Chiar de la ora 4, de cand vazusem ca eliminam mucus, am inceput sa-mi administrez periodic ovule Polyginax pentru sterilizarea canalului vaginal si supozitoare cu glicerina pentru golirea colonului, pentru ca stiam de data trecuta ca la nastere nu se face clisma.
Pe la 11, intre contractii, ajung iar la bucatarie... Si ce zice Dana? Ia sa ma „hidratez” eu, domnule, cu o ciorba radauteana... ezit totusi gandindu-ma ca dupa pasca cu smantana consumata mai devreme, o portie de astfel de ciorba mi-ar putea declansa o colica biliara de n-am sa mai stiu daca nasc sau daca am dureri de la criza de fiere... Ei na, hidratarea e mai importanta, asa ca imping sub masa baxul de apa plata adus mai devreme de Liviu tocmai pentru travaliu, si-mi servesc un castron de ciorba radauteana, cu tot tacamul, adica multa paine si ardei iute...
Se pare ca m-a mustrat rau constiinta dupa ciorba radauteana, pentru ca dragele mele contractii au devenit haotice. Ba la 30 de minute, ba la 45 minute... Cu o baie calda in cada ar trebui sa se aleaga de-acu daca e travaliu real sau fals. Nici bine nu m-am asezat in cada, ca s-a si ales dragul de el, anuntandu-se cat se poate de real, cu dureri cumplite la 15 minute. Nu-mi placea treaba asta... Pai lumea se da in vant sa nasca in apa, si pe mine ma doare mai tare in cada? Asa ca ma retrag din apa si recurg la un pic de masaj si la diverse tipuri de respiratii ca sa-mi mai alin suferinta.
Imi amintesc ca in pagina cu diverse pozitii pentru travaliu, pozitia in patru labe era recomandata pentru detensionarea spatelui. Pana atunci, ma tinusem tot pe doua picioare. Chiar daca eram acasa mi se pareau jenante si in acelasi timp caraghioase toate acele pozitii recomandate pentru alinarea durerilor in contractii. Dar cum durerile erau ascutite nu gluma, am zis ca n-o fi bai daca ma asez in genunchi langa pat, cu spatele paralel cu solul, o mana intinsa pe pat si una masandu-mi spatele. Chiar functiona, si suportam mult mai usor durerile. Intr-o astfel de pozitie m-a gasit pe la o bucata Ania, cu toate incercarile mele de a nu trada ce se intampla, dar a fost draguta, m-a intrebat daca spun o rugaciune, dupa care si-a luat ce-i trebuia din camera mea si s-a dus la treburile ei.
De dimineata Liviuc mai fusese de cateva ori cate o fuga pe-acasa sa vada ce fac dar intre orele 14-16 nu trecuse deloc. Va inchipuiti ca la frecventa de contractii din acele momente eram in stare sa-l iau de gat prin telefon... la 16 si 5 era acasa. M-am apucat sa-mi notez contractiile pe ultima pagina a Carnetului de Gravida. 16 si 5, 16 si 13, 16 si 21. Teoretic, as putea sa ma pornesc spre spital. Practic, mai putem astepta, ca doar nu s-a rupt apa.
Liviuc isi ia in serios rolul si la fiecare contractie imi maseaza viguros spatele, eu indeletnicindu-ma doar cu respiratiile. Il anunt ca intre contractii trebuie sa ma ajute sa ma epilez pana la genunchi. Un picior il rezolvam rapid. Dar deja simt o apasare in partea de jos a spatelui. Dar stiu de data trecuta ca, daca fortez acum, imi pot rupe colul. Asa ca trebuie doar sa respir corespunzator si sa...rezist tentatiei.
Ii zic totusi lui Liviu sa sune la buna mea prietena Violeta, mama finutei noastre Teodora. Asistenta la maternitate, ea mi-a fost alaturi si la prima nastere. Ii explic cum sta treaba si-mi zice ca ar cam fi cazul sa ne pregatim sa pornim spre spital. Eu o tin pe a mea, cum ca nu mi s-a rupt inca apa. Imi mai spune ca va suna imediat la spital sa anunte ca vin, urmand ca eu sa o sun imediat ce sunt consultata in sala de nasteri.
Dar cum imi mai ramasese un picior de epilat si masat cu crema, evident intarziem cu plecarea. De fapt, de felul meu sunt o mare intarziata... la cununia civila am ajuns dupa invitati, la nunta era sa raman necoafata (oricum m-am ales c-un fel de cuib de randunici in cap) pentru ca am ratat programarea la coafor si evident am incurcat derularea tuturor momentelor ulterioare, la prima nastere am ajuns cu aproape doua ore dupa ora programata pentru declansare, de fiecare data cand am botezat, am dat mari emotii parintilor, iar multi prieteni obisnuiesc sa ne comunice cand ne invita undeva o ora in avans, ca sa fie siguri ca ajungem cat de cat la ora potrivita.
Revenind la treaba cu epilatul, trebuie sa precizez ca mi-a luat mult o treaba de cateva minute pentru simplul motiv ca pauzele dintre dureri, cand eram, e drept, mai fresh ca oricand, erau egale ca durata cu contractiile. Acu m-apuca rasul cand imi amintesc cum se derula toata activitatea... parca eram la instructie in armata: in pauze Liviuc imi epila piciorul, eu dadeam indicatii pe unde sa mai insiste iar cand incepea o contractie, ma aruncam in genunchi precum soldatul pe burta, si-mi faceam constiincioasa respiratiile, in timp ce Liviuc zvarlea epilatorul cat colo, sarind sa-mi maseze spatele... Urma iar o pauza, Liviuc cauta epilatorul pe dupa pat, iar eu continuam cu indicatiile.
Unghiile le-am sarit, pentru simplul fapt ca Liviuc tremura precum cainele la injectie si n-ar fi reusit sa manevreze pensula cu oja. De machiajul fetei m-am ocupat eu... un fas de parfum si gata, eram pregatita de o noua Mare Intalnire.
Sortez bagajele cu care sa plec la spital, strig la Liviu sa-mi puna intr-o sacosa 2 sticle de apa plata (pentru eventualitatea ca travaliul ar mai fi continuat cateva ore), ma echipez rapid in ceva lejer (inspirata as fi fost sa-mi pun din start camasa de nascut si papucii de spital, ca sa nu mai pierd vremea prin urgente) si deja-mi dau seama ca am intrat in alta faza a nasterii, pentru ca nu prea mai puteam sta drept in picioare in timpul contractiilor... ma balansam din bazin ca un om beat... acesta fiind rezultatul incercarilor mele de a ma opune puternicei nevoi de a impinge... Deja mi-e clar ca expulzia e aproape, dar tot nu-s lamurita de ce nu mi s-a rupt apa...
E aproape ora 18... O pup pe Ania, strig la mama ca plec la spital iar ea-mi arunca uimita un „Doamne ajuta!” (desi locuieste in aceeasi casa cu noi, mama habar nu a avut ca eu eram in travaliu inca de dimineata; a avut musafiri, ce mai, a petrecut cum trebuia a treia zi de Pasti, nu ar fi fost frumos sa ma arat strambandu-ma pe acolo sau facand precum soldatii la instructie)...
De la noi pana la spital drumul nu e foarte lung, din cate imi amintesc nici nu prea era trafic, singurul semafor de pe traseu l-am prins evident pe rosu, timp suficient sa am vreo 3 contractii pana la spital... Intru in serviciul de primire urgente, Liviu ramane cu buletinul meu, carnetul de gravida si biletul de internare sa-mi faca fisa iar eu, primind incuviintarea din privirile pacientilor varstnici care umpleau holul, dau buzna in camera de garda, plina de medici si de alti suferinzi...
Imaginati-va urmatoarea scena: o cucoana imbracata aproape integral in negru, cu fata crispata de durere, balanganindu-se mai tare ca un om beat, mare burta nu se prea putea observa, da usa de perete si intra val vartej in camera de garda, si se opreste in pozitie ghemuit, cu bratele incrucisate pe primul pat de consultatii... „Ce s-a intamplat, doamna?” a ingaimat cineva stupefiat de-a dreptul... Restul ochilor indreptati spre mine si sprancenele ridicate pareau sa puna aceeasi intrebare... Dupa ce-a trecut contractia, am izbucnit in ras, pentru ca era de-a dreptul comica situatia, si am apucat sa le spun „In afara de faptul ca nasc, nu s-a intamplat nimic”... O asistenta se dezmeticeste, isi cere scuze ca nu a observat „burtica” si imi ia tensiunea. Ma intreaba daca intotdeauna e asa mica, dar ii explic politicos ca nu am timp de detalii, pentru ca trebuie sa ajung sus pe sectie sa nasc... Simteam deja copilul coborand... vertiginos, in ciuda impotrivirilor mele de a impinge. Sunt condusa la vestiar sa ma schimb in camasa de nascut... O infirmiera ma conduce la lift iar Liviuc pleaca sa o aduca pe Violeta, pentru ca mi-era clar ca nu mai avea sens sa asteptam confirmarea moasei de serviciu. La fel de clar cum imi era ca nici pe doctorita nu mai am cand sa o anunt.
La 18 si 5 minute ajung la sala de nasteri, mai fac un „covrig” sprijinindu-ma de o bancheta de pe hol... Urc pe masa de nastere, deja pozitia de aici era o binecuvantare pe langa incercarile disperate de a merge pe doua picioare ..
„Uite, asa se vine la nascut!” striga moasa dupa ce ma consulta. „La urmatoarea contractie, barbia in piept, tii respiratia si impingi tare, cu forta, spre in jos”. M-au cam bagat in ceata indicatiile ei, pentru ca eu ma antrenasem altfel, asa ca la primele doua contractii avute pe masa de nastere am fost total ineficienta, pentru ca am „scremut in gat”... Dar am reusit altceva: am reusit sa rup apa care ma obsedase atata!
La urmatoarea contractie mi-am zis sa fac cum stiu eu, asa ca am impins cum exersasem acasa. Spre deosebire de prima nastere, cand, pentru a-mi usura eforturile doctorita a dispus pe parcurs coborarea la orizontala a jumatatii superioare a mesei de nascut si am ratat vizual venirea Aniei, acum „capra” era ridicata la 45 de grade, asa ca am putu sa o intampin pe Olguta mai intai cu privirea. Sa va mai spun ca in acel moment ma simteam cel mai puternic om din lumea asta? Si cel mai fericit... S-a intamplat la 18,20... Olguta e preluata de asistenta de la nou-nascuti... Asteptam cu emotie sa mi-o aduca sa-i vad bine mutrita... Cand asistenta a aparut de dincolo cu Olga-n brate, am avut efectiv un soc... Olga era leit Ania... Daca de-a lungul timpului mi s-a tot sters din memorie chipul Aniei la nastere... acum aproape ca il aveam din nou in fata ochilor... Abia cand Olga a ajuns in bratele mele si-am pupacit-o peste tot am realizat ca e blonda-blonda - asta era singura diferenta. In afara de greutate - Olguta a fost cu 400 de grame mai grasuta ca Ania... Intre timp (avem deja 3 saptamani) Olguta s-a mai schimbat dar la nastere a fost identica Ania.
Olguta a plecat la imbracat iar eu am pus mana pe telefon si am sunat-o pe sora-mea. Apoi mi-am dat seama ca Liviuc e pe drum spre spital cu Vio. L-am sunat si pe el. A mutit efectiv... spera ca macar de data asta sa-l prinda nasterea fetitei lui framantandu-si pumnii pe holurile spitalului... degeaba, tot la volan a fost la primirea vestii... A apucat totusi sa ma bruftuluiasca „Tu esti nebuna? Iti dai seama ca daca mai stateai 10 minute nasteai acasa? Ce ma faceam eu atunci?”
O anunt si pe mama careia nu-i venea sa creada ca doar in urma cu 20 de minute plecasem de-acasa...
*
Nu mai intru in detalii cu etapele ce au urmat imediat dupa nastere. Va spun doar ca si acum, la aproape 3 saptamani de la nastere inca ma stringe in spate la gandul ca i-as fi putut da nastere Olgutei fara sa fiu asistata medicala. Pentru ca niciodata nu am fost fan al nasterilor acasa, ba din contra mi-era groaza numai de gandul ca m-ar putea apuca nascutul pe cine stie unde si nu as fi ajuns la timp la spital.
Dar, pe de alta parte, sunt foarte multumita de faptul ca mi-am facut travaliul in intimitatea caminului meu, avand toate conditiile pentru dus, baie, masaj, chiar si pentru pozitia in patru labe, pe care probabil in sala de travaliu mi-ar fi fost jena sa o „aplic”. Iar Liviuc, care in urma cu cateva luni, se isteriza ca de ce nu i se permite lui accesul intr-un salon la maternitate sa stea cu mine, sa-mi faca masaj, ca vorbeste el cu directorul sa schimbe treaba asta, etc., a avut ocazia sa-mi fie alaturi in faza cea mai grea a travaliului, lucru care a contat enorm pentru mine.
*


Dana
And, yes, I am a blonde!
Familia mea
Animaluri
Olguta

carina spune:

Felicitari!!!Tot ca o doamna!
Pupici la fete si felicitari inca o data!

Anda si Carina (deja domnisoara)
http://community.webshots.com/user/andamihai

adriana spune:

Doamne Sfinte! Ce nastere, ce emotii
Dana, stii ce m-a tinut cu sufletul la gura? Faptul ca si pe fetita mea o cheama tot Olga Maria, faptul ca la prima mea sarcina data ultimei mentruatii era tot 9 iulie (baiatul a fost intarziat-s-a nascut pe 19 aprilie) si peste toate astea, Olguta ta s-a nascut de ziua mea- 9 aprilie
Mi se pare fenomenal.. domne ce de coincidente!
Felicitari, sa stii ca fata mea s-a dovedit o adevarata Olguta ..
Asa ca daca Ania a fost cum a fost, pregateste-te pentru Olguta

---

Mami de Codrin - prier 2002, Olguta - undrea 2003 si Cornelie mica - ciresar 2006

bAly spune:

Felicitari Dana!!

Sa-ti traiasca fetele si sa fiti fericiti cu totii!



Alina, mamica de 2 fetite, Andreea cea nazdravana si Laura

papadie spune:

Nasteai ca ditai doamna hidratata in baldachinu de-acasa :))))))))))))))
Sa va traiasca OLGUTA, sa va aduca bucurii!
Sa stii ca si eu am impartit secretul cu mamaruta care de cate ori ma intreba ce faci ii spuneam numa atata: "Sta sa nasca":)))))))))))))))))
FELICITARI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! si la fete si la Liviuc.




Papadie, mama Mielului turbat si-a delikatului Pescarush

HelleneC spune:

Inca o data: sa iti traisca si sa fie sanatoase fetele tale scumpe! Chiar imi pare rau ca nu ne-am intersectat prin maternitate, macar sa ne amuzam ca am nascut doua fete care semanau leit cu primii nostri copii!
Si voi sa fiti sanatosi sa le puteti creste pe minunatiile voastre de printese!
Elena

Mami de www.babiesonline.com/babies/g/gabrielacapraru/" target="_blank">"Gabriela" (12.04.2007)si "www.babiesonline.com/babies/g/GeorgeC" target="_blank">George" (6.09.2002)

marieange spune:

Draga Dana,

Citind pe nerasuflate povestea nasterii tale si amintindu-mi, in acelasi timp, de nebuniile pe care le faceam in timpul liceului, realizez cu multa placere ca ai devenit un om complet, o mamica desavarsita, o luptatoare care nu se da batuta cu una, cu doua. Sunt mandra de tine si ma bucur ca m-am bucurat atat de multa vreme de prietenia si prezenta ta. Sper sa invat cat mai multe de la tine si sa ajung la randu-mi o mama si o sotie de nota 11 , asa cum esti tu, draga prietena.

Cu prietenie si admiratie,
Angela Basu (Vass)

roxy spune:

felicitari din tot sufletul pentru nasterea Olgutei, sa creasca mare si asa nastere imi doresc si eu...cu precizarea ca as vrea totusi sa fiu in spital pe durata travaliului , nu de alta da la cat sunt eu de curajoasa s-ar putea sa nu plec de acasa nici dupa ce nasc..
Sa fii sanatoasa si sa te bucuri de cele doua fetite alaturi de sotul tau.

roxy
sunt in saptamana 26


http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_cat.asp?sqldtl=366&page=1

http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=roxy

Lara spune:

Frumoasa intalnire, Dana
M-ai emotionat rau de tot!
Cand ma gandesc ca e posibil ca eu sa te fi visat pe tine si pe noua ta fetita blonda cu ochi albastri chiar in noaptea in care Olgutza isi facea simtita venirea, ma face fericita. Cineva a vrut ca eu sa stiu... Ma ia cu fiori cand ma gandesc mai bine... :D
Ma bucur mult ca te-ai bucurat din plin de sarcina asta si ca a descurs totul bine pana la urma... Nu pot sa cred ca-ti mai statea gandul la epilat in timpul travaliului :)) Si ca era cat pe ce sa intarzii tocmai tu la nasterea Olgutei :D... Numai tu ai fi in stare de asa ceva :D De-asta te iubesc eu pe tine...

Ma bucur foarte mult pentru voi!
Sa fiti din ce in ce mai fericiti si impliniti!
Imi este atat de dor de voi... Va sarut pe toti cu mult drag.

Pup si fetele de pe-aici pe care nu le-am mai "vazut" de muuult timp...

Lara

www.piczo.com/JoMacaroana?cr=7&rfm=y" target="_blank">POZE IOANA

copiloi spune:

Felicitari!

Am ras si plans!!!

Sa-ti traiasca fetele si sa va aduca numai bucurii!




Alina

simina2005 spune:

Felicitari draga Dana!
Olguta,a cresti mare , sanatoasa si frumoasa scumpa fetita iubita si dorita!

Esti o mamica deosebita!
Ai reusit sa treci cu fruntea sus prin clipele deosebite...fara sa-ti pierzi cumpatul...

Ania te va ajuta mult, va fi ca o "mamica mica" pentru surioara ei, si un sprijin de nadejde pentru tine.
Liviuc, esti un tata deosebit!Te vad mereu aproape de fetele tale...

Va doresc toate cele bune si multa dragoste ...

Jurnalul meu

---

Simina cu Teo (7.06.2006) ,Diana (30.05.2003) si Andrei (10.04.2001)

---

Fiecare om pe care l-am iubit si pe care nu mai pot sa il iubesc e pentru mine un pas spre moarte.
Asa ca voi aceia ce stiti ca meritati dragostea mea aveti grija sa nu ma ucideti!!!!

---