Luca

Pentru ca Ilinca are povestea ei, trebuie s-o aiba si Luk. Desi sunt convinsa ca n-o sa dea doi bani pe ea mai tarziu , eu imi fac datoria si i-o scriu.

Asa ca incerc sa depan amintiri petrecute acum mai bine de 3 ani jumate... Imi pare ca s-au estompat, dar nu cred ca e asa, doar si-au gasit un locsor caldut in gandurile mele si asteapta cuminti sa fie asternute pe hartie… Sau intr-un document word

Nu tineam neaparat sa am un copil, dar nici nu luam masuri drastice pentru a nu-l avea.. Mergeam cu Alex pe Calea Victoriei in vizita la un prieten. Pe drumul spre casa am vrut un test de sarcina. Primul din viata mea. L-am cumparat si a doua zi la prima ora l-am facut. Evident, era pozitiv. Nu-mi amintesc sa ma fi cuprins vreo bucurie nemarginita, nici macar n-aveam cui sa spun despre el, Alexandru era in parc cu cainele, era prea devreme sa dau telefoane, era 6 jumate dimineata. Asa ca m-am dus pe balcon si mi-am aprins o tigara. Ma gandeam ca ma ajuta sa-mi limpezesc mintile si sa-mi dau seama daca ar trebui sa ma bucur sau nu. Nu m-a ajutat, asa ca am stins-o repede Ma simteam egoista, nu prea vroiam un copil, de ce sa renuntz la viata linistita pe care o aveam? De ce sa ma trezeasca unul mic si plangacios noaptea? De ce sa-mi dau viata tihnita peste cap? Nu, nu eram pregatita sa renunt la toate astea…

Alex chiar s-a bucurat. Sincer. El isi dorea un bebe, eu nu eram aia hotarata si pregatita pentru asta. Cred ca nici acum n-as fi fost pregatita, daca nu le lua Luca prin surprindere M-a strans in brate si m-a incurajat, printre hohotele mele de plans. Nu plangeam nici de bucurie, nici de disperare. Plangeam, pur si simplu. Apoi am inceput sa dam telefoane, sa stie lumea ca urma sa vina primul bebe din familie, din gasca de prieteni. Noi eram “insarcinati” iar ceilalti din gasca nici nu se gandeau sa se casatoreasca , mereu am fost deschizatori de drumuri… Mama a fost uimita. Soacra s-a bucurat tare de tot. Prietenii au ramas fara grai. Fiecare a reactionat cum a putut, lasand la o parte emotiile mele a fost interesant sa observ reactiile celorlalti.

Sarcina a fost usoara, usoara, fara neplaceri, doar cu 30 de kilograme in plus. Pe care le-am dat jos, nu va faceti griji, tot Luca a fost ala care m-a “ajutat” cel mai mult…

Am fost rasfatata la maxim, indopata cu toate bunatatile, m-am dus la servici pana la sfarsitul lunii a opta de sarcina cand sefii mei de atunci au considerat ca nu vor sa nasc la birou, asa ca m-au trimis acasa. Acasa m-am apucat de impachetat. Am luat hotararea amandoi ca mai bine ne crestem copilul la Buzau, era asadar cazul sa renuntam la infernalul Bucuresti… Inca de la inceputul lunii a noua m-am apucat de impachetat. Era incredibil cate lucruri am putut aduna intr-o garsoniera in cativa ani, vreo 5 la numar. Am condus de 2 ori spre Buzau cu masina incarcata la refuz de tot felul de chestii. Am plimbat cainele pana aproape in ziua in care am nascut. Am stat si m-am odihnit. M-am jucat Diablo si Caesar pana mi-au iesit ochii din cap Iar am impachetat. Am facut piata si-am gatit, desi astea-s vremuri demult apuse pentru consort , cred ca nici nu-si mai aminteste ca am facut asta candva… Am condus pana in ziua in care am nascut. Nu mai conteaza ca am rupt chiar scaunul soferului cu cele 30 de kile ale mele , s-a reparat scaunul la un moment dat.

N-am sa uit niciodata ziua in care am nascut. Ca si la Ilinca, am avut posibilitatea sa o aleg. Termenul era 4 octombrie 2003. Doctorul a vrut sa ma induca pe 3 octombrie. Am refuzat, era ziua mamei de nastere. Am optat pentru 2 octombrie 2003. Aveam o burta uriasa, eram rotunda ca un balon.

Asadar, pe 2 octombrie doctorul mi-a zis sa ma prezint la spital. Cu bagajul facut. Era intr-o joi. Stabilisem sa ne vedem in jurul pranzului, o ora destul de ambigua, de altfel. El ma astepta pe la 12. La mine pranzul era pe la 1 jumate . Am luat un taxi spre spital, desi as fi vrut sa conduc autoturismul propriu si personal, dar nu m-a lasat domnul sotz. Ca atare taximetristul ne-a plimbat prin cele mai pline de gropi scurtaturi care existau la momentul ala pe drumul din Dristor pana la Spitalul Militar. Aveam senzatia ca imi ajunge burta fix in cap Indata ce m-a vazut doctorul la spital m-a luat la cearta, ca am intarziat. Ei, asta este, nu mai conteaza o ora in plus. Am avut si eu timp sa ma pregatesc ptr intalnirea cu fi-miu, manichiura, pedichiura, epilat.

Toata sarcina mi-am dorit sa nasc natural, fara nici o epidurala, asa cum au nascut milioane de femei inaintea mea. Ma simteam curajoasa, poate nitel masochista, vroiam sa vad cat de tare poate sa doara. Dupa ce am ramas insarcinata am stiut ca o sa avem un baietzel. Pe care sa-l cheme Luca. Luca Stefan Adamescu. Un nume scurt si sonor, un nume mai lung care sa se potriveasca cu numele de familie, si mai lung.

Mama nu a vrut sa ste ca urma sa nasc, emotiile erau exagerat de mari pentru ea. Asa ca i-am spus ca ma duc la control, nu sa nasc.

Dupa dojenile din partea doctorului, dupa un control scurt, am decis, mergem sa nastem Zic “mergem” din 2 motive: urma sa nasc la Caritas si eram mai multi care “nasteam” (in primul rand eu, apoi Alexandru, prietena mea Adriana care urma sa ma tina de mana si sa ma incurajeze si, evident, doctorul). Asa ca am primit juma de pastilutza mica, dar eficienta, pentru a intra in travaliu. Pe la 2 am terminat cu controlul si pastilutza, doctorul ne-a trimis sa-l asteptam jos, in curtea spitalului. Incepeam sa am emotii. Pe la 2 jumate cred ne-am urcat in masina. Deja incepusem sa am primele contractii, erau suportabile. Nu-mi faceam nici o speranta ca vor ramane asa pana la final, dar eram optimista. M-am internat si am ajuns in sala de travaliu. Contractiile erau din ce in ce mai puternice. Cred ca era in jur de 3. Doctorul a venit, m-a vazut, mi-a zis ca pleaca la masa si mi-a lasat cealalta jumatate a pastilutzei s-o iau pe la 4 jumate. Pana la 4 jumate a mai fost cum a mai fost, m-am mai luat cu vorba cu Adriana, a mai trecut timpul, am luat jumatatea cealalta si dupa aia potopul Durea ca la balamuc, abia aveam timp sa respir intre contractii, strangeam de o bara a patului si injuram in gand toata tagma barbateasca, in frunte cu consortu’. De parca el avea vreo vina ca am vrut eu sa nasc natural, fara epidurala sau alte calmante. Apoi am terminat cu injuratul domnilor, nu s-a dovedit a fi eficient, am indreptat atacul spre mine, ca am fost o tampita si n-am vrut cezariana si n-am vrut calmante, moama ce era la gura mea, parca ma inrosesc si acum de rusine cand imi amintesc. Noroc ca le ziceam pe toate in gand . A aparut doctorul, senin ca o zi de primavara, a vazut ca mult nu mai aveam, asa ca hai in sala de nasteri. Nu-mi amintesc daca am ajuns acolo pe propriile picioare sau intr-un scaun, desi inclin sa cred ca cele 100 de kile pe care le aveam nu incapeau intr-un scaun cu rotile, sau poate le-au indesat moasele?! Nu mai stiu… In sala de nasteri numai eu sufeream ca un caine, restul lumii, in frunte cu doctorul, spunea bancuri deocheate, sa sa nu le zic porcoase de-a dreptul Mai cu chiu, mai cu vai, mai cu ajutorul unei moase care s-a urcat efectiv pe mine Luca a vazut lumina zilei. Era fix 6 fara 10, stiu ca m-am uitat la un ceas pe perete imediat dupa momentul expulziei.
Marea intalnire cu Luca n-a fost chiar asa emotionanta cum imi imaginam eu. L-am vazut, mi s-a parut mic, negru, urat, cu o claie prea mare de par, dar urla din toti plamanii lui mici. Era sanatos, avea 3 kile 700 si 50 de cm, un bebelus normal din toate punctele de vedere. M-am bucurat ca e ok…
Comparand durerile din travaliu cu cele de dupa, de la “brodat”, cele din urma au fost mai puternice, noroc ca s-au terminat mai repede.

Cu chiu cu vai gata si nasterea, am tinut neaparat sa ma dau jos singura de pe masa aia, dar in ciuda protestelor mele m-au indesat intr-un scaun cu rotile si am iesit din sala de nasteri, inapoi spre cea de travaliu. Cand am iesit mi-am vazut prietenii care astepatu cuminti sa nasc. Erau multi, aproape toti, cred. Vreo 8-9. Inainte de a naste mi-am promis solemn ca nu o sa tip, nu o sa urlu, o sa suport cu stoicism totul. Pentru prietenii mei, dar mai ales pentru prietenele mele. Nu vroiam sa le descurajez, nu vroiam sa le las impresia ca o nastere naturala e groaznic de grea. Nici n-a fost asa. Cel putin pentru mine. Am stat de vorba cu fiecare in parte cateva minute, m-am bucurat de prezenta lor acolo, pentru mine a contat foarte mult, mi-a fost de mare ajutor. Intotdeauna mi-a placut sa-mi ajut prietenii, sa-I sustin, sa le spun o vorba buna la nevoie, sa impart bucuriile si necazurile cu ei. Sunt singurii dupa care plang de cand am plecat din Bucuresti… In sala de travaliu am mai poposit vreo 2 ore, am vorbit intruna la telefon si am mancat, e epuizanta o nastere si face pofta de mancare, parol.

Cea mai mare surpriza a fost pentru mama, chiar nu isi imagina ca o sa nasc in ziua aia. Desi ulterior a povestit cat de agitata a fost, cum s-a plimbat ea tot orasul fara sa-si gaseasca locul niciunde, nu si-a imaginat o secunda ca o sa nasc fara sa-I spun. A sunat-o Alexandru si i-a spus doar atat: “Saru’ mana, bunica. Ce faci?”

Apoi am fost mutata intr-un salon. Gol. Era trist si gol. Si sufletul meu era trist. Gasca bea si chefuia acasa in cinstea mea si eu zaceam intr-un pat de spital. Adica tocmai eu, personajul principal si sufletul petrecerii, lipseam. Ptiu, ce necaz pe capul meu. Dar gandul la puiul mic parca ma mai inveselea nitzel, insa nu suficient.

Acomodarea care a urmat nu a fost tocmai usoara, Luk nu a fost un bebelush tocmai linistit, ne-a trezit noapte de noapte de nenumarate ori pana la un an jumate. Dar ne-a luminat viata, ne-a facut sa fim fericiti si impliniti, a facut ca legatura dintre mine si Alexandru sa devina mai puternica, dincolo de cuvinte.
Luk are acum 3 ani jumate, e cel mai bun, cel mai destept, cel mai frumos copil de pe lumea asta Evident, alaturi de sor’sa. Pe care o iubeste nespus, pe care nu o lasa niciodata sa planga, pe care o amuza si o face sa rada, pentru care ar sta si in cap numai sa fie ea fericita, pe care a asteptat-o cu nerabdare sa vina acasa cat am stat eu in spital cu ea, pe care o vegheaza dimineata si o asteapta sa se trezeasca in liniste, pentru care seara sta cuminte si asteapta somnul, fara sa faca zgomot sa nu o deranjeze pe Ilinca, pentru care a invatat sa nu mai fie egoist, a invatat sa imparta, sa primeasca si sa ofere.

Ei sunt cea mai de pret comoara pentru noi…


Ileana
poze,poze si iar poze...
Luca (2 octombrie 2003) si Ilinca (29 august 2006)
O poveste fara titlu...

dov spune:

Sunteti o familie intr-adevar binecuvantata! Mi-au dat lacrimile cand am citit, pentru ca am simtit atingerea lui Dumnezeu peste voi. Ati fost norocosi, si, cu toate necazurile si greutatile inerente, ati reusit in tot ce v-ati propus.

Eu am intrat tocmai ca sa vad daca ai scris povestea si aici, pentru ca merita!. Felicitari inca o data! si va urez in primul rand multa sanatate si noroc cu carul!

alice2004 spune:

Ileana, sa iti traiasca amindoi copiii, sa creasca mari si sanatosi si sa fiti fericiti alaturi de toti cei dragi voua, parinti si prieteni !!

Alice si Andrei
Poze 2004 2005 2006 2007
www.dropshots.com/alice2004" target="_blank"> Filmulete

mariana tache spune:

Ileana, stii vorba aia... "ras cu plans...."
Asa sunt eu acum; tare mi-a placut povestea ta, stilul tau.
Felicitari pt copilasii tai!
Fug sa citesc si povestea Ilincai.


Mariana, Stefan (20.04.04), Simon (30.08.05)
poze cu noi: 1 , 2 si 3
Nasterea lui Stefan
Nasterea lui Simon

Sanatate Maxima!!!

adameasca spune:

Multumim de cuvintele frumoase si va pupam cu drag si va dorim si voua tot binele din lume.


Ileana
poze,poze si iar poze...
Luca (2 octombrie 2003) si Ilinca (29 august 2006)
O poveste fara titlu... Luca

papadie spune:

:-)))
Frumos si tonic ai povestit :)
Sa va traiasca luca si Ilinca



Papadie, mama Mielului turbat si-a delikatului Pescarush

Iris2002 spune:

Ileana, sa iti traiasca Luca si Ilinca Ioana... sunt tare tare frumusei!