Dureri de crestere... [sic]

Trec de cativa ani prin realitati pe care mi le-am imaginat cu totul altfel si ma lovesc de chestii la care nu m-am gandit niciodata, pe care, desi atunci cand eu am fost adolescenat le-am trait, de partea cealalta a "baricadei", le traiesc acum pentru prima data prin ochii si mintea unei mame.

Mi-ar place un subiect de genul "copii din 1991", dar asa ceva nu e posibil, ca as vorbi probabil singura (desi ma tot gandesc la el de cand bantui pe-aici)... din ce-am observat, pe masura ce copiii cresc, postarile si parintii de pe topicuri se raresc, la subforumul asta inca n-au ajuns niciunul (ultimul subiect "activ" e cel de la copii din 1996 din cate am observat). Poate mai e si faptul ca parintii mai tineri sunt mai prieteni cu tehnologia...

In ultimele saptamani, am obesrvat totusi ca mai sunt parinti de adolescenti pe aici si ca nu ar sunt singura, asa ca mi-am luat inima in dinti...

Pimul epilat, primul barbierit, primul "crush", carnetul de sofer... sunt toate evenimente la fel de importante ca si primul pas, primul zambet, doar modul in care le percepem este diferit, trairile sunt mult mai complexe acum. Certuri, crize de personalitate, lupte de independenta, experimentari mai mult sau mai putin intelepte sunt si ele prezente.

Cred ca e benefic daca aceia care mai suntem pe-aici ne sustinem, incurajam si impartasim experientele si "durerile de crestere". Mai e cineva interesat?

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

CriPOD spune:

Incep eu cu prezentarile...
Am un baiat de 15 ani jumate, si o fata care face 12 ani in octombrie. Dar ea e de 100 de ori mai matura si responsabila decat el.

Cu fata, e liniste si pace inca, doar pilozitatile ne supara uneori deocamdata [:p}. Observ ca incepe sa isi impuna punctul de vedere mai mult decat inainte, ceea ce ma bucura, cumva. Pe de alta parte, am invatat mult din experientele cu fiul meu si sunt mult mai pregatita decat eram cu el.

Cu fiul meu e un challenge aproape zilnic. Are si un temperament vulcanic, si dreptate intotdeauna . Ca sa-l convingi de ceva, iti trebuie rabdare . Dupa multe tratative vulcanice, pana la urma il convingi daca insisti, daca nu eventual se va convinge cand va da cu capul de zid. Acum suntem intr-o perioada mai pasnica, am timp sa ma reculeg un pic. Dar ma opresc aici cu generalitatile, mai revin daca e cazul...

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

Adela99 spune:

si io ma-ncadrez la "copii din '90" asa ca nu vorbesti singura :-) si is tot intr-o durere :-)... de crestere de 2-3-4 ani. si inca mai dureaza vreo 2-3-4! ca adolescenta chiar daca prin definitie e intre 13-19 am io asa o presimtire ca al meu asa cum a intrat un pic mai devreme in adolescenta va iesi nitel mai tarziu ... da' nu-i bai, ca vom "imbatrani" impreuna, io si la propriu

marcellinna spune:

Si eu tot la cei din '90 ma incadrez.
La mine durerile de crestere au trecut la fata (sau cel putin s-a obisnuit foarte bine cu ele)dar au aparut la mine in sensul ca un pic cam mare-i nostalgia pt anii cand era ea mica .
Wooow, la anul va fi majora (pe cine mai comand eu?).

Am crescut amandoua impreuna as putea sa zic in anumite sensuri.
Ma jucam cu ea exact asa cum nu mi-a fost dat sa ma joc acasa cu mama mea, exact asa cum fata mea dorea, la orele la care avea ea chef.
Am devenit si eu din nou copil , cu pete de acuarele pe haine, modeland impreuna cu ea plastilina,uitandu-ma impreuna cu ea la filme pt copii, la desene animate (alea-mi plac unele si acum)pe partie, cu patinele sau vara cu rolele in parc.

A fost greu uneori sa trec de partea cealalta a baricadei, pt ca trebuia totusi sa se delimiteze intre noi cine-i copilul si cine-i parintele, dar am reusit zic eu destul de bine.
Cred ca am avut si-un pic de noroc sau poate mi-a fost dat sa gasesc mereu solutii destul de potrivite.
Apoi a inceput pubertatea....maaammmaaa ce perioada!!!

Lupta pt acel "mama lasa-ma sa cad ca sa invat sa ma ridic" incepuse sa fie acerba.
Eu o closca ce as fi vrut sa o am mereu in vizor, o sufocam uneori dar incet m-am linistit pt ca n-am avut incotro.
Am inecrcat mereu sa fac in asa fel incat ceea ce-i place ei sa-mi placa si mie sau cel putin sa-i dau impresia ca face ce vrea ea si pe parcurs a invatat cam cum sa trateze cu mine.
La capitolul asta ar fi multe de scris.

Ca tot ziceai de epilat si treburi de-astea.
Daca la inceput era curioasa cand i-or creste si ei perii, imediat dupa vroia fara par sub brat, apoi fara par pe picioare.
Nu-mi venea sa cred ca am ajuns sa-mi vad fata epilandu-se ,dar dat fiind ca si eu practic ,am lasat-o fara sa comentez.
Apoi fardurile.
Nu-mi venea mie la socoteala sa o vad ca are dorinta asta pe la 12 ani, dar i-am explicat cam care ar fi limita intre dragut si vulgar la varsta aia si incet incet a priceput.
Incepuse cu un pic de rimel, apoi un pic de dermatograf si apoi cu o usoara ubra de roz pe pleoape.
Acum ca e mare nu-i mai dau indicatii.

Ma opresc acum aici ca altfel monopolizez.Mai incolo o sa va mai povestesc.

CriPOD spune:

Adela99, marcellina, va multumesc mult. N-am mai scris pe forum de sambata, dar ma bucur extrem de foarte mult ca ati raspuns. Pe undeva eu sunt mai norocoasa ca al meu e mai "mic" si voi avea atat de multe de invatat de la voi!

Ceea ce ma sperie pe mine este ca ma uit in jurul meu, si vad foarte multi copii de romani care, ajunsi la varsta asta s-au pierdut, desi parintii lor au avut cele mai bune intentii si le-a pasat enorm de copiii lor. Chiar pot spune ca, contrar localnicilor, noi tinem mult mai mult cont de copii in orice decizie. Si nu inteleg de ce, atunci, se intampla asta. Cred ca unul din motive e ca nu avem structura necesara care sa ne sustina, ca parinti: bunici, rude, valori in societate. Nu stiu...

Sa va dau si-un pic de detalii despre tineigeru' meu...

E de-o lene ca asa ceva n-ati mai vazut! Va ganarntez! Se lauda azi vara la rudele din Ro ca ar putea tine seminarii despre "cum sa nu faci nimic si sa nu te plictisesti". El zice ca e o arta. Pe langa ca e lenes, e un tip foarte inteligent si, cu toate alegerile nefericite pe care le face uneori, e un "copil bun". Undeva, deep, deep inside. Si defectul nostru e ca nu prea stim nimic, trebuie sa-l convingem ca wow, uite ca mai nimerim si noi cate una. Asta daca-l prindem in toane sa asculte pana la capat.

Am trecut deja prin multe growing pains, desi sunt sigura ca nu am scapat de ele definitiv si ca unele se vor intoarce sa-mi mai produca niste fire albe. Va voi povesti despre ele sigur cand revin(macar sa-i dau sa citeasca in cativa ani).

Suntem acum intr-un echilibru instabil si o atmosfera ciudat de calma de vreo saptamana. Stati pe receptie, nu va dura mult...
Durerica mea de acum (ca nu se poate complet fara, nu?) e mai nesemnificativa decat altele: computerul. Pana in iarna asta n-am avut treaba cu el, mai MSN si mai FaceBook, dar nu statea prea mult. Acum insa (i-am luat laptop in ianuarie) nu-l mai poti lua de-acolo. Joaca un joc online, cu multi din prietenii lui. E ceea ce face aproape tot timpul, ma exaspereaza. Azi noapte la 2 inca mai juca, azi dimineata cand m-am trezit, deja se juca, cam asta face tot timpul cand e acasa. Avea un cronometru pe joc: a avut saptamani in care s-a jucat 40 de ore, adica un job full-time!
Suma viciilor e constanta si la el, se pare, chiar nu poate sa fie fara "problema" deloc. Uite c-a trebuit sa ma opresc c-a luat o pauza de la joc sa ma stranga in brate. Deja e inapoi la comp! Face asta des, ca stie ca nu-mi convine si il mustra constiinta, cred eu Ce sa ma faaaac? Oare ii trece de la sine? Nu prea am speranta, ca am colegi la serviciu care fac asta uneori (eu fraiera ma bucuram ca toata copilaria nu l-au prea interesat jocurile pe computer). Nici razboi nu vreau sa fac din cauza asta, ca nu face nimic "rau", dar nici nu mai pot sa-l vad asa...

Gata, ma opresc aici deocamdata.

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

titisha spune:

Chiar imi doream acest subiect !
Ma inscriu si eu la "primul barbierit" si la durerile de crestere date de una bucata adolescent din anii 90 – mai precis ultimele zile ale lui 90 deci aproape de 91.
Doar ca o constatare: sunt singura cu un adolescent care respira aerul plaiurilor mioritice (pana acum), asa ca putem sa schimbam pareri de la tara la tara: cum este adolescentul aici si la voi. Spune-ai ca vezi in jurul tau multi copii de romani care ajunsi la varsta asta s-au pierdut (deja !!!). Cred ca depinde f. mult de grupul de prieteni in care traim, de educatia tuturor copiilor din jurul copilului nostru, de preocuparile lor extrascolare, de familie. Cred cu convingere ca sunt rare cazurile extreme in care copii se pierd iremediabil la adolsecenta daca acestia au fost crescuti intr-un - nici nu stiu cum sa-i zic mai bine - mediu civilizat. Chiar nu avem in jurul nostru adolescenti pierduti . Sotul meu spune ca la varsta baiatului nostru era mai pierde vara decat fiul nostru si iata nu s-a ratacit prin viata pana acum. Nu sunt superficiala in relatia cu copilul, il las sa-si traiasca adolescenta intens (de fapt pana acum nu prea am ce sa-i reprosez, decat mici copilarii). Il vad implicat in ceea ce face. Ca eu sunt convinsa ca poate mai mult este adevarat, dar nu-i subestimez calitatile pe care le are! De cele mai multe ori il incurajez! Si vorbim, atat cat imi da el voie ! Stiu cel mai bine sa ascult ! Ca atunci cand ii dau sfaturi le constientizeaza mai tarziu, nu pe moment. Incerc mereu ca conversatiile noastre sa fie cu un pas inaintea evenimentelor majore din viata lui.
Despre jocurile pe computer nu dispera: eu am vazut, nu de mult, ceva de genul: se cauta un candidat pentru un post de game tester. Era un de interviu on line a mai multor candidati (interviul la noi in Ro dar postul cred ca era pentru afara), si li se cereau candidatilor destul de multe aptitudini. Asa ca nu se stie ...
Jocurile pe computer nu sunt pasiunea lui. MSN-ul este nelipsit. De multe ori ii spun sa puna mina pe teleofon si sa vorbesca cate in luna si in stele, ca intr-o jumatate le rezolva pe toate.
Am spus numai generalitati... e greu sa vin cu detalii asa dintr-o data. Revin daca este cazul. Nu sunt o mama disperata de adolescentul ei rebel !! O fi singura de pe aici ??

CriPOD spune:

titisha, bine te-am gasit! In ce clasa e fiul tau? Cum stati cu chefurile? Cu prietenii? Cu fetele?

M-am distrat de posibilitatea de a testa jocuri: iti dai seama ce concurenta va fi pe joburile alea

Cat despre afirmatia mea, cred ca m-am exprimat gresit. Nu am vrut sa spun ca s-au pierdut adolescentii la modul ca nu mai au sanse si viitor. Mai degraba ca nu si-au atins potentialul (sau isi bat joc de el ) in definitia traditionala. Stiu cateva cazuri mai grave, insa alea sunt izolate, asa ca ai avut perfecta dreptate.

Sa va mai spun despre Paulul meu...

Noi am trecut deja peste primul barbierit demult (cred ca de aproape un an). Cu gagicile stam bine, adica n-are inca. Creierii i-ar sta la sex, doar ca inca nu e pregatit de nimic serios si nici nu prea are chef de responsabilitatea pe care o aduce. Sau asa zice, nah . Incerc (cu succes limitat) sa ma detasez de azi toamna de activitatea lui academica. Nu de alta, dar cu cat conta mai mult pentru noi (eu si tata-sau) cu atat conta mai putin pentru el. Asa ca in anul asta i-am dat drumul. S-a dezechilibrat urat de tot in primul trimestru, nici acum nu sta prea grozav, zice ca de la anul conteaza doar si ca pentru el, faptul ca stie ca are potential e destul deocamdata . Oricum, de cand imi musc limba si nu ma mai amestec, e mult mai pasnica atmosfera in casa, el e mult mai prietenos si am eliminat un motiv de razboi.

Zici ca tu pre-intampini vorbind cu fiul tau. Al meu e alt material, nu vrea sfaturi si povesti. E destept si degeaba-l iau prin invaluire, ca imediat se prinde unde bat si nu mai coopereaza. Este genul care invata din experiente proprii, uraste sfaturile, chiar daca sau cu atat mai mult cu cat sunt folositoare.

marcellina, hai revino si tu, te rog, cu capitolul de negociere.

Fug acum, mai vin, sigur!

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

titisha spune:

am revenit !
Ei bine, asta este: unii dintre ei chiar au potential si majoritatea dintre cei cu potential mai devreme, nu prea tarziu, devin persoane responsabile, si este super ca incep sa-si dea seama de asta de pe acum la adolescenta ! Este mult prea greu daca nu imposibli ca un adolescent sa ruleze de pe acum cu motorul turat la maxim!
Si vin eu si zic citandu-l pe copil: de ce sa-si atinga potentialul acum, nici noi adultii nu dam tot ce putem, mereu este loc de mai mult si mai bine! Doar sa acumuleze cat mai mult, si sa fie constient ca atunci cand va fi expres nevoie, poate sa se mobilizeze si are cu ce sa faca fata! Caci timpul oricum trece, totul este sa nu treaca dejeaba. Adica atunci cand trenul va trece prin gara lui, sa nu-l rateze, sa se suie in el cu incredere in potentialul lui. Eu am o vorba: Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si in gura ! – pe care odrasla mea o stie f. bine.
Noi i-am dat drumul mai devreme: in clasa a 7 a – adica pe la 13 ani, varsta discutata in alt subiect de pe forum - acum esta in a X a. Acelasi rezultat pe care il si asteptam de altfel: a fost vraiste cu notele in primul semestru, mai ales ca la noi contau note obtinute pentru media finala de a intra la liceu, dar mandru pe undeva ca nu mai sunt eu sa-l pisez la fiecare pas! Imi spunea de prea multe ori ca prioritatile pe care deja le stabilisem eu pentru el, nu corespundeau cu ale lui. Adica exact ce spui tu – cate asemanari !!!- ce conta mai mult pentru noi, conta mai putin pentru el. Ca se evitam o previzibila razvratiere mai tarziu in adolescenta, am decis sa-i acord mai multa libertate in a-si urma prioritatile: inlocuirea unei pasiuni pe care noi i-am cultivat-o de mic, pasiune ce putea devenii cariera, cu alta aleasa de el dintr-un domeniu in care noi parintii habar nu avem. Si asta a fost prima mare durere ... De fapt asta din urma o sa-i devina profesie, zice el.
In nici un caz nu afiseaza vre-un interes pe moment privind sfaturile noastre, nu o spuna niciodata: da, dragi parinti asa o sa fac, dar cat de fericita sunt cand regasesc la el consecintele unor sfaturi de ale noastre.

... iar generalitati ! revin mai tarziu cu lucruri mai concrete

CriPOD spune:

'neata! (la noi )

Si-al meu e tot a 10-a!

Si uite deja pot puncta una din marile diferente intre acolo si aici...
Exista o complet alta cultura a educatiei in Ro decat aici. Exista si aici aprecierea educatiei, dar rezista doar in comunitatile care sunt destul de puternice, in rest nu e prea cool sa fi studios . Pune pe langa asta lipsa oricarui stimulent (nu exista examene, concursuri, nu conteaza nici mediile, nu trebuie sa-si aleaga liceu, totul se intampla, vorba aia automagic, fara implicarea lor, nici macar premii nu sunt in clasele primare) si f putini aleg calea mai dificila cand in viitorul imediat rezultatul e acelasi. Chiar si pt universitate conteaza doar media de a 11-a si a 12-a si cum 75% din elevi aici merg mai departe, trebuie sa stea fff rau sa nu fie acceptat pe undeva, in final, aia nu e o problema. Daca ar fi asta scopul final, ar fi ok, dar, din pacate, dup-aia vine realitatea si-i pocneste din plin. Asta doar ca paralela...

Interesant e ca noi ne-am implicat abia dupa clasa a 8-a, pana atunci era brici din proprie initiativa. Insa am ajuns sa tragem unul hais celalalt cea, deci am renuntat si ne multumim sa ne muscam limba. Cat despre "motoare turate la maxim", haha, nici vorba, eu spun de motoare oprite complet si inaintat datorita curentului apei, ca sa ma exprim pe aceeasi idee. Oricum aspectul asta, academic, oricat ma deranjeaza prin prisma valorilor personale, e unul secundar si nu e un capat de tara pentru mine, viitorul ii apartine in totalitate. Ori cine stie, poate chiar asteapta a 11-a sa se-apuce de treaba, va anunt ... Apropo de meserii, intr-a 6-a se facea atlet, intr-a 9-a se facea baterist (tobosar la o formatie), acum vrea un job undeva, imediat, sa-si rotunjeasca veniturile si sa intre in randul lumii (aka colegii de liceu cu job). Hobby i-a ramas batutul tobelor, mai face si sport, cand nu-i e lene sa mearga la antrenamente, insa nicio idee de ce meserie ar alege.

quote:

---

Doar sa acumuleze cat mai mult, si sa fie constient ca atunci cand va fi expres nevoie, poate sa se mobilizeze si are cu ce sa faca fata! Caci timpul oricum trece, totul este sa nu treaca dejeaba.

---

Mi-a placut fiul tau aici, sanatoasa gandire! Al meu nu e atat de filozof pe latura asta, desi filozof e, de felul lui. Ieri se perpelea pe-aici cu sansa lui de a exista: cat de mica a fost probabilitatea ca tocmai el sa existe, si totusi s-a-ntamplat, pfui. In universul asta imens, cu toate variabilele implicate (sau in pofida lor), si el, totusi, uite, exista

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ

titisha spune:

Ma intreb deseori :
- oare placerea completa, calda, plina, imbatatoare de a sta degeaba este mai apropiata omului decat reflexia in viitor a muncii (a studiului) lui de o viata (de adolescent )?
- Oare exista ceva ascuns in noi care ne trage spre leneveala decat spre activitati concrete?
- Oare, celor care afirma sus si tare ca traiesc prin munca si ca nu rezista mai mult de doua zile in vacanta sa le dam dreptate ??

Si ca sa il tin cat mai departe de aceata betie a lenei, am incercat sa-i pun la dispozitie, atat cat am stiut, fara o documentare in prealabil, diferite activitati care de mic sa-i diminueze starea imbatatoare de "dolce far niente". Ma refer la activitati care se pot finalza printr-o evaluare a cunostiintelor dobandite – f. grav spus ! A se intelege competitiile, concusurile despre care tu ziceai ca nu prea exista la voi.

Cand a facut cursurile de inot, mititel fiind, l-am dus la mici concursuri organizate intre grupe de copii, cu intentia ca el sa perceapa senzatia de competitie, sa inteleaga pentru ce a tras, si sa fie bucuros de micile lui realizari. La schii, la tennis, la patinaj la fel. Copilasii, micuti fiind sunt incurajati si le se dau premii la multi dintre ei. Iar cand el a vazut ca la tenis de exemplu, iese in evidenta si incepe sa castige mai multe turnee, increderea in el si a noastra in el incepe sa se contureze.
Asa si in scoala: daca ceva ii place si mai are si rezultate bune de ce sa nu se evalueze cu alti elevi.
Copilul nu este un vre-un studios, am cam lucrat la capitolul incredere in sine destul de mult, dar fara sa-i fi impus noi parintii cu de-a sila, si acum chiar observ ca ii cam place competitia.
Anul trecut, in primele 2 luni din liceu a castigat un premiu care i-a dat curaj si pozitie buna in liceu. Iar anul asta dupa alte reusite concluziona el: este usor sa ajungi in top, este mai greu sa te mentii !
Acum cand incepe sa-si ia zborul, iar primul zbor este frumos, imi pare ca totul a venit de la sine, dar de fapt s-a lucrat cu el pentru fiecare pas. Am muncit mult cu el cand era mai mic, acum sunt ceva mai calma.

cat as vorbi despre el ... dar am impresia ca istorisesc niste lucruri de bun simt, care nu prea spun nimic special, care nu tramsmit ceva deosebit, sau ca poate nu intereseaza pe nimeni

mQQm, oare vom ramane singure pe aici ??

CriPOD spune:

titisha, draga mea, cred ca raman eu singura, haha...
Tu scrii poezii aici, ce "dureri de crestere"! Pe mine probleme ca ale tale ma preocupau la 11-12 ani, asadar, fii fericita, te invidiez! (In paranteza, si fiu-meu a fost top 10 in Canada la inot in categoria de 10 ani, bras. L-am expus, l-am stimulat, a mers cand era mai mic, 'jeaba. Multe s-au schimbat de atunci... Mai sper inca...)

Hai sa pun pe tapet o situatie mai concreta si o durere de crestere mai crunta...

Alcoolul!
Desi e ilegal pana la 19 ani, majoritatea copiilor din anturajul lui experimenteaza si cu alcool. Unii parinti stiu si sunt de acord, altii nu stiu, desigur sunt si cei care stiu si nu sunt de acord. Si nu numai aici, ci si in Ro. Nu sunt absurda si nu cred ca e o idee buna ca un adolescent sa nu puna gura pe alcool pana la 19 ani (eventual dup-aia sa-l abuzeze s-au sa nu-si cunoasca limitele).

Am discutat, am analizat (argumentul lui forte fiind ca toti copiii fac asta, si deseori, etc), in urma negocierilor am ajuns la un compromis: eu nu sunt de acord cu alcoolul la nici 16 ani, ca poate dupa 17 ani putem vorbi de experimentat uneori, dar ca, de exemplu pana a sfarsitul anului, are dreptul sa calce stramb 1 data, fara repercursiuni (cand spun alcool ma refer la bere, nu la tarie si doar in cantitate rezonabila). El a zis de 4, eu am zis de 2, el 3, si-am inchis targul cu 3.

Problema mea: nu suport sa-l vad in momentele cand stiu ca a baut ceva. Il simt imediat, nici nu intra bine pe usa, nu trebuie sa-l miros, nu trebuie sa fie vizibil pentru nimeni altcineva, pur si simplu il recunosc, doar eu l-am facut. S-a intamplat de 2 ori deja si ff usor (altcineva nu ar fi observat). Degeaba am avut o intelegere: vad negru in fata ochilor, nu pot sa suport ideea, nu pot sa-l suport pe el in momentele alea, ne stricam relatia pentru cateva zile dupa.

Are cineva sfaturi? Intrebati-va sotii, va rog, si daca n-aveti problema asta sau baieti si spuneti-mi si mie cum sa ma obisnuiesc cu ideea. Sotul meu accepta asta in conditiile si limitele impuse, dar eu nu pot sufleteste sa ma uit la el si sa vad ca e "schimbat". O fi de la faptul ca nu sunt obisnuita, sau am eu ceva impotriva alcoolului? Poate in subconstient simt ca nu e bine ca am facut compromisul? Poate simt ca e prea devreme? Oare e ceva ce se intampla doar cu anturajele lui sau e comun la adolescenti? Am facut bine? Sunt in ceata totala. Asta e doar cu el, in general ma distreaza oamenii "bine dispusi".

Si nu mi se pare "fair", am facut un deal, ar trebui sa-l respect. Si nu pot... Si mi-e groaza de fiecare weekend care vine ca s-ar putea sa fie d-ala, si respir usurata dupa ce vine acasa...

Ei? Astea dureri de crestere...

---

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">mm & DJ