Nu ma mai inteleg cu fiica mea!
Raspunsuri - Pagina 9
didita spune:
Vin si eu cu o idee pt a comunica. Nici mie parintii nu mi-au spus niciodata ca ma iubesc, ba cand vedeau la tv o mama sau un tata spunand copilului te iubesc faceau tot felul de comentarii "aaaa, mi se umple c.. de lacrimi" sau "ce de maimutareli de capul astora" sau schimba repede ca m-am saturat de tampenii unde au vazut ei asa ceva" etc, etc, etc. deci am crescut cu ideea ca daca iti arati sentimentele esti f slab de caracter, o carpa pe care cellati isi sterg picioarele, si imi era f greu sa spun cuiva te iubesc (chiar si sotului) Initial copiilor imi era aiurea sa le spun te iubesc mult de tot si daca maine se darama lumea din cauza ta te voi iubi la fel de mult. Si am inceput prin a le spune "mama va iubeste mult". Mi-a fost mult mai usor sa vorbesc la persoana a treia si asa am reusit sa sparg ghiata. Neaparat trebuie sa faci un efort fata de fata mai mare, cu atat mai mult cu cat celei mici ii spui deja.
Cand esti f enevata si v-ati si certat bineinteles ca primul impuls nu e sa o iei in brate si sa o pupui sa-i spui ca o iubesti, ci mai degraba sa o dai pe usa afara! Eu am invatat sa le spun in momentele astea ca sunt dezamagita de atitudinea lor, ca eu ii iubesc mult si nu ma asteptam de la ei la asa ceva! Pt moment merge ii face sa se gandeasca dupa la ce au facut in loc sa fie pormiti pe injustitiile vietii.
Despre greutate si mancare, eu sunt de parerea celor care spun ca este doar un simptom. Daca are intr-adevar o problema cu mancarea trebuie vazut de ce anume manaca; in ce momente ce simte cand manaca etc... Poti sa o pui la 10 regimuri la 100 daca problema de fond nu e luata in cont degeaba, rezultatele vor fii de scurta durata.
Spunea-i ca ai avut o discutie de om mare cu ea cand parea ca te intelege si totusi nu s-a schimbat. Pai eu zic sa nici nu speri sa se schimbe peste noapte, este irealist. Insa inceptul cu incetul ai sa vezi ca da roade.
Mai spuneai ca anul trecut ati facut o calatorie impreuna extraodinara si ca i-a placut f mult. Fii convinsa ca o sa-si aminteasca de aceasta perioada si cand o fii btrana cu parul alb, dar o vacanta indiferent cat de nemaipomenita nu te scuteste de eforturi ulterioare. Ma face sa ma gandesc la barbatii care dau un cadou scump nevestei de ziua ei si dupa simt ca si-au facut datoria pe un an, gata nu mai trebuie sa faca nimic!!!
MissParker spune:
quote:
Originally posted by dana d
Felicia, foarte frumos si profund ceea ce ai scris. Parca am avut o revelatie. Ai dreptate, ce-ar fi sa terminam cu cantaritul si masuratul shuncilor si sa ne concentram asupra relatiei dintre noi pe plan spiritual. Sa stii ca asta mi se pare cea mai buna dar si convenabila solutie pentru amandoua.
Ai dreptate si in privinta mea: nici eu nu sunt multumita de cum arat dar nu am nici un pic de vointa sa fac ceva. Ma refugiez in mancare ca sa uit de altele dar in nici un caz de traume din copilarie.
Copilaria, adolescenta si tineretea mea au fost foarte fericite, cred ca cea mai fierbinte dorinta a mea e sa ma intorc acolo, undeva cu 30, 25 de ani in urma. Precum am mai spus am fost o fata frumusica si cu un corp superb (si mai ales modesta), imi amintesc cum se uitau baietii cu admiratie si ma masurau. Eram proportionata, nici prea slaba, cu picioare lungi si cu cea mai subtire talie din grupul meu de prietene, asta era mandria mea.
Si daca in copilaria ta fericita ai primit sa zicem de la mama ta sentimentul ca esti ok in mod special din cauza fizicului ireprosabil si tocmai asta te-a facut atunci mandra de tine si ti-a inoculat pe nesimtite convingerea ca fizicul (aparentele) ar fi unul din criteriile de baza pt. valoarea personala si pt. a fi iubit? Nu cumva asta a fost de fapt unul din motivele pentru care ai avut o copilarie fericita? Fiindca acum vad ca - nemaiavand fizicul ireprosabil - lucrurile nu mai stau asa... Si nu cumva tu ai simtit inconstient ca erai iubita din cauza ca aratai bine si deci catre exterior mama ta avea motive sa se mandreasca cu tine si acum cauti instinctiv acelasi tipar la fetele tale? Inconstient poate ca ai extins acest "ireprosabil" asupra fetei tale, iar cand ea nu a mai functionat "ireprosabil" cum te asteptai si-ti doreai tu, ai mai facut o "papusa" in speranta desarta ca a doua oara iti va reusi sa creezi ceva "ireprosabil" (cum ai fost tu pentru mama ta!!).
Eu cred cu toata puterea ca nu ai cum sa schimbi starea de lucruri concreta decat daca incepi sa lucrezi la perceptiile tale, schimbarea trebuie sa vina dinspre interiorul tau spre exterior. Chiar daca fata ta ar slabi intr-o luna 15 kile si ar capata silueta de fotomodel, relatia voastra ar ramane tot dificila, iar tu stii asta, fiindca in primul rand relatia ta cu tine insati e dificila. As putea scrie sute de pagini din proprie experienta despre tragedia asta, dar vreau sa-ti dau speranta si sa-ti spun ca problema e rezolvabila. Trebuie doar s-o rezolvi cu tine insati si nu prin prisma relatiei cu copiii.
Dupa modul foarte lucid cum te analizezi acum, imi dau seama ca ai o sensibilitate si o inteligenta deosebite. De aceea sunt convinsa ca a existat o vreme, in copilaria ta, cand probabil ti-ai pus si intrebarea (inconstienta) "dar daca nu as arata bine m-ar mai iubi la fel mama??"? Fiindca e clar ca acest aspect, al fizicului, te-a marcat in mod deosebit. De exemplu, cum te vede mama ta acum? E la fel de incantata de persoana ta precum spui ca era si in copilaria ta? Te sustine in toate neconditionat? Se mandreste cu tine orice-ar fi? Sa ma ierti, dar nu prea cred asta, fiindca altfel nu ai avea dorinta fierbinte de a te reintoarce cu 30 de ani in urma pentru a mai fi odata copil, altfel ai fi ACUM o femeie adulta fericita si multumita de propria persoana.
quote:
Acum sunt o zdrahoana de 83 de kg cu fund mare, picioare groase si burta, mi-e sila sa ma uit in oglinda mai ales dezbracata, mi-e rusine sa ma duc la mare, si marea era dragostea mea dar acum nici de ea nu ma mai pot bucura.
Ei, aici e o problema mare pe care merita sa te concentrezi. Si eu cunosc sentimentul de sila cand ma uit in oglinda, ma simt de multe ori urata si grasa, desi de exemplu sotul meu se uita la mine ca la o cadra (si eu nu inteleg de ce!!) si-mi spune mereu "Doamne, daca ai putea sa te vezi cu ochii mei...". Deci chiar daca am avea partenerul perfect nu conteaza, atata timp cat dezaprobarea este in sufletul nostru si perfectionismul ne ucide picatura cu picatura...
Eu ma lupt cu kilogramele de o viata intreaga, cam la fiecare doi ani slabesc cate 10-12 kile si apoi iar ma ingras treptat la loc, pana cand ma apuca iar disperarea si iar ma apuc sa slabesc. Macar de cand fac terapie am inceput sa constientizez ca nevoia de a consuma dulciuri vine intotdeauna cand inconstient vreau sa evit depresia. Pare simplu cand ai recunoscut mecanismul, dar nu este usor de controlat, mai ales cand asa ai functionat o viata intreaga.
E nevoie de o autodisciplina de fier si - mai ales - avem nevoie sa intelegem de unde vine durerea aia veche pe care tot incercam s-o suprimam prin mancare, trebuie sa ne adunam tot curajul si sa suportam depresia, s-o intelegem, s-o acceptam ca pe o consecinta logica a trecutului nostru, dupa care ea va slabi in intensitate. Eu fac progrese (dupa 3 ani de terapie), mici, dar le simt totusi. Am ajuns la faza cand - desi inca nu ma pot abtine mereu de la ciocolata, inghetata etc. (prefer sa reduc cantitatea de mancare normala ca sa pot manca dupa aceea ceva dulce
) - macar am inceput sa-mi identific sentimentele pe care vreau sa le reduc la tacere si incerc uneori sa ma autohipnotizez la modul "OK, mananci acum ciocolata, iar peste 10 minute te vei dispretui din nou si te vei simti groaznic pentru asta, o stii prea bine!", ceea ce ma ajuta sa rezist, iar alteori cedez pur si simplu si-mi spun "OK, inseamna ca acum durerea sufleteasca e prea mare si pur si simplu azi am nevoie de aceste dulciuri fiindca inca nu sunt in stare sa-mi suport depresia!". Ma bucur ca am depasit faza in care credeam ca, daca ma uit la poze de-ale mele de cand eram mai supla, asta ma va motiva sa ma abtin de la dulciuri. Acum caut cauza exclusiv sufleteasca a impulsului de a manca dulciuri. E un proces indelungat, dar e singura solutie.In ce priveste dorinta unelor mame, de a avea copii pentru a se simti si ele in sfarsit iubite neconditionat, imi pare rau ca poate nu esti inca pregatita sa crezi asta (majoritatea oamenilor se agata de iluzia copilariei perfecte), dar din pacate aceasta dorinta este comuna aproape tuturor femeilor care nu au avut parte de o iubire parinteasca autentica si de o acceptare neconditionata si care cauta la maturitate la copil un surogat al acestor sentimente (pe care il si obtine, numai ca gaura neagra ramasa in suflet nu se umple niciodata cu surogate).
Cine a fost iubit cu adevarat in copilarie si respectat pentru propria lui fiinta nu are nevoie sa-si obtina mai tarziu iubire neconditionata (si "respect") de la copii. Eu personal am constientizat deja realitatea trista a copilariei mele si de aceea sunt sigura ca dorinta mea de a avea un copil (aparuta abia acum, la 39 de ani) nu este o constrangere a subconstientului, ci este o dorinta matura. Eu nu-mi doresc un copil ca sa ma simt iubita (pentru asta il am pe sotul meu si, mai important, invat sa ma iubesc eu insami), ci imi doresc un copil ca sa-l ajut cat pot pentru a deveni - cum bine spune si Elise - ceea ce vrea el sa devina. Sunt sigura ca vor aparea si la mine probleme, impulsuri vechi de a actiona dupa tiparul cunoscut, dar sunt constienta, merg in continuare la terapie si sunt optimista ca voi reusi sa trec peste acele probleme fara a lasa rani copilului.
Apropo de ce scria Elise despre adolescenta ei, m-am regasit perfect. Mama ma considera uneori un apendice al ei, alteori eram cobaiul ei (eu visam sa am par lung, iar ea ma voia tunsa scurt cum era ea, ba isi mai si exersa pe mine "talentele" de coafeza, retezandu-mi parul cat mai scurt, cu aparatul de ras al lui tata!!!), ma batea la cap sa fiu mai feminina (si eu uram fustele si rochiile), sa port lucruri mai stramte (oroare!!), ma condamna ca purtam negru (imi luasem chiar un tricou cu textul "Port negru pana gasesc o culoare mai inchisa"
), imi reprosa ca sunt baietoi si ma identifica inconstient cu tata, ce tragedie, cand ea voia sa ma faca sa devin exact cum fusese ea in copilarie: o papusa cuminte si fara personalitate! Of, Doamne, si mai cate! Imi aduc aminte ca din cauza asta ajunsesem sa fac foarte multe chestii numai din rebeliune, ma defineam inconstient prin a cauta sa fac din principiu opusul a ceea ce spunea si ce reprezenta ea, lucru total daunator (dar eu nu aveam de unde sa stiu atunci, eram doar disperata sa ma delimitez de asteptarile ei!!). Adaug ceva din experienta mea personala referitor la sfaturile (bine intentionate, sunt sigura) de a-i spune sau a-i scrie fetei tale ca o iubesti etc. Ai mare grija sa nu ramana la nivel de vorbe. In ultimii ani de dinaintea rupturii si mama mea incerca strategia asta, de a-mi spune la telefon "iubeste mama pe fata" si alte chestii mieroase (sorry, asa le simteam) sau ma lua cu "ce faci, iubi?" (si o simteam falsa!!), dar la fapte tot repetenta ramanea: nu scria, nu ma suna, nu trimitea felicitari de ziua mea, iar in ce priveste acceptarea asa cum sunt (nota bene, aveam 37 de ani), imi spunea la telefon ca ma iubeste atat de mult si-mi poarta grija atat de mult incat "dorm cu o poza a ta sub perna, o poza in care erai supla, poate-poate are vreun efect si reusesti sa mai slabesti!".
Prin asta vreau doar sa te avertizez ca si fata ta va simti daca ii declari iubire doar ca sa te simti tu mai bine, ca s-o impaci pe ea sau ca sa-ti inabusi sentimentele de vinovatie. De aceea raman la parerea ca iubirea trebuie aratata prin fapte, gesturi, nu numai declarata verbal.quote:
Acum cand copilul cel mare nu mai e la fel de maleabil si nepretentios au intervenit problemele.
Si stiti ceva? Mi-e groaza de ce o sa iasa din cea mica, e mult mai rea, incapatanata, nervoasa si cu caracter puternic decat noi toti.
Si aici ai dovada clara ca "proiectul" tau de a crea "ireprosabilul" (copii maleabili si nepretentiosi - cumva cum ai fost si tu???) a esuat si ca orice proiect de acest gen va esua inevitabil. E bine ca realizezi atat de multe si nu traiesti intr-o negare orgolioasa care te-ar fi afundat si mai mult in probleme, dar constientizarea e doar primul pas, abia printr-o psihoterapie vei putea sa incepi sa schimbi ceva, cu timpul si cu rabdare multa. Poate iei legatura cu Principesa (care mai posteaza si ea pe forum si am inteles ca a ajutat si pe altii) sau - daca-mi dai un PM - iti pot recomanda si eu o terapeuta din Bucuresti si iti pot povesti cu ce metoda lucreaza si in ce imprejurari am cunoscut-o, ca sa-ti poti face o impresie.
In incheiere (scuze ca am scris atat de mult), un citat din care eu am invatat multe:
Erich Fromm
Cu cat vom continua mai mult sa luam decizii rele, cu atat inima noastra se va impietri; cu cat mai frecvent vom lua decizii corecte, cu atat inima noastra se va imblanzi – sau poate, mai bine spus, va incepe sa traiasca... Cu fiecare pas in viata prin care imi creste increderea in mine, integritatea, curajul, convingerea, va creste si capacitatea mea de a alege alternativa dezirabila, pana cand in final va deveni mai dificil pentru mine sa aleg indezirabilul decat actiunea dezirabila. Pe de alta parte, fiecare act de renuntare si lasitate ma slabeste, deschide calea pentru mai multe concesii si in cele din urma libertatea este pierduta. ...
In viata, gradul libertatii de alegere este diferit la orice moment. Daca gradul libertatii de a alege binele este mare, e nevoie de mai putin efort pentru a alege binele. Daca este mic, va fi nevoie de un efort mai mare, de ajutorul celorlalti si de imprejurari favorabile. Majoritatea oamenilor nu reusesc in arta de a trai, dar nu din cauza faptului ca ei ar fi in mod inerent rai sau pentru ca ar fi lipsiti de vointa de a duce o viata mai buna; ei esueaza deoarece nu s-au trezit si nu si-au dat seama ca stau la o rascruce de drumuri si trebuie sa decida. Ei nu sunt constienti atunci cand viata le pune o intrebare si au inca mai multe posibilitati de raspuns. Apoi, cu fiecare pas pe drumul gresit, devine tot mai greu pentru ei sa admita faptul ca sunt deja pe drumul gresit, deseori doar fiindca asta inseamna ca trebuie sa se intoarca la prima cotitura gresita si trebuie sa accepte faptul ca au risipit energie si timp.
Tin totusi sa te felicit pentru doua fete independente, cu vointa, cu caracter tare si identitate proprie, le-am vazut in poza si sunt doua scumpe si doua frumusele, si sunt convinsa ca de indata ce vei putea sa le vezi cu privirea netulburata de influenta propriei tale copilarii vei incepe sa fii cu adevarat mandra de ele asa cum sunt ele, doua fiinte distincte, fiecare cu destinul si personalitatea ei!
si 
si mult curaj in continuare!! Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
mihaela_80 spune:
In atatia ani de cand sunt pe forum, n-am scris nicoidata un mesaj care sa nu fie total la obiect, dar de data asta vreau sa intervin si sa-i ofer Feliciei un buchet de flori. Le meriti din plin, si iti multumesc.
nelia spune:
Fetelor, imi pare tare rau de experientele voastre din copilarie. M-am speriat citind depsre felul in care mama voastra, parintii vostri v-au crescut si educat... Va multumesc din suflet ca ati scris si ca astfel ati tras un semnal de alarma. Nu stiu cum l-au perceput ceilalti care au citit subiectul, dar eu asa l-am luat. Desi ma consider o mama destul de buna, m-am recunoscut in relatia cu fetele mele in unele vorbe sau situatii descrise de voi (nu multe, dar si una singura e ingrijoratoare). Si ceea ce este mai grav este ca mi-am dat seama ca acestea au o baza, o recunosc pe mama mea in comportamentul meu fata de fete si nu mi-a placut deloc aceasta constatare. Eu nu-i port pica mamei mele, desi un timp am facut-o, are multe greseli la activ pe care le-a facut in cresterea si educatia noastra. Tirziu, dupa ce am plecat de acasa, am reusit sa o inteleg, sa o iert, sa o accept si sa o iubesc asa cum a fost si cum e. Imi doresc sa reusesc sa schimb macar ce se poate in mine si la mine, nu are rost sa pierd timp sa o mai schimb pe ea. Iar dupa ce am devenit mama, am inteles-o si mai mult, am inteles ca ne-a crescut cum a putut, cum a fost in stare, cum s-a priceput si ea mai bine. Eforturile materiale pe care le-a facut sa ne creasca au fost mult prea mari ca sa lase timp si loc si pentru altele. Eu ii multumesc pentru ca mi-a dat viata si pentru atit cit a putut sa faca pentru mine. Si atit! Dar tocmai pentru ca inteleg atit de bine ce s-a intimplat cu ea si cu relatia noastra, ar trebui sa fiu extrem de atenta sa nu repet greselile in relatia cu fetele mele. Si citind postarile de la acest subiect, mi-am dat seama ca proportia in care sint atenta nu e satisfacatoare. Relatia mea cu mama nu a lasat urme atit de adinci in personalitatea mea, nu mi-a facut atit de rau cit observ ca au facut alte relatii mame/parinti-copii. Dar citind ce poate sa faca o mama, de multe ori sint sigura ca fara vointa ei, doar din nepricepere, din incapacitate de deschidere spre proprii ei copii, din neputinta de a nu transfera frustrarile vietii ei asupra copiilor si asteptarilor in ceea ce-i priveste... m-am speriat atit de tare, incit de o saptamina numai la aceste lucruri ma gindesc.
Sper din tot sufletul sa nu ramina numai semnalul tras, ci lucrurile scrise aici sa aiba un impact solid asupra celor ce citesc, deci inclusiv asupra mea.
CORNELIA, mami de AGATA si TUDORA
oanagabriela spune:
Nelia,
In acelasi sens, am citi odata parerea unui psiholog, care scria ca copiii au tendinta sa reproduca acelasi model de educatie ca si cel al parintilor lor. Si atunci am avut aceeasi revelatie ca tine, regasind anumite atitudini ale mamei mele in felul in care reactionam fata de Antonia. Si de cele mai multe ori sint atitudini care, copil fiind, m-au deranjat sau chiar m-au durut.
Morala: incerc sa ma corijez si sa ma port cu ea asa cum as fii dorit ca mama mea sa se poarte cu mine. Eu am avut o mama f.severa si distanta (din timiditate, nu din raceala sufleteasca). Nu a stiut sa se apropie nici de mine nici de sora mea. Nu ne-a spus niciodata o vorba blinda, nu ne-a spus ca ne iubeste, in schimb ne critica de cite ori avea ocazia (in mod obiectiv, dar cui ii place sa i se spuna adevarul???) . S-a purtat frumos cu noi, dar de la distanta...
In final toti purtam amprenta copilariei, si o rasfringem intr-un fel sau altul asupra copiilor nostri.
CriPOD spune:
E foarte interesant cat se vehiculeaza ideea ca parintii au datoria sa-si iubeasca copii asa cum sunt, cu bune si cu rele. Reciproca nu se aplica?
Dpmdv e un teren minat... Daca nu vrem sa semanam cu parintii nostrii, vom semana cu parintii altcuiva si vom face greselile lor, pe langa toate celelalte lucruri bune. Desigur, copilul va creste si daca nu ne va accepta asa cum suntem, bazat pe iubirea neconditionata reciproca, va gasi motive de "contre" orice am face noi. Ca nu i-am fost ghid/ ca i-am fost prieten, ca am fost prea distant/ca i-am sufocat, ca l-am neglijat/impins, ca i-ai nu i-ai dat independenta/ca nu ti-a pasat, ETC.
Pe mine nu ma streseaza deloc ideea asta: daca ai mei copii vor ajunge vreodata la concluzia ca nu am facut ceva cum ar fi asteptat ei, constiinta mea e impacata. Ii iubesc si mi-e gandul intotdeauna la binele lor, totul e bine intentionat. Mi-ar rupe inima-n doua daca mi-ar reprosa ceva, dar, hei, ce poti sa-i faci; eu ii voi iubi la fel de mult, atat stiu... Stiu ca sunt o mama bunicica, iar modul in care incerc sa devin si mai buna este indreptandu-mi atentia inspre ei, nu uitandu-ma in trecut si analizandu-l...
Asa cum nici eu nu am nimic sa le reprosez parintilor mei din perioada copilariei si adolescentei. De ce? Pentru ca nici macar nu am despicat firul in 4. Cum a fost, asa a fost, totul cu cele mai bune intentii, atat stiu, atat conteaza.
www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">m
m & DJ
filofteia spune:
Dana, dar nu esti din Bucuresti?
Cum adica nu are unde sa faca sport?
Poate ca bazinul este departe, dar poate face dans (cred ca i-ar place), chiar si aerobica... sunt atatea de facut, o gramada de sporturi. Ideea este sa o faci sa mearga. Baietelul meu are 6 ani si face dans, iar vara inot.
Eventual implica-l si pe tata sa o duca el, daca activitatea se desfasoara mai departe de casa...
nelia spune:
MQQm, ai si tu dreptate in felul tau, dar numai in al tau. Ei si asa cum spui tu, dar nu e chiar asa... Intelegi ce vreau sa spun, nu? Nu ma apuc sa scriu pe marginea mesajului tau, ca fiecare are dreptul la parerea sa si de aceea sintem aici, ca sa ne-o spunem si sa invatam ceva din altele, doar un singur lucru vreau sa spun. Singura mare diferenta intre noi, parintii (fostii copii, care au avut acelasi raport cu parintii lor), si ei, copiii este ca atunci cind se petrec lucrurile depsre care vorbim, noi sintem adulti si ei copii. Nu stiu cit ne poate afecta pe noi, din ce punct de vedere am vrea sa vedem situatia, cresterea si educatia lor, sintem deja formati, cu bune si rele, dar pe ei sigur ii poate afecta cresterea si educatia pe care le-o dam. De fapt, afectat e putin spus, practic noi ii modelam, incepind cu feul in care ne pregatim corpurile pentru marea aventura a sarcinii, de la momentul conceperii, trecind prin cel al formarii din burtica, al nasterii, prin primii ani... pina devin si ei adultii si viitorii parinti. Ei nu poarta raspunderea greselilor noastre, nu au nici o vina pentru ele, nu s-au nascut sa le rascumpere, pe cind noi da, sintem vinovati de fiecare greseala a lor, si chiar daca nu am fi, tot asa vom considera. Noi i-am adus pe ei pe lume, nu ei pe noi! De aceea dragostea cu care iubeste un copil nu va fi niciodata aceeasi cu cea care iubeste un parinte, si nici nu cred ca poate fi vorba de reciprocitate.
Dar sint de acord cu tine cu ceea ce ai spus despre parinti, de aceea nici eu nu-i mai reprosez nimic mamei mele si nici nu i-am reprosat vreodata prea multe. Nu pot si nu vreau sa dau vina pe ea sau pe tatal meu pentru ceea ce nu e in regula in mine. Nu acum, cind sint cu friiele in mina! Faptul ca o regasesc in felul meu de a fi mama pentru fetele mele nu are legatura cu ea, ci exclusiv cu mine si cu ele. In copilarie, adolescenta si in prima tinerete e comod sa dai vina pe parinti cind ceva nu merge in viata ta si in tine, si e si normal la urma urmelor si chiar si realist, dar dupa aceea deja e prea mult. Odata devenit adult, esti dator sa-i absolvi pe ei de vina sau macar sa-i accepti asa cum sint, sa-ti retragi lupa analizei de pe ei si sa o intorci spre si in tine, incercind sa si faci ceva ca sa indrepti lucrurile. Deci, ceea ce vreau sa spun, este ca nu sint de acord cu cei care toata viata stau si dau vina pe altii (parinti, surori, frati, prieteni) pentru ceea ce nu merge in ei si in viata lor. Ca adult, in ciuda tarelor pe care le porti in tine, ai puterea sa faci ceva concret pentru tine! Daca nu reusesti atunci inseamna ca esti primul care ar trebui sa-i inteleaga, sa-i accepte si sa-i iubeasca asa cum sint, pentru ca numai cine incearca si nu reuseste poate intelege un esec!
Felicia, m-am tot gindit daca sa-ti scriu sau nu, pentru ca problema este foarte delicata si nu vreau sa dau cu bita in balta. Am citit ce ai scris despre dorinta ta de a minca dulciuri... si intorcind tot ce ai scris asupra fetitei mele, pot sa-ti spun ca trebuie intii sa afli daca ceea ce cauti tu (motivul psihologic pentru care o faci) exista! Agata mea e o mincacioasa si o pofticioasa! Si maninca orice cu placere, mai ales ce-i place. Si o face natural si asa a facut-o de cind s-a nascut si asa o va face toata viata ei, nu are probleme psihologice, nu sufera, nu-i lipseste iubirea, nu-i lipseste nimic. E un copil fericit, vesel, plin de energie, e o minune de copil! Bineinteles ca, inaintind in virsta, va incerca ca si tine sa gaseasca motivele datorita carora nu se poate opri de la mincare, mai ales daca va avea de ce (ma refer la kilograme in plus!). Pentru ca e greu sa accepti, mai ales ca parte feminina, ca esti mincacioasa si pofticioasa! Dar nu vor fi reale, pot sa-ti spun asta de pe acum. Nu spun ca nu exista oameni la care dorinta de minca are un substrat psihologic, pentru ca exista! Dar sint si multi, care cred asta si in realitate totul e mult prea simplu! Iar cind e asa nu e nevoie de analize, de spihologi, de terapii... ci doar de un pic de vointa cu care sa-ti incropesti un mod de a te hrani sanatos din toate punctele de vedere. Si nu numai de a minca, ci de a trai in general. Mai am un copil care e la polul opus, maninca exact atit cit ii trebuie ca sa traiasca si nici macar atit. Si ea va incerca probabil sa gaseasca motive, ca multi altii, de ce nu-i vine sa manince... dar si ea nu prea are ce cauta, asa a fost inca din burtica. Si mai sint si eu pe linga ele, o slabanoaga o viata intreaga, care minca numai cind isi aducea aminte, iar din timpul si sarcinilor am devenit un mincau si jumatate. Da, ma uit in oglinda si nu-mi place cum arat, si imi spun ca trebuie sa fac ceva. Totul tine pina cind vad ceva bun de papa, atunci imi sticlesc ochii si gasesc o mie de motive ca sa bag in mine! Imi lipseste vointa momentan (dupa prima sarcina, mi-a revenit si intr-un an si ceva am devenit o supla cu cu apetitul la normal) si cadrul necesar ca sa am puterea sa trag de mine. Sper din tot sufletul sa nu ramin asa, dar daca se va intimpla sa nu mai am acea vointa, ce rost ar avea sa caut motive, cind eu stiu deja adevarul! Bulimia si anorexia sint boli grave, aproape netratabile definitiv. Dar nu toti oamenii care au probleme cu kilogramele in plus sau in minus... sint bolnavi!
CORNELIA, mami de AGATA si TUDORA
MissParker spune:
quote:
Originally posted by nelia
Fetelor, imi pare tare rau de experientele voastre din copilarie. M-am speriat citind depsre felul in care mama voastra, parintii vostri v-au crescut si educat... Va multumesc din suflet ca ati scris si ca astfel ati tras un semnal de alarma. Nu stiu cum l-au perceput ceilalti care au citit subiectul, dar eu asa l-am luat. Desi ma consider o mama destul de buna, m-am recunoscut in relatia cu fetele mele in unele vorbe sau situatii descrise de voi (nu multe, dar si una singura e ingrijoratoare). Si ceea ce este mai grav este ca mi-am dat seama ca acestea au o baza, o recunosc pe mama mea in comportamentul meu fata de fete si nu mi-a placut deloc aceasta constatare. Eu nu-i port pica mamei mele, desi un timp am facut-o, are multe greseli la activ pe care le-a facut in cresterea si educatia noastra. Tirziu, dupa ce am plecat de acasa, am reusit sa o inteleg, sa o iert, sa o accept si sa o iubesc asa cum a fost si cum e. Imi doresc sa reusesc sa schimb macar ce se poate in mine si la mine, nu are rost sa pierd timp sa o mai schimb pe ea. Iar dupa ce am devenit mama, am inteles-o si mai mult, am inteles ca ne-a crescut cum a putut, cum a fost in stare, cum s-a priceput si ea mai bine. Eforturile materiale pe care le-a facut sa ne creasca au fost mult prea mari ca sa lase timp si loc si pentru altele. Eu ii multumesc pentru ca mi-a dat viata si pentru atit cit a putut sa faca pentru mine. Si atit! Dar tocmai pentru ca inteleg atit de bine ce s-a intimplat cu ea si cu relatia noastra, ar trebui sa fiu extrem de atenta sa nu repet greselile in relatia cu fetele mele. Si citind postarile de la acest subiect, mi-am dat seama ca proportia in care sint atenta nu e satisfacatoare. Relatia mea cu mama nu a lasat urme atit de adinci in personalitatea mea, nu mi-a facut atit de rau cit observ ca au facut alte relatii mame/parinti-copii. Dar citind ce poate sa faca o mama, de multe ori sint sigura ca fara vointa ei, doar din nepricepere, din incapacitate de deschidere spre proprii ei copii, din neputinta de a nu transfera frustrarile vietii ei asupra copiilor si asteptarilor in ceea ce-i priveste... m-am speriat atit de tare, incit de o saptamina numai la aceste lucruri ma gindesc.
Sper din tot sufletul sa nu ramina numai semnalul tras, ci lucrurile scrise aici sa aiba un impact solid asupra celor ce citesc, deci inclusiv asupra mea.
nelia,
si !!!!!! Toata admiratia pentru tine, nu numai ca mama, dar si ca om. Tocmai pentru ca esti o mama buna ai reusit sa nu te lasi orbita de ego si sa-ti vezi si partile periclitate. Intotdeauna o integram pe mama noastra in noi, fie ca vrem fie ca nu vrem. Ideea este sa constientizam de fiecare data cand ne manifestam inconstient ca mamele noastre, numai asa putem schimba ceva. Si asa cum spui si tu, trebuie sa ne schimbam noi, caci pe ceilalti nu vom reusi niciodata sa-i schimbam. Eu am irosit peste un an de terapie tot incercand s-o schimb pe mama, pana cand am realizat la modul cel mai dureros cu putinta ca bateam la o usa inchisa, cum batusem dealtfel intreaga mea copilarie (de fapt, o usa zidita si betonata).
Tocmai citesc pe tema asta o carte f.f.f. interesanta (e in engleza, dar o voi scana si o voi pune pe unul din serverele cunoscute): Victoria Secunda - Cand tu si mama ta nu puteti fi prietene (When you and your mother can't be friends). Autoarea spune ca etapele obisnuite prin care trecem atunci cand incercam sa ne definim propriul nostru Eu sunt urmatoarele
- contactul cu propriile sentimente
- doliul sufletesc pentru copilaria avuta
- acceptarea realitatii
Din ce scrii tu se vede clar ca ai parcurs cele trei stadii, esti de invidiat! Eu personal am fost 36 de ani paralela cu propriile mele sentimente (fiind fixata pe ideea de a le face pe plac parintilor cu pretul propriei mele vieti), eram obsedata de armonie si nu indrazneam sa-mi simt furia si dezamagirea, incat acum ma aflu abia la perioada cand fac travaliu afectiv si port doliu sufletesc pentru copilaria fericita pe care nu am avut-o si pe care timp de 36 de ani am crezut ca o avusesem
. Peste catva timp voi fi in stare si sa accept realitatea asa cum e, sa nu mai cad prada dorintelor si iluziilor copilului din mine care uneori inca-si doreste mama pe care nu a avut-o niciodata. Sunt convinsa ca in timp voi reusi s-o vad pe mama si cu partile ei bune, desi acum am nevoie sa simt mai intai intreaga parte negativa, pe care am negat-o si refulat-o toata viata.Alice Miller: Daca un om e capabil sa simta ca nu a fost niciodata "iubit" in copilarie pentru ceea ce a fost ... si ca si-a sacrificat copilaria pentru aceasta "iubire", aceasta traire il va zgudui din temelii insa intr-o buna zi va simti si dorinta de a pune capat acestui efort inutil. Acel om va descoperi in el insusi nevoia de a trai in armonie cu propriul Eu si nu va mai simti constrangerea de a castiga iubirea altcuiva, o iubire care ... il lasa cu mainile goale deoarece era oferita cel mult falsului Eu, de care el acum incepe sa se desprinda.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Elise spune:
MissParker,
eu am toata admiratia pentru eforturile pe care le depui ca sa te intelegi si sa faci pace cu tine: putini oameni sint capabili de asa ceva.
Dar nu atribui, totusi, mamei un rol (negativ) prea important?
Un om se formeaza printr-un cumul de experientze - depindem exclusiv de mama doar in primii ani de viata, dar pe aceia nu ni-i amintim prea mult... in rest, sint foarte multi alti factori de influentza.
Poate eu as incerca sa privesc putin in exteriorul acestei oglinzi mama-copil. SI sa ma privesc mai mult pe mine. Trebuie sa fiu si altceva in afara de produsul mamei mele.
Ma gindesc ca nu tot ce ni se intimpla, ca adult, este strins legat de relatia cu mama. Cordonul asta ombilical trebuie sa se opreasca undeva, de unde responsabilitatea este mai mult a noastra decit a altcuiva, indiferent cine ar fi acela.
Elise & BBLisa