Nu ma mai inteleg cu fiica mea!

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 3

simali spune:

quote:

Copilul care va pune rabdarea cel mai mult la incercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastra. Copilul care musca, fura, loveste sau foloseste cuvinte "urate" este posibil ca, prin aceasta, sa nu faca altceva decat sa te puna la incercare si, in mod inconstient, sa te intrebe: "Poti sa ma iubesti si atunci cand sunt atat de ingrozitor?"

[...] Ajuta-l sa inteleaga ca il iubesti tot timpul, indiferent ca este bun sau rau. A invata ca nu trebuie neaparat sa fii bun pentru a fi iubit reprezinta o lectie deosebit de importanta pentru copii (si pentru adulti). Este dreptul oricarui copil sa fie iubit si acceptat pentru simplul fapt ca exista."

quote:

alice

teo2 spune:

E tare greu de dat sfaturi, cind e vorba de adolescenti, dar, asa cum au mai spus si fetele, in relatia mama-adolescent e nevoie de multa, extrem de multa rabdare si disponiblitate. Si copila noastra (13 ani) a devenit rebela si de neinteles, uneori. Rabufneste din senin, acuza pe cine apuca de ce-i vine atunci in minte, plinge, vrea sa moara, apoi se potoleste si o apuca risul sau ma fugareste prin casa incercind sa ma muste (in gluma, evident). Sau isi rupe (intentionat) blugii (3 perechi odata), apoi isi plinge de mila doua ore ca i-a rupt si "cu ce ma imbrac eu miine, ca mama mea nu se indura sa-mi cumpere blugi". Sau pleaca in excursie fericita si vine plingind nevoie-mare ca ea nu mai merge la scoala in veci. De ce???!! "Daca nu-mi faci transferul la alta scoala, moooor!!!" Si plinge, trinteste lucrurile si se jura ca nu mai pune mina pe carti. Dupa o vreme de negocieri, mi-a spus ca s-a descaltat, seara, de adidasi, si ca acestia erau transpirati, iar fetele au poreclit-o:"Sconcs", iar ea nu mai poate da ochii cu nimeni. Ce-am facut? M-a navalit asa o duiosie, sa o vad plingind cu zeci de lacrimi, pentru asa motiv care mie, adult fiind, mi se pare o nimica-toata, insa care pentru ea constituie o "chestiune de viata si de moarte"...Am luat-o in brate, unde a mai plins (mai tare, evident) un timp, iar apoi am convenit sa ramina acasa in prima zi de scoala ("macar sa treaca prima zi de intilnire, mama, sa ma birfeasca, da' eu sa nu fiu acolo") si sa mearga de a doua zi la scoala, pina rezolvam problema cu "transferul"...A doua zi, am asteptat-o cu sufletul la gura, tot gindindu-ma cu groaza ca n-o sa mai vrea sa mearga la scoala si cum Doamne-iarta-ma sa o conving ca, fugind, nu rezolva problema. Transferul ( si in mijlocul semestrului) nu-i va aduce decit colegi noi, cu alte toane si personalitati, profi noi, pe care trebuie sa ii convinga ca e copil bun si asa mai departe (lucruri pe care, de altfel, i le si spusesem cu o zi inainte, insa care nu o convinsesera defel ca as fi in deplinatatea facultatilor mentale). A venit, topaind, bucuroasa:"Mama, am luat un 9 la franceza, am dat test la romana..." "Bine, da'..." "Da' ce? Mi-i foame, mama, pot sa maninc frigiderul intreg?" "Maninca-l, copila, da' ai grija la rafturile de sticla..." Iar cind a iesit din camera, mi-a intors un zimbet subtire:"Stii, transferul ala... M-am mai gindit si te rog sa nu o faci, ca sint in mijlocul semestrului si n-are rost. Poate la anul..."

Nu stiu daca exista o "cheie universala" spre inima adolescentului. Stiu doar ca, in urma cu doar 1 an si jumatate, copila mea se juca cu papusile, avea 30 kg si nici urma de sini. Iar acum, e o tinara frumoasa (de 1,65m), care devasteaza proviziile pentru o saptamina, intr-o seara, si care, cind iese in oras, atrage priviri si fluieraturi (spre consternarea mea, care am propus sa-i pun o pancarta cu virsta, da' n-a vrut).
Si, daca mie mi se pare o transformare uluitoare, incerc sa imi imaginez cit de greu trebuie sa ii fie ei sa treaca de la "ce faci, puisor" la "sarut mina, domnisoara!", sa fie in centrul atentiei baietilor, la scoala, si, ceea ce e mai periculos, a barbatilor (wow, ma baga in seaaaama, suuuper!)
De aceea, noi nu mai vorbim cu ea ca si cu un copil, ci o tratam de la egal la egal ,pentru ca am realizat ca e foarte greu pentru ea sa accepte "ordine" (nimanui nu-i place sa i se vorbeasca pe ton de comanda, chiar daca urmeaza si un "te rog").Asta a fost de folos, in relatia noastra.In loc de: "De ce nu faci curat in camera ta, ca m-am saturat...", am instaurat alt sistem, de genul: "Mai, fata draga, azi sint asa de obosita, ca nu stiu daca mai ajung sa fac curat in toate camerele...""Lasa, mama, ca in a mea fac eu!" "Ei, da, crezi ca ai timp, ca tre' sa pleci la scoala?" "Da' sigur, indata fac!"
In privinta libertatilor si drepturilor ei aveam mereu discutii. Iar atunci am stabilit sa scrie pe o foaie de hirtie (a umplut doua foi, da' asta-i alta poveste) tot ce nu ii place la mine si care ar fi libertatile pe care si le doreste, iar apoi am discutat in ce conditii accept unele lucruri, de ce nu sint acceptabile pentru moment altele, ma rog, pina la urma, dupa vreo 3 ore de discutii, divagasem pina la diverse chestiuni despre viata, sex etc...(si era tirziu, vreo 11 noaptea, iar noi susoteam si chicoteam, spre disperarea tatalui ei, care voia sa doarma).
E GREU!!! E FOARTE GREU! Cind ai un pui care te pune la incercare clipa de clipa e taaaaare greu! Insa ceea ce am inteles eu (sper ca la timpul potrivit) a fost ca trebuie sa las deoparte ocrotirea gen "mama-cangur" si sa instaurez urmarirea "din culise", pentru ca fetita mea a ajuns (atit de repede) la virsta cind deja a inceput sa isi incerce aripile si are dreptul de a face si greseli.
Mai stau citeodata si ma intreb ce ma mai asteapta, oare? Insa nu pot sa nu observ ca incercarile mele de a o face sa inteleaga ca o iubesc dau roade...si-mi place, ca mi-e draga zgitia de fata asa vulcan cum este...

aiuras spune:

Copii mici, griji mici, copii mari, griji mari! Iaca cat este de adevarat.
De acord cu tot ce au spus fetele legat de iubire si comunicare si in plus discutiile pot si sa-i alunge unele temeri. Normal ca este geloasa pe mezina, normal ca este in antagonism cu parintii - doar fata de ei trebuie sa isi castige independenta. Dar cred ca prunca are o problema de incredere si lipsa de apreciere.

Dana d lucreaza in primul rand cu TINE. Oare nu poti iubi decat copilul perfect, rod sl imaginatiei tale?Fata ta vrea sa fie iubita pentru ea iar cererile de haine sunt poate un strigat ca exista si vrea sa i se dea atentie, respectata si of course sa castige consideratie si acceptare la membrii grupului din care face parte. Si amenintariel cu moarte le vad la fel un stigat de iubire , pretuire si acceptare.
Mai mult este foarte inteligenta si empatica si iti "citeste" sentimentele, asa ca din acest motiv iti spun inca odata sa lucrezi cu tine, sa citesti din literatura de specialitate ( pe forum sunt o multime de carti de psihologia copilului) si sa te rogi de rabdare.
daca nu reusesti un ajutor specializat...Succes!

bird70 spune:

Dana,
nu uita ca voi sunteti adultii si voi sunteti cei care trebuie sa inteleaga, sa-si schimbe atitudinea sa initieze vindecarea. Nu astepta de la fata sa schimbe ceva ca sa o iubesti, ca sa-i arati ca o respecti, ci schimbarea trebuie sa porneasca de la voi si sa fie neconditionata. Mi se pare inacceptabil ca tatal sa ii traga o palma sau sa-i spuna vorbe grele, la fel mi se pare ca tu, ca mama sa nu intervi si sa discuti serios cu sotul tau sa se controleze, pentru ca daca el ca adult nu se controleaza cum se asteapta de la un copil sa o faca? Si mai cred ca daca vrei sa construiesti o relatie de durata cu fiica ta, trebuie sa-i arati RESPECT si DRAGOSTE. Respect inseamna si sa nu mai gasesti scuze pentru comportamentul neadecvat al sotului sau al tau. Nimeni nu este perfect si toti facem greseli dar atunci cand spui ceva la nervi cred ca este foarte important cand te linisteti sa ii spui copilului, uite eram nervoasa si obosita si AM GRESIT cand am spus ce am spus, imi pare foarte rau, nu am vrut sa te jignesc, am sa ma straduiesc sa nu se mai intample.

Am citit intr-o carte scrisa de un psiholog ca: a nu arata dragoste unui copil e o forma de abuz. Pare simplist dar daca iubesti pe cineva, mai ales un copil trebuie sa o spui, trebuie sa fi sigura ca acel copil stie ce simti fata de el/ea.

CriPOD spune:

dana d, pe langa sfaturile grozave pe care le-ai primit, as mai adauga ceva. Si eu ma lupt de ani multi cu sotul meu cu aceleasi chestii. El e genul care trebuie sa faca totul perfect si asteapta asta si de la ceilalti. Si eu sunt cumva perfectionista, dar ma tratez .

Ce tot incerc sa-i explic lui si poate ar merge si la voi. Faceti o lista sau o evaluare de prioritati si evitati conflicte pentru lucruri mai putin grave sau reduceti din intensitate. Alegeti voi valorile pe o scara, poate intre 1 si 5, in functie de ce e important pentru voi si stabiliti cum veti reactiona la fiecare nivel. Eu am chestiile care ma deranjeaza, dar nu ma afecteaza la 1 (ca si purtatul pantalonilor www.saggerboys.com/about.php" target="_blank">asa - poate fi fardul in cazul ei) si am invatat sa le ignor, chiar daca ma deranjeaza, iar la 5 sunt chestiile care i-ar periclita sanatatea sau libertatea si alea NU SE ACCEPTA, NU SE NEGOCIAZA. Intre ele, toate celelalte, depinde. Iar reactia mea e masurata cu nivelul unde mental incadrez "infractiunea". A sotului meu, insa, nu. El face acelasi capat de lume din orice.

O alta idee este sa incerci sa prevezi, nu sa reactionezi. Adica, ea sa stie dinainte care sunt regulile si consecintele.

Altceva, incearca sa prinzi momentul s-o lauzi. Chiar daca pentru lucruri marunte, dar incearca sa o urmaresti ca sa reusesti sa-i spui, sa zicem, 10 lucruri pozitive inainte sa-ti dai voie sa faci un comentariu negativ, la inceput, pana te obisnuiesti. Chiar daca lucrul pozitiv e ceva "normal", un nimic orice. Si lucrul pozitiv nu trebuie urmat de "dar" niciodata.

Eu cred ca si tu esti rupta in doua intre fete. Incearca s-o cooptezi, sa faceti un trio. Timpul petrecut cu una nu trebuie s-o excluda pe cealalta.

Asa cum s-a mai zis, si eu cred ca fata cerseste atentie, e frustrata ca nu poate fi la inaltimea asteptarilor voastre si face doar zgomot, vrea sa fie apreciata, nu cred ca e ceva mai rau. Sper sa reusiti sa va reconectati curand!

Trebuie sa stie ca o iubesti neconditionat si ca se poate baza pe voi oricand, ca e acceptata si apreciata asa cum este. Spuneai la un moment dat ca era un timp cand era centrul universului tau. Oricare ar fi fost cauza schimbarii, ea e cea care a simtit cel mai acut schimbarea...

Spunea cineva pe-aici cum a reconciliat o mama cu fiica. Ideea cu un "role model" este grozava, nu numai pentru asta, dar si ca influenta pozitiva constanta.

Este greu, stiu din proprie experienta si nu iese totul ca la carte intotdeauna. Al meu in 2 ani termina liceul si pe-aci ii e drumul si ma dispera tristetea 99% din timp, insa uneori cand ma enerveaza ma gandesc ca mai am doar 2 ani de tras. Asa e, copii mai mari, probleme mai mari.

www.webshots.com/user/_mQQm_" target="_blank">m

m & DJ

filofteia spune:

Dana, sora mea are tot doua fete ca tine, una de 16 ani si una de 7 ani acum...

Solutia de a le apropia a fost sa le culce impreuna... Cea mare a facut deseori scene de gelozie, dar dupa ce dorm impreuna si astfel mama a devenit la fel pentru amandoua, s-au rezolvat multe. Fetita cea mica, la 4 ani poate dormi cu cea mare. Mai greu va fi pentru cea mare sa o accepte.
Poate este o solutie...

danis spune:

dana, ma bucur ca ai inceput sa-ti croiesti drum catre fiica ta... mi se pare ca seman mult cu tine in anumite privinte... si eu am crescut cu niste parinti foarte autoritari, auzind de la ei extrem de putine vorbe bune... insa dorind o vorba buna sau o lauda mai mult decat orice pe lume... ajunsesem ca atunci cand cineva imi facea un compliment sa cred ca isi bate joc de mine... si mie imi place sa ma controlez si sa nu reactionez aiurea... poate facptul ca am crescut astfel si ca ma controlez poate fi bine pentru intarirea caracterului,

DAR consecintele sunt groaznice pentru suflet ... nevoia de iubire si de afectiune pe care o vei simti toata viata e crunta, iar nevoia de a arata mereu ce bun esti - un fel de Mr Perfect - te pot impiedica sa vezi ce lucruri minunate ti se intampla si ce fericit esti de fapt; eu am avut norocul sa inteleg cumva de unde mi se trag lucrurile astea si sa incerc sa ma lupt cu ele, apoi sa reconstruiesc relatia cu parintii, mult-mult mai tarziu, nu atunci cand aveam cea mai mare nevoie - ca sa pot ma impac cumva cu mine si cu ei si ca sa pot fi un om echilibrat

DAR mi-am propus sa fac altfel cu copiii mei... da, sa avem reguli, da sa avem pretentii de la ei... dar sa le aratam tot timpul cat de mult ii iubim - sa le spunem asta in toate felurile posibile si sa le oferim cat mai multa tandrete si afectiune... si NU este destul sa le oferim "conditii", NU este destul sa simtim ca ii iubim si ei sa banuiasca iubirea noastra - trebuie sa le-o spunem in fiecare zi, de multe ori, sa-i imbratisam si sa-i sarutam, sa-i laudam pentru fiecare fleac ... sa le explicam absolut orice vor sa stie

daca maine mi s-ar intampla ceva si as muri, as muri trista ca nu am apucat sa fac multe lucruri, dar as fi foarte impacata ca le-am daruit multa iubire si tandrete celor din jur, ca ei au simtit asta si mi-au daruit si ei iubirea lor... nu conteaza ca nici eu nici ei nu suntem perfecti... iubirea ce ne leaga este lucrul cel mai important

ti-am vorbit cam mult despre mine... te rog sa ma ierti... ai facut un mare pas catre fiica ta, mai ai de facut unul: sa ii spui direct cat de mult o iubesti si ca o iubesti orice ar fi, in ciuda greselilor pe care le faceti, si tu si ea... fiica ta de asta are nevoie ... de reperul care este iubirea ta: are nevoie sa-l vada, aproape sa-l pipaie, nu sa-l caute sau sa-l banuiasca - are oricum o multime de repere de cautat in perioada asta, inclusiv pe ea insasi...

Adriana_78 spune:

Draga Dana, am citit cu mult interes subiectul deschis de tine. Nu stiu de ce, dar mai ca imi vine sa plang cand citesc.
Meseria de mama e tare grea, iti aduce multe satisfacii insa si mult mai multe suferinte si dureri.
Cand s-a nascut fata mea, am intrat in Babyblue, imi tot venea sa plang si nu-mi venea sa cred ca o am. Aveam impresia ca ma priveaza de libertate si n-o mai vroaim.

Acum n-are nici 2 ani, insa e o incapatanta si jumatate, zice cu hotarare "NU" cand i se spune ceva si nu vrea sa faca, te impinge si iti spune "pa pa" atunci cand vrea sa faca ceva rau si stie ca nu i se da voie. Se uita de 100 de ori in oglinda, isi arunca ocheade ... asa ca sincer iti spun, pe mine m-a speriat groaznic mesajul tau.
Copiii din ziua de azi sunt mult mai emancipati ca noi. Au acces la mai multa inform. (TV, calc, internet etc) si se dezvolta mult mai repede. Daca fii-mea de pe acum face asa, ma intreb ce-o sa ma fac cu ea mai tarziu????

Eu incerc pe cat posibil sa nu repet greselile mamei mele. Adica ma gandesc ce nu mi-a placut mie la mama mea (la modul cum m-a crescut) si incerc sa procedez altfel cu fata mea.
De ex. (nu e cazul la mine, la 1 copil de 1 si 9 luni) insa a ta are 12 ani si sigur are colegi baieti draguti sau vede pe strada. Eu as vorbi cu ea despre dragoste (baiat-fata), as intreba-o daca ii place vreun baiat ... chestii d-astea de fete.
Apoi as chema poate prietene de-ale ei pe la noi, sa vad cam cu cine umbla, cum gandesc colegele/prietenele ei ...
Si as incerca sa-i spun "ca o iubesc, ca sufar, cand vad ca ea sufera".
Cred ca ai mare nevoie de rabdare. Eu una nu prea am, insa am cautat sa gasesc solutii si anume ... am chemat-o pe mama la noi, sa stea cu cea mica, ca simteam ca innebunesc numai eu cu ea toata ziua acasa.
Daca vezi ca e f. greu, mergi cu ea la un psiholog, poate in fata unui strain, reuseste sa se destainuie mai usor. Cred ca merita efortul financiar, de dragul copilului tau.

ma gandesc la voi si iti doresc sa reusesti si sa fii cat de cat multumita de mica ta" rebela".

mult succes

smaranditza spune:

Dana, citind mesajul tau, mi-am adus aminte de o faza din copilarie, si te-am regasit in locul mamei mele: in adolescenta am avut nenumarate certuri cu ai mei, si in una din zile, la fel, tata mi-a tras una. Am facut crize, si chiar vroiam sa auda toti vecinii ce parinti tampiti am, etc...Intre timp, tata plecase la serviciu, si eu am ramas cu mama acasa. Dupa cateva ore, s-a strecurat ca o pisica in camera mea, si a inceput sa faca exact ce ai facut tu: sa imi tina teorii despre lume, despre cat de grea e viata, ca eu trebuie sa ii inteleg, ca si ei sunt oameni, si se mai enerveaza, ca si tata a avut o scapare, ca trebuie sa-l inteleg ca are si el probleme la lucru si e nervos, ca nu a vrut nici el sa ma loveasca, bla, bla...

Stii ce am facut eu la toate astea? Prima data ma gandeam in alta parte, si daca m-ar fi intrebat ceva nici nu stiam ce vorbea cu mine. Apoi, cand am vazut ca tot sta langa mine si bate din gura, taceam - ca sa o enervez si mai tare, dar la fiecare "scuza" a ei ii si gaseam un contra-argument in mintea mea. Cel mai tare ma enerva coalitia ei cu tata, in loc sa spuna: da, AM GRESIT AMANDOI, te rugam sa ne ierti. Niciodata nu am auzit asta din gura lor, ci numai scuze si dezvinovatiri, si vorba celebra, nelipsita de la certuri: "trebuie sa ne intelegi si tu...trebuie sa intelegi si tu situatia". OK! Dar, pe mine cine ma intelege????? Adik, numai eu trebuia sa ii inteleg pe ei, dar reciproca nu era valabila????

Na, ca mi-am rascolit amintirile...in public; sper sa-ti fie de folos cu ceva, in relatia cu fiica ta.
Da, si voi sunteti oameni, si tocmai de asta, trebuie sa va si cereti iertare de la ea cand o loviti sau o certati pe nedrept, cand gresiti, etc.

Multa intelepciune iti doresc.

MissParker spune:

dana d, unul din celelalte aspecte unde ai putea sa lucrezi la tine ca sa schimbi ceva este sa te sensibilizezi si fata de propria ta suferinta din adolescenta, pe care probabil ai reprimat-o si ai refulat-o. Aminteste-ti (eventual cu ajutorul unui terapeut) de propria ta copilarie, de lipsa de afectiune sau de caldura a parintilor tai si de modul cum te-a afectat pe tine asta, aminteste-ti de modul cum ti s-a cerut tie sa-ti respecti parintii chiar si cand nu doreai acest lucru, motiv pentru care acum inconstient iti doresti respectul fiicei tale desi stii prea bine ca respectul se merita si nu se solicita pe criterii de genul "eu te-am facut si merit respect" (!), incearca sa te revezi cu ochii mintii pe tine ca adolescenta si poate acolo vei gasi explicatia retinerii emotionale pe care o ai fata de fiica ta.

Iata un pasaj dintr-o carte intitulata "Cand tu si mama ta nu puteti fi prietene" (When you and your mother can't be friends - Victoria Secunda) care sper sa te ajute. Poate incerci sa citesti nu din perspectiva mamei, ci din perspectiva copilului care ai fost tu:

[...] relatia mama-fiica este cea mai intensa din toate relatiile umane, cea mai complexa si cea mai intortocheata. Partial aceasta este din cauza ca rolul mamei in viata este cel mai dificil din cate exista. Femeile care sunt mame sunt judecate mai mult dupa "succesele" sau "esecurile" pe plan matern decat dupa orice alt aspect al vietii lor, si sunt facute responsabile mult mai mult decat tatii: pentru mame se pare ca totul este dominat de modul cum evolueaza copii lor.

Concomitent, femeile pentru care a avea copii inseamna a repara anumite nedreptati suferite in propria lor copilarie, femeile pentru care a avea copii inseamna a imbunatati un mariaj prost se vor simti inselate de procesul vietii de mama. Fiindca pana la urma copiii tai, fie ei baieti sau fete, nu-ti apartin decat in acel scurt moment palpitant si tandru cand sunt prunci - din clipa cand se nasc si pana in clipa cand spun pentru prima oara NU. [...] Daca maternitatea este singura identitate pentru o femeie si daca acea femeie la randul ei nu a fost iubita de mama ei, orice NU de la copilul ei il va simti ca pe o lovitura. [...]

Gasirea acelui echilibru delicat intre dorinta de a se contopi cu mama si dorinta de a-si dezvolta propriul eu este un proces indelungat atat pentru mama cat si pentru copil - copilul incearca sa-si creeze o identitate separata, iar daca mama lui nu si-a creat in copilaria ei o identitate separata de propria ei mama, ar putea sa se simta ea insasi ca un copil inca dependent si sa se agate emotional de propriul ei copil.

Insa a fi mama este pe undeva o strada cu sens unic; daruim si ii iubim pe copii nu pentru ca ei sa ne iubeasca la randul lor in acelasi fel, ci pentru ca ei sa daruiasca si sa-si iubeasca propriii lor copii, parteneri de viata, prieteni. Iubirea pe care copiii o ofera la schimb parintilor este unica, nu poate fi la fel ca a parintilor, deoarece copilul nu poate niciodata simti la fel ca parintele.

Inca un citat pe care il poti analiza referitor la copilaria ta si daca tu insati ai primit dovezi de afectiune de la propria ta mama:

O mama buna este aceea care te iubeste neconditionat si care iti poate da drumul in viata; mama care iti poate permite sa fii tu insuti, diferit de ea, si care poate celebra si invata din ceea ce va deosebeste; mama care poate, daca e intrebata, sa-ti spuna cu iubire adevarul, dar care stie cand de fapt ai nevoie doar de o imbratisare; mama care iti poate permite sa faci greseli rezonabile si sa inveti din consecinte; mama care iti acorda responsabilitate adecvata pentru deciziile pe care le iei; mama care poate sa admita cand greseste; mama care te poate incuraja sa-ti asumi riscuri si care este prezenta la linia de finish a eforturilor tale, aclamandu-te indiferent de locul pe care l-ai ocupat; mama care iti da voie sa pleci de langa ea fara a te inghiti cu totul; mama care iti poate stimula autonomia ajutandu-te sa-ti cunosti optiunile.

Si tot asa...