casatorie sau concubinaj?ce ratiuni ne fac sa aleg

Tot mai mule cupluri aleg sa nu-si oficializeze relatia.De ce oare?Ce implica a fi casatorit si ce implica a trai in concubinaj? Ce avantaje exista si ce dezavantaje? Astept cu interes parerile voastre.

marusia spune:

SCUZE...IN TOPIC AM SCRIS "CE RATIUNI NE FAC SA ALEGEM?"dar a aparut altfel...

marci spune:

Nu stiu daca exista vreo ratiune, poate ca la inceputul relatiei.
Desi Biserica este impotriva concubinajului, eu am ales aceasta varianta din dorinta de a ne cunoaste mai bine, de a vedea daca ne suportam zi de zi.
Perioada de acomodare este f grea pt orice cuplu si cred ca daca mai este si legalizata relatia te sperii de moarte. Eu am avut multa rabdare la inceput, pt ca stiam ca oricand pot sa plec.
Aveam momente cand credeam ca vrea sa ne despartim, dar nu stie cum s-o spuna. Daca eram casatoriti cred ca nimeni si nimic nu mi-ar fi scos asta din minte.
Exista totusi un avantaj: nu te simti constrans sa stai intr-o relatie.
Dezavantajul? Este strict de natura religioasa: nu simti binecuvantarea lui Dumnezeu si nu cred ca se poate trai asa la infinit. Pacat ca preotii nu fac cununia religioasa fara cea civila. Daca nu ar exista aceasta constrangere, multe cupluri n-ar mai trai in pacat.
De 2 ori ne-am propus sa ne casatorim si tot de atatea ori am gasit tot felul de pretexte. Pana la toamna stau linistita, am agenda incarcata, nici gand de casatorie.

ileanna spune:

Nu cred ca se poate spune ca aleg sa traiasca in concubinaj. Ci doar ca nu aleg sa oficializeze. Desi e posibil si cazul de care vb tu.

Barbata-meu avea usoare "crize"imediat ce ne-am hotarat sa oficializam si eu ma enervasem ca nu prea intelegeam care este de fapt "marea diferentza". Totusi este, ca altfel nu am face-o. Este vb de a lua o decizie si de a o declara intr-un fel lumii intregi, de a consemna in arhive oficiale :). De a recunoaste si admite ca cel putin pana la probe contrarii, vei trai cu aceeasi femeie toata viatza.

Chiar daca in fapt stai 10 ani cu aceeasi persoana, o iubesti, cumva stii ca nu o vei schimba ... nu ai de gand sa faci asta ... De aici si pana la a oficializa este pentru barbatzi un hop psihologic destul de mare. Ei au cumva impresia ca dintr-un anume punct de vedere totul s-a terminat pentru ei (si asta chiar daca nu umblau pe alaturi si nici nu aveau chef sau de gand sa o faca).

Ca exemplu de ciudatenie inversa ... eu nu ma uit aproape niciodata la televizor (ii mai dadeam drumul ca sa ma bag in pat pe vremea cand nu aveam veioza :). La un moment dat mi s-a stricat si era sa turbez si nu alta pana cand l-am vazut reparat. De ce? Ca doar nu ma uitam la el?

E ciudat ... si poate tine si de un respect si apreciere fatza de partenera, de teama de a nu o pierde. Poate atunci oficializeaza.




Never say NEVER.

Clover spune:

Ratiuni de luat in calcul:

1) Cate cupluri casatorite fericite cunosti

2) Rata divorturilor in crestere

3) Pierderea independentei si a interesului pentru relatie dupa oficializare, plafonarea data de siguranta, frustrarea data de sentimentul detinerii de catre celalalt

4) Dorinta de a avea copii intr-o familie recunoscuta legal

5) Motive practice : credite, stabilit resedinta in alta parte (gen cunoscut strain, maritat ca sa pleci sa poti sta cu el)

6) Dorinta de stabilitate oferita de ideea de familie; mandria de a fi domnul si doamna X

7) Influenta familiilor; familiile conservatoare si cele religioase vor pune o mare presiune ca un cuplu sa se casatoreasca


Keep the promises you make to yourself.

tzitziri spune:

Parintii mei au fost casatoriti, au divortat si apoi iar s-au recasatorit...apoi iar au divortat. Mama lui e la a 3a casatorie.

Suntem impreuna de un an jumatate si locuim impreuna de un an si putin. Amandoi am vazut certurile si scandalurile aferente despartirilor familiilor noastre, evenimente care au avut influenta mai mult sau mai putin constient si asupra modului in care privim noi acum casatoria.

Traim ca o familie, cheltuielile comune sunt cheltuieli suportate jumi-juma (avem salariu comparabile, adica nu sunt eu intr-o extrema si el in alta) iar restul de bani ii are fiecare pe cardul de salariu. Ne sfatuim daca e cazul si daca avem nevoie de o parere pe ce sa dam banii si daca merita ce vrem sa luam, dar avem si independenta de a isi gestiona fiecare propriile venituri.

Stam in casa lui si deci nu se pune problema achizitionarii unei case in comun. Folosim masina pe care el o plateste in rate din salariul lui. Eu am casa mea unde pot sa ma intorc oricand...deci nu depind de el din nici un punct de vedere.Eu am luat un TV pentru ca am vrut si care troneaza in sufragerie.

El are casa lui(in acte), masina lui(in acte).Eu am TV-ul meu (in acte). Impreuna am luat un DVD si lucruri marunte gen vesela sau altele nu foarte scumpe prin casa. E casa noastra, masina noastra, tv-ul nostru...cel putin deocamdata(amandoi am ramas cu sechele de la ce am vazut in familiile proprii si suntem constienti ca si acel 'pana la moarte' nu inseamna de multe ori nici cativa ani).

Nu sunt religioasa de fel asa ca nu ma simt constransa in nici un fel de faptul ca 'traiesc in pacat'. Cand vom avea un copil poate ne vom gandi mai serios....copilul trebuie adoptat de tata (deh,birocratia) daca parintii lui nu au acelasi nume de familie...poate ca atunci ne vom gandi mai serios.

Eu imi doresc mult o familie, dar 'concubinajul' asta nu ma impiedica sa o am nici asa. Nu ma simt constransa de nimeni si de nimic, am independenta mea si nu ma simt legata de un om decat atat cat el reprezinta iubitul si prietenul si confidentul meu. Simpificam lucrurile pentru ca viata ne-a invatat de mici ca ele pot fi complicate aiurea cand te leaga niste acte si doar ele te mai tin legat.

mynicegirl spune:

Eu sunt una din persoanele care traiesc in concubinaj...suna f urat cuvantul asta, si nu descrie ceea ce de fapt este.
Suntem impreuna de 5 ani si ceva, traim impreuna de 4, avem un bebe de 1 an si 5 luni, si amandoi suntem foarte multumiti asa cum este...dar ce zic, de fapt este o familie adevarata, mai fericita decat multe altele care au acte sa adevereasca ca sunt o familie. Mie personal nu imi da nici un confort o hartie de la primarie si nu ma face sa il iubesc nici mai mult nici mai putin. Iar cu Dumnezeu, sunt sigura ca nu are nimic rau de zis, caci sunt o mama buna, o persoana care ajuta pe altii si pe Doamne Doamne il port in suflet. Deci cu oficializarea relatiei, mie mi se pare ca e mai mult pentru altii, decat pentru cuplu in sine. Iar nunta in sine mi se pare doar o ocazie buna sa faci o mare petrecere, pe care poti de altfel sa o faci si asa.
Sa nu intelegeti ca am ceva cu cei care isi oficializaeaza relatia si imi plac foarte mult nuntile. Este doar o optiune in viata ca multe altele, si sunt recunoscatoare ca traiesc in vremuri in care societatea e deschisa la minte si femeile au oportunitatea sa aleaga daca vor sa munceasca sau nu, daca vor sa se marite sau nu, daca vor sa poarte pantaloni sau nu, daca vor copii sau nu,sau sa aleaga cand vor sa ii aiba. Acum 50 de ani, aceste alegeri si dicutii nici nu ar fi existat.

http://www.nicualex.net/album/ana/

tzitziri spune:

Nici mie nu imi place cuvantul 'concubinaj'..ii putem spune 'comuniune consensuala' ... si daca analizam acel 'consensual' => consens => ..parca suna mai bine asa

Gabitzu37 spune:

De fapt, totul se rezuma la veridicitatea si profunzimea sentimentelor. Iubirea insemna daruire de sine. Si in aceasta situatie, casatoria semnifica o legitimare a iubirii in fata lui Dumnezeu si a lumii. Daca iubirea este intensa si profunda de ambele parti, acest pas este firesc si in asentimentul amandurora. Daca nu, apare dilema: concubinaj sau casatorie?

Poate ca in vremurile de acum suna ca un idealism rasuflat, dar, in ciuda aparentelor, omul nu s-a schimbat si nu se va schimba fundamental niciodata. Ceea ce se intampla este doar o bravada, o cale de defulare a incapacitatii noastre de a ne asuma esecuri. Fundamental, omul este in cautarea Iubirii. Si atunci cand o gaseste, nu mai vede casatoria ca pe o constrangere ci ca pe o implinire!

Gabi

marusia spune:

Aveti dreptate,urat cuvant concubinaj.Da,poate uniune consensuala suna mai rezonabil.Poate ca ar fi cazul ca si la noi sa fie o lege in sensul asta.Exista argumente si pro casatorie si contra.Ratiunile sunt diferite.Ramane insa intrebarea...daca iubesti si esti iubit,daca respecti si esti respectat,daca exista comuniune sufleteasca...pentru ce exista frica de a face pasul? Eu cred ca pe undeva chiar daca nu recunoastem e vorba de neincredere...in noi ,in partener...in trecerea timpului...in evolutia noastra ,ca in timp ne vom schimba optiunile...dar tot neincredere este.Si cand spun asta nu ma refer la ce ati scris voi...ci la ce simt eu.Am fost casatorita,am divortat si de un an stau impreuna cu cineva.Nu ma simt bine cand sunt prezentata "prietena mea...",dar nici nu am curajul sa fac din nou pasul spre legalizare.Si nu pot sa nu ma intreb....nu cumva in subconstientul meu cred ca nu-i tocmai omul potrivit?Sau poate ca nu sunt femeia pe care o vrea el?Aparent lucrurile merg bine...si totusi de ce nu ne facem planuri si traim numai in prezent?

didita spune:

Eu sunt casatorita si foarte fericita in situtia asta. Am trait si in concubinaj (7 ani nu cu actualul sot) si pt mine nu mai era posibil. Cat timp nu aveam nimic de valoare si nici copii nu e nici un fel de problema.
In schimb nu suport sa stam in casa mea si sa mancam in farfuriile lui salata noastra!

Acum cand te mariti nu mai e ca pe vremuri pt totdeauna. Nici persoanele divortate nu mai sunt privite cu oroarea cu care erau acum cativa ani, ca si persoanele care traisec in concubinaj de altfel.

Nu cred ca pt ca sunt maritata, sotul gata e al meu si nu mai poate pleca de langa mine. Nici o hartie nu te leaga de cineva daca nu-l mai vrei! In schimb nu sunt terorizata la fiecare cearta ca pleaca definitiv pt un motiv de rahat. Ni se intampla sa ne certam pe prostii, dar stiu undeva in sufletul meu ca nu va pleca de acasa fara sa se calmeze si sa se gandeasca la rece la motivul discordiei. Si putem da inpoi fara sa ne ranim orgoliile spunandu-ne ca suntem casaoriti si la bine si la rau. Inainte cand ne certam nu indrazneam sa spun tot ce gandeam de frica ca pleaca. Am acumulat o mie si una de frustrari pana in ziua cand am plecat eu "din senin" si fara nici un fel de preaviz. Nu cred ca a fost ok, nici pt mine nici pt el. Traiam impreuna mai mult pt ca asa a fost sa fie si nu ne-am asezat niciodata impreuna sa ne gandim serios la ce vrem noi doi de la viata nostra in comun.
Cand mi-am cunoscut sotul, am schimbat tactica. Am trait o perioada impreuna (aproape un an), dar ne-am angajat serios unul fata de celalalt. Viata in doi nu e simpla si faptul ca suntem casatoriti ne aminteste de ce suntem impreuna. Nu e nici o obligatie, suntem liberi si inaintam in viata impreuna.

In ceea ce priveste mostenirile, sotia(sotul) au alte drepturi decat concubinele (care n-au nici unul). Daca sunt si copii situatia este din ce in ce mai complicata din punct de vedere administrativ (nume de familie, facutul unui buletin, unui pasaport etc)
Foarte putine cupluri care traiesc in concubinaj s-au gandit cu adevarat ce implica separarea atunci cand exista bunuri comune sau copii. Au impresia ca este mai usor, dar nu e chiar asa. Cei care nu vor sa se casatoreasca in general sunt speriati de divort nu de casatorie.

Cred ca mi-a greu sa ma expim concis si clar, asa ca: in concluzie eu m-am maritat pt ca il iubeam (si inca il mai iubesc), vroiam sa construiesc o viata cu el, o familie stabila impreuna si pt ca din punct de vedere administrativ totul e mai simplu pt soti.