Radacini
Raspunsuri - Pagina 3
serendipindity spune:
quote:
Acest copac ramuros a inceput sa-si lepede podoaba de la o vreme. Radacinile raman dar frunzele au fost spulberate, ramurele -unele- si-au pierdut seva si se usuca de la o vreme . Fratii s-au pierdut in meandrele vietii, unele rude s-au stins, parintii s-au injumatatit. Mama a devenit altfel...Se intoarce ea insasi spre radacini.
Daca ma uit bine insa gasesc si vreascuri pentru foc.Dar asta este o alta poveste, dureroasa.
Iar eu ca fruct, m-am copt cu incetul in lumina evenimentelor de tot felul. Am cunoscut lumina dar si bezna, furii mi-au dat tarcoale, furtunile m-au pus la grea incercare.Culegatorii au trecut pe langa mine de multe ori fara sa ma vada.
Stau prinsa inca de o creanga vanjaosa. Si n-a venit timpul sa fiu culeasa . Mai e vreme de cateva toamne!
Cel mai curios este ca mi-a trebuit multa vreme ca sa realizez ce fel de roada sunt. Cei care ma privesc astazi cu jind gasesc ca sunt un fruct frumos si parfumat, un fel de rodie ce trebuie gustata pe indelete, care poate aduce prospetime in gura insetatului.
Nu regret cine sunt, ma simt bine in "coaja" mea -abia acum, la maturitate fiind-. Un fruct care a adunat in el toate amintirile copacului, toate aromele dar si tot amarul radacinilor.
Intr-o buna zi ma voi darui pe de-a-ntregul culegatorului, insa cine va putea sa va spuna ce gust am cu adevarat?
Mi-au dat lacrimile!
Iti multumesc pentru postarea ta! Iti multumesc ca ai ales sa ne impartasesti din amintirile tale, ca ti-ai deschis sufletul ca o carte.
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!
gabgabriela spune:
DragaSamsara7,
Chiar sa stii ca te mai "intram"pe forum si cu speranta de a te regasi pe tine si subiectul tau si de a te reciti ! Ce frumos scrii! Cata sensibilitate !
Iti multumesc , si te rog , cand ai timp mai deapana amintiri . Caci parca ma regasesc , si retraiesc...
Si-ti doresc sa intalnesti un suflet pe masura ta! O "mana "care sa fie atrasa de "fructul" care ai devenit!
zepellina spune:
quote:
Originally posted by serendipindityquote:
Acest copac ramuros a inceput sa-si lepede podoaba de la o vreme. Radacinile raman dar frunzele au fost spulberate, ramurele -unele- si-au pierdut seva si se usuca de la o vreme . Fratii s-au pierdut in meandrele vietii, unele rude s-au stins, parintii s-au injumatatit. Mama a devenit altfel...Se intoarce ea insasi spre radacini.
Daca ma uit bine insa gasesc si vreascuri pentru foc.Dar asta este o alta poveste, dureroasa.
Iar eu ca fruct, m-am copt cu incetul in lumina evenimentelor de tot felul. Am cunoscut lumina dar si bezna, furii mi-au dat tarcoale, furtunile m-au pus la grea incercare.Culegatorii au trecut pe langa mine de multe ori fara sa ma vada.
Stau prinsa inca de o creanga vanjaosa. Si n-a venit timpul sa fiu culeasa . Mai e vreme de cateva toamne!
Cel mai curios este ca mi-a trebuit multa vreme ca sa realizez ce fel de roada sunt. Cei care ma privesc astazi cu jind gasesc ca sunt un fruct frumos si parfumat, un fel de rodie ce trebuie gustata pe indelete, care poate aduce prospetime in gura insetatului.
Nu regret cine sunt, ma simt bine in "coaja" mea -abia acum, la maturitate fiind-. Un fruct care a adunat in el toate amintirile copacului, toate aromele dar si tot amarul radacinilor.
Intr-o buna zi ma voi darui pe de-a-ntregul culegatorului, insa cine va putea sa va spuna ce gust am cu adevarat?
Mi-au dat lacrimile!
Iti multumesc pentru postarea ta! Iti multumesc ca ai ales sa ne impartasesti din amintirile tale, ca ti-ai deschis sufletul ca o carte.
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!
Mara
si mie
zepellina
Samsara7 spune:
Toata uratenia vietii de care mi se vorbeste uneori de catre unul sau altul, toata mascarada asta de existenta plata, fara bucurii si doar cu obligatii am trait-o si mi-a dat frisoane de disperare!
Necazuri, incurcaturi, ca toata lumea! Timp pierdut parca cu nimicuri! Responsabilitati fara numar de care mi se facea lehamite la un moment dat....Sila de ceilalti, sila de strada, de timp, de evenimentele din jur, sila sa ma trezesc si sa ma culc (desi uneori sa ma culc era totusi salvator, o uitare de cateva ore si asta daca aveam norocul de a nu pica in cosmar). Oboseala si greata de a merge tot inainte…
Din cand in cand cate un licar ma facea sa sper. Si m-am agatat de ideea de a nu pierde acest licar minuscul, orice ar fi. Era vitamina mea.
Timpul a trecut greu! Si anii i-am numarat cu regret! Daca tot trebuie sa imbatranesc, mi-am zis, macar de as imbatrani cu folos, cat de cat frumos! Macar sa am amintiri si nu vedenia unor zile fara insemnatate, insirate ca margelele pe ata: toate identice!
Cand am riscat am facut-o gandindu-ma ca nimic in viata mea nu a fost prea teribil, pana la urma putin freamat nu strica. ....Nu am riscat prea des si de cate ori am facut-o am cules intai roade stricate, desi mai apoi am realizat ca am avansat in felul acesta -desi cu pretul suferintei-! Poate ca nu se putea altfel, ca sa ajung intr-un anume punct era necesara trecerea prin micul meu purgatoriu.
Si iata-ma astazi in ACEST PUNCT. Unde nu regret nimic. Simt ca respir oxigen curat , in ciuda faptului ca sunt inlauntrul unui balon unde plamanii nu sunt prea fericiti in mod normal! Dar pastrez inca licarul acela de speranta, si parca azi e mai mare; si parca azi zambetul meu e mai larg.
Daca privesc inainte nu vad nimic! Nu am orizont de la o vreme, mai putin ca niciodata! Si totusi nu ma sperii! Continui si nu ma mai simt la fel de obosita. Ce imi doresc este sa profit de momentele binecuvantate, asa ca le caut fara incetare. Cand nu exista decat platitudinea vietii de zi cu zi, incerc sa o umplu si cu altceva (un ras pe zi, deja nu e rau); imi zic ca atata vreme cat nu mi s-a intampalt ceva teribil, nu am dreptul sa ma plang !
Am inceput sa ma protejez mai mult, in sentimentele vizavi de ceilalti, in resentimente chiar -pe care le refuz cat pot. Ma privesc cu alti ochi, incerc sa departajez anumite datorii morale de viata mea interioara! Sa nu ma mai tracasez pentru toata familia, sa nu ma mai sfasii pentru a fi super eroina mama, super eroina fiica, super eroina sora! Invat sa fiu si egoista din cand in cand. Sa imi pun partea mea deoparte. Partea mea de bucurie, pe care o inventez neincetat, chiar si in momentele de restriste. Fac mai putin pentru copil, ma lamentez si culpabilizez mai putin. Infrang unele reguli pe care le declarasem sfinte si cu care am descoperit ca pot coabita chiar si cand le-am dezbracat de sfintenie! Sunt mai putin exigenta cu mine insami si cu ceilalti, cer mai putin, astept mai putin. Dau cand pot si imi permit sa obosesc in a da in permanenta!
Cum-necum viata mea a luat o intorsatura noua! Nu ma agit pentru ceea ce nu pot rezolva, ma multumesc -deocamdata- cu ce mi se da azi! Nu uit insa ziua de maine totusi ma proiectez intr-un viitor mai apropiat decat o faceam inainte.
Asa ca imi zic sa iau ce mi se da, acum! Sa nu ma mai otravesc intrebandu-ma ce va fi peste un an?
Mi se intampla sa musc din viata cu pofta, ca dintr-un mar ionatan care paraie intre dinti. Uneori ma las prada gandurilor negre, insa incerc sa ies din cercul vicios! Incerc sa traiesc, caci Doamne, atatia ani am avut impresia ca am orbecait si ca am fost un mort viu.
E drept ca in aceste momente nu sunt ca un cuc pierdut in padure! Ca ma simt imbarbatata, si uneori chiar protejata! Dar in mare masura fac fata singura problemelor. E doar un anume entuziasm, e drept, dat de libertate, de gandul ca sunt norocoasa in a trai momente mai iesite din comun.
Nu stau cuminte , cu bratele incrucisate, trebuie sa imping lucrurile daca vreau sa apara schimbarea.
Voi incerca poate intr-o zi sa vreau mai mult, cu pofta dar fara graba!
SARILLA spune:
DOar ce am intrat,intamplator,pe subiectul asta,si m-a tulburat in cateva minute de a rascolit in mine toate amintirile dragi ale copilariei...copilaria mea perfecta...asa ma gandesc mereu la ea...la bunicii mei care m-au crescut,la mama si tata care veneau doar in vizita,mai ne aduceau "ceva bun" sau bani,cu toate ca locuiam in acelasi oras,dar preferam intotdeauna sa stam la bunici,si eu si sora mea...aveam mai multa libertate...asa ca pana la varsta de 6 ani cand am inceput scoala,si mai apoi in fiecare weekend si vacanta,fugeam cu sufletul la gura la bunici,cateva statii de tramvai mai incolo de ai mei.Aveam prietenele mele acolo,aveam libertatea mea,viata mea departe de certurile alor mei de acasa si de plictiseala inerenta. Si ERAM FERICITA...am avut cea mai frumoasa copilarie posibila,asta o sa o afirm mereu,indiferent de ce reprezinta ACUM viata mea,de repercursiunile mai mult sau mai putin dureroase. Am avut cea mai frumoasa perioada din viata mea, copilaria si adolescenta,pana pe la 16-17 ani,cred, perioada pe care o visam pana nu de mult si in care ma intorceam de cate ori imi era greu in prezent...si asa am considerat mereu, ca nu mi-a lipsit nimic...pana de curand,can am inceput sa descopar ca sursa tuturor problemelor mele,tuturor angoaselor mele, senzatia de abandon si de singuratate si de tradare si de disperare cand ma despart,chiar si pentru scurt timp,de cineva drag,sotul,sora mea sau mai nou,fiul meu, TOATE sunt cauzate de faptul ca mi-am trait copilaria...fara parinti...ei sunt alaturi de mine,au fost mereu,dar...nu au fost prezenti in viata mea niciodata mai mult decat ceva formal..
Si acum incep sa imi explic de ce mi se pare atat de ciudat cand aud oamenii,chiar si mai mari,ca isi iubesc mult parintii,mamele,ca nu pot trai fara parinti,sau alte lucruri care pe mine m-au intrigat mult timp...cum sa nu pot trai fara mama?Mama e...mama...atat..nu pot trai fara sotul meu,nu pot trai fara sora mea si nu pot trai fara fiul meu....nu in ordinea asta...atat...ei sunt stalpii mei de sustinere...fara ei simt eu ca nu pot trai...simt asta cu toata dependenta data de lipsa afectiunii pe care nu am resimtit-o constient decat tarziu...
SARILLA si RAZVAN, bebe perfect
POZE
zepellina spune:
Samsara 7, imi place ft mult
Si eu simt la fel, in mare parte, dar imi place cum scrii....
ma gandesc ca toate fac parte din viata, din maturizare si chiar din pasul spre mai bine.
zepellina
iulian1969g spune:
Buna, Michaela!
Iti multumesc ca mi-ai raspuns, si ca ai scris cate ceva despre tulpina, ramuri, frunze, fructe...
Vreau sa-ti cer o parere:
La
"Toate forumurile
-> Timp liber pentru suflet, trup si ochi
-> Sufletul credintei"
exista un subiect deschis de mine:
"Lectii de viata importante".
Te rog sa citesti si sa-mi spui si mie parerea ta:
Cum simte inima ta ceea ce scrie acolo?
Bine?
Astept un raspuns de la tine;
raspunsul te rog sa-l postezi la "Lectii de viata importante".
Multumesc anticipat, si iti doresc sanatate si pace sufleteasca!
Giuliano
Miramar spune:
Doamne, nu am cuvinte. Samsara iti doresc sa fii "culeasa" de cineva care sa te merite si-ti mai doresc sa fii fericita!
coltofeanu spune:
Samsara7 , esti foarte talentata !! Ai scris vreo carte ? As vrea sa citesc mult mai multe povestiri scrise de tine ... Sunt minunate ! Cuvintele tale curg atat de frumos , unul dupa altul , te vrajesc si nu te poti desprinde , parca ai vrea mult mai mult . Orice intamplare povestita de tine , fie trista ,fie vesela ( ai incercat si povestiri haioase ? ) cred ca va avea acea picatura dulce sau , dupa caz, amaruie ,care va picura in sufletul fiecaruia si ne va face sa vedem viata mai frumoasa . Povestirile tale ne vor face sa ne gandim mai mult la duiosie , bunatate ,ingaduinta , sa ne gandim ca timpul trece si trebuie sa traim , in primul rand , daruind dragoste celor din jur , sa traim demn si sa nu ne fie teama sa ne uitam in urma noastra .
Cele mai frumoase posestiri sunt cele scrise din suflet. Si cred ca numai un suflet frumos poate scrie asa ca tine.....