Povestea lui ALEX
Povestea lui ALEX | Autor: ildikodrujit
Buna ziua tuturor.
Am vazut pe forum povestile copiilor vostri si m-au impresionat pana la lacrimi. Pot sa va spun foarte sincer ca m-au ajutat foarte mult atunci cand eram in spital cu bebe meu. Faptul ca s-au nascut copii carora nu li s-a dat nici o sansa si totusi au supravietuit mi-a dat sperante.
Am avut o sarcina usoara si fara probleme. Toate analizele au iesit bine, ecografiile aratau ca bebe se dezvolta normal, dar in 26 iunie cand am implinit 32 de saptamani s-a intamplat ceva. Nu stiu de ce pe la 4,30 dimineata m-am trezit cu niste dureri groaznice de spate. Dadeam cu pumnii in pereti ca sa-mi calmez durerile, caci credeam ca am o criza de rinichi. Fiind prima sarcina nu stiam cum sunt durerile nasterii. De fapt eram in plin travaliu. Bebe meu, Alex, se grabea sa vina pe lume. Pe la 5 m-am speriat foarte tare si l-am rugat pe sotul meu sa cheme salvarea. De speriati ce eram am plecat la spital in pijama si fara sa luam cu noi nimic altceva decat buletinul. Nu ne gandeam ca o sa nasc si, in nici un caz, nu ne asteptam la ce avea sa urmeze. De fiecare data cand ma apucau gandurile negre in timpul sarcinii ziceam: mie nu mi se poate intampla asa ceva.
Am ajuns la spital si mi s-a facut un control. Am fost anuntata foarte sec ca o sa nasc atunci. Eram foarte speriata, deshidratata si spuneam intruna: “nu se poate, e prea devreme, nu am decat 32 de saptamani”. Am urcat la sala de nasteri si m-au pus pe masa. Apoi m-au intrebat daca am un doctor si l-au chemat de acasa. A ajuns in 15 minute. I-am rugat sa-mi faca cezariana sa nu se chinuie baietelul meu prea mult, dar mi-au zis ca era prea tarziu. Capul era deja pe platou. Pe sotul meu l-au trimis acasa zicandu-i ca o sa nasc in 2-3 ore. De fapt la 7,15 baietelul meu se nascuse deja. Marius,sotul meu, a plecat acasa sa aduca cele necesare spitalizarii si cand l-am sunat (de pe telefonul doctorului) sa-i spun ca am nascut a ramas mut de uimire.
Doctorul, si asta am aflat mai tarziu, a folosit forcepsul la nastere. Am si eu o intrebare: de ce domn doctor? Eram dilatata la maxim, m-au si taiat, ce nevoie era de forceps la un bebe de 1700 grame???? Raspunsul la aceasta intrebare nu o sa-l aflu niciodata.
Alex a primit scor apgar 7 imediat dupa nastere. A plans, dar foarte incet. Cand l-am vazut am inceput sa plang. Era tot vanat saracutul. Mi l-au dat sa-l ating si n-am putut sa-i zic altceva decat “lupta mami” si au fugit cu el la sectia de prematuri. Dupa ce au terminat de cusut si de curatat, m-au trimis in sala de travaliu sa ma linistesc. Dar cine avea timp sa se linisteasca? La jumate de ora dupa ce am nascut patrulam pe hol ca sa aflu ceva despre Alex.Nimeni nu-mi zicea nimic. “Ce e cu bebelusul meu? Traieste? Spuneti-mi va rog. Vreau sa-l vad”. Degeaba, pana nu am bagat niste bani in buzunarul unei asistente nu am aflat nimic. Apoi vestea a venit ca un traznet: “pana dimineata nu mai traieste.” Am crezut ca a picat cerul pe mine. Si acum cand va scriu plang, si nu stiu daca o sa pot uita vreodata clipele de cosmar prin care am trecut. Am reusit sa ma strecor in sectia unde era Alex si l-am vazut. Respira saracutul ca o locomotiva si era cianotic. A avut o adaptare post natala foarte dificila. Diagnosticul la nastere a fost prematuritate grad 2, detresa respiratorie foarte severa, insuficienta pulmonara, insuficienta renala, hemoragie cerebrala grad 4, septicemie, icter forma foarte severa. Cand l-am vazut am inceput sa plang. M-am apropiat de incubator si i-am zis: “te iubesc mami, lupta pentru viata ta”, apoi am iesit plangand pe hol. O doctorita tanara mi-a retezat-o scurt: “ce plangi? Nu e nici primul nici ultimul care nu supravietuieste”. Mda, ei ii era usor s-o spuna ca doar nu copilul ei lupta pentru viata. Baietelul meu era in incubator nu al ei. Spre seara starea lui Alex s-a agravat si au trebuit sa-l intubeze. Nu se oxigena cum trebuie si nu putea sa respire singur. Am fost cu sotul meu sa-l vada pe Alex, contra cost binenteles. Cand l-a vazut intubat pe masuta, s-a schimbat la fata. A avut nevoie si de surfactant, deoarece plamanii lui nu produceau acea substanta. Mi s-a spus din nou ca pana dimineata moare. Mai tarziu mi-am sunat sotul si i-am zis, mai mult urland in telefon: “Alex moare, astia nu-i dau nici o sansa, mi-e frica ca nu-l ajuta nimeni.” El mi-a zis sa stau calma, ca probabil doctorita voia doar sa ma sperie in speranta ca o sa-i bag niste bani in buzunar. Noaptea de 26/27 a fost groaznica. Nu am dormit nici macar o secunda, patrulam pe hol, caci nu aveam voie sa intru la bebe meu, urlam de disperare si ma rugam la Dumnezeu sa ma ia pe mine si nu bebelusul:”doamne da-i viata bebelusului meu. Daca e sa moara cineva, ia-ma pe mine, eu am trait destul”.
Nu stiu cum a trecut noaptea si s-a facut ora 6. O infirmiera care aducea copiii in salon m-a vazut plangand si m-a intrebat: “tu de ce nu te duci sa-ti vezi copilul?” Am ramas ca traznita: “bebe meu traieste?” Am fugit intr-un suflet spre sectie si chiar daca nu am avut voie, am intrat sa-l vad. Era deja dezintubat, si respira cu masca de oxigen langa el. Am inceput sa plang de fericire si sa-i multumesc la Dumnezeu. Imi spusesera ca primele 24 de ore sunt critice. Primele 24 de ore tocmai trecusera, deci bebe meu avea sa traiasca.
Mai tarziu mi-au spus ca ne vor transfera la sectia de prematuri de la spitalul Louis Turcanu, Timisoara, la doamna doctor Boia. “ Trebuie doar sa puna in greutate si apoi plecati acasa”, mi-a zis o doctorita. Alta insa mi-a zis adevarul: Alex nu era scapat. Prima saptamana era critica si tinand cont de starea lui generala, nu i se dadeau sanse de loc. Am inceput sa plang de disperare si sa ma rog pentru viata copilului meu. De fapt altceva nu am facut de cand am nascut. M-am rugat intruna pentru Alex si inca ma rog. Doctorita Diaconescu din cadrul sectiei neonatologie de la maternitate,ne-a atras atentia clar si raspicat ca Alex e un bebe cu mari probleme(in special respiratorii);citez:”in urmatoarele luni e posibil efectiv sa uite sa mai respire...”
Am ajuns cu speranta in suflet la sectia de prematuri de la Louis Turcanu unde am ramas pana in 31 iulie. Alex a fost preluat de doamna doctor Boia. Dupa ce l-a examinat a iesit sa vorbeasca cu noi (cu mine si cu mama). Sotul meu umbla cu actele pe la primarie pentru certificatul de nastere al copilului. “ Doamna , bebelusul dvs are 50% sanse. E intr-o stare foarte grava.” Am inceput sa urlu la ea” Voi va bateti joc de mine?!?! Ba moare, ba traieste, da hotarati-va o data. Am venit aici ca sa punem in greutate, acum ziceti ca moare. De ce nu-mi zice nimeni adevarul?” Eu in locul ei, m-as fi pocnit si nu as mai fi zis nimic, dar cred ca m-a inteles. Si mi-a explicat detaliat situatia bebelusului. Mai tarziu am fost cu Alex la o radiografie pulmonara. Se vedea ca are pneumonie si unul din plamani era necrozat aproape in totalitate. Inimioara lui era marita din cauza efortului. Am intrebat: “Da mai e ceva bun la copilul asta”?
Ceea ce ma deranja foarte mult era faptul ca toata lumea ma intreba: “e primul copil?” Cand raspundeam ca “da”, toti ma priveau cu mila si ziceau “saraca”. Nu inteleg de ce. Si raspundeam de cele mai multe ori: “nu conteaza ca e primul sau al o sutalea. Doare la fel de mult. Si asta e tot al meu. Ce importanta are cati copiii mai am?”.
Din 27 iunie si pana in 31 iulie am stat in sectia de prematuri de la Louis Turcanu, Timisoara. In fiecare zi dupa vizita o intrebam pe doctorita Boia: “Cum e”? Traiam doar pentru 3 cuvinte: “e mai bine”, dar de obicei imi spunea clatinand din cap ca nu e bine de loc. Aproape 3 saptamani mi s-a spus zilnic ca pana dimineata nu mai e. “Doamna , pregatiti-va pentru ce e mai rau. Nu cred ca scapa pana dimineata.” Eu ii spuneam printre hohote de plans sotului meu ce-mi spunea doctorita. Si el imi raspundea:”draga, uita-te la copilul asta. Ne da clasa la amandoi. Nu vezi cat e de curajos si cum lupta pentru viata?”Aproape irational,sotul meu a refuzat sa arunce vreo privire pe ecografia pe care doctorita i-o intindea si care evidentia hemoragia cerebrala foarte grava spunandu-i:”stiu ca par absurd sau ca refuz realitatea,dar am in adancul sufletului certitudinea ca Alex va fi bine!” Intr-adevar. Baietelul meu a luptat cu toate fortele lui pentru viata. E mai incapatanat decat mine si decat sotul meu pusi amandoi la un loc. Si ce e mai important Dumnezeu a facut minuni pentru Alex. Ca sa ma mai linistesc si eu si in speranta ca ii va fi de ajutor, cand Alex avea 5 zile l-am botezat. Dumnezeu ne-a scos in cale un preot minunat, cu suflet bun, care si azi ne suna si ne viziteaza ca sa vada ce mai face bebe. Dupa botez, nu mi-a venit sa cred cum s-a luminat Alex la fata. Eu cred ca l-a ajutat foarte mult.
Nu pot sa uit nici acum, si nu cred ca o sa uit vreodata o sambata cand doctorita ne-a spus ca moare. L-am luat de mana pe sotul meu si, ca de obicei am mers sa aflam noutati despre starea copilului.( Eu eram internata cu copilul in spital, sotul meu venea zilnic. Intr-un fel doctorita ne evita caci ii puneam intrebari foarte directe si i-am spus de nenumarate ori sa nu ne ascunda nimic. O doctorita mi-a spus ca noi facem parte din categoria pacientilor periculosi care se intereseaza pe internet despre boala lor si vin cu intrebari foarte pertinente. Mi se parea normal sa ma interesez peste tot, doar era vorba despre viata bebelusului meu. Eu aflam de la doctorita ce era de aflat, sotul meu cauta pe internet informatii despre ce spunea doctorita. Si tot asa. ) Ne-a spus fara menajamente ca pana dimineata nu scapa si ca putem sta cu el cat dorim. La fel ne-a spus si doctorita de garda. Eram disperati si impreuna am stat ore in sir langa incubatorul copilului. A venit si masa de la ora 24, cand sotul meu nu mai avea acces in spital. M-am dus cu nerabdare sa-mi vad copilul. Cand am intrat in salon am ramas ingrozita. Alex avea paloarea oamenilor morti, deabia respira, era inert. De obicei cand ii vorbeam sau ii ridicam manuta aveam o reactie cat de mica, dar acum nimic. Nu cred ca o sa uit vreodata expresia mamicilor si cum au inlemnit cand am strigat : “Alex, trezeste-te. A venit mami la tine. Stii ca sunt aici? Te iubesc mami. Lupta puiul meu.” Apoi plangand in hohote am iesit din salon. Am iesit in curtea spitalului si am cazut pe o banca. Mi-am sunat sotul si in hohote ii spuneam despre starea copilului. Ii ziceam ca moare, ca nu mai reactioneaza. Avea bataile inimii peste 200 si crize foarte dese de apnee.(nu mai respira).Era aspirat in permanenta datorita incredibilelor de multe raluri care i se rupeau din plamani si care ii blocau respiratia,situatie catastrofala care s-a mentinut zile in sir si ne-a tinut pe toti in panica extrema. Sotul meu ma incuraja, dar stiam ca nu-i e usor nici lui. M-am intors in salonul copilului si mi-am impus sa fiu calma. Nimeni nu ii dadea vreo sansa,dar la varsta de o saptamana,langa incubator,cu voce gatuita si printre lacrimi eu ii cantam “la multi ani”.Doar Dumnezeu si copilul mi-au dat putere. Cand il vedeam cum lupta prindeam curaj si eu. Dupa botez, Alex a inceput sa mearga spre bine, ziceam noi. Dar doctorita nu era deloc optimista. Au urmat zile grele, disperarea era la maxim, am varsat tone de lacrimi. Vorbeam intr-una cu copilul, ii citeam povesti, ii povesteam de bunici, de strabunica, de fratele si cumnata mea, de cateii nostrii, de gradina, de casa, de patutul, hainutele si jucariile lui. Ii spuneam intr-una cat de mult il iubim si cata lume il asteapta acasa. Apoi brusc si-a revenit. Intr-o zi doctorita ne-a chemat la ea in cabinet si ne-a spus ca nu a mai vazut, in toata cariera ei, vreun copil care sa-si revina atat de bine din punct de vedere clinic si radiologic intr-o saptamana. Saptamana trecuta (15 iulie) ne spunea ca moare, acum (20 iulie) ne spunea ca copilul si-a revenit. Nici nu va inchipuiti ce fericiti am fost. Bebe nostru nu mai avea nici un fel de probleme in afara de hemoragia cerebrala. Nu mai avea probleme respiratorii, nici cu inima, nici cu plamanii, nici cu rinichii. Era bine, exceptand afurisita aia de hemoragie cerebrala provocata de folosirea forcepsului la nastere.
Doctorita ne-a avertizat ca hemoragiile cerebrale de gradul 4 nu se retrag fara urmari. Cea mai groaznica dintre urmari era hidrocefelia. Dar a spus ca in cazul lui Alex ea nu mai face nici un prognostic pentru ca “in toata cariera mea nu am mai vazut asa ceva”. Alex i-a dat peste nas si ei si altora care nu ii dadeau nici o sansa. De fapt singurii care credeam in el eram noi, parintii lui. Si Dumnezeu i-a dat o sansa. Asa ca nu de putine ori m-am certat cu asistentele pentru ca nu era ingrijit cum trebuie. Le ziceam: “daca Dumnezeu i-a dat o sansa, cine esti tu sa-ti bati joc de ea. Fa ce trebuie facut ca sa nu se iroseasca sansa asta. Normal ca nu-ti pasa, doar nu e copilul tau acolo.” Si le-am mai zis multe altele, de ma tin alea minte toata viata. In 20 iulie eram fericiti. Credeam ca am scapat de toate problemele, facem greutatea si plecam acasa. Dar, cand Alex a facut o luna a facut hidrocefalie. Am observat o schimbare la el, dar am zis ca mi se pare. Si am intrebat-o intr-o doara pe doctorita: “doamna doctor ce are baiatul meu”? Atunci doctorita mi-a zis sa iau copilul si sa mergem la ea in cabinet sa-i facem o ecografie transfontanelara. Ce era mai grav s-a intamplat. Cand am auzit” Doamna , a facut hidrocefalie”, am crezut ca pica cerul pe mine. Norocul meu ca stateam jos altfel picam din picioare. De cand ne-a spus ca exista posibilitatea sa faca hidrocefalie am inceput sa ne interesam si am aflat ca exista posibilitatea unei operatii, adica a implantarii unui shunt ventriculo-peritoneal (o valva care culege din creier excesul de lichid cefalorahidian, continuata cu o sonda pana in abdomen, care varsa lichidul acolo si este eliminat prin urina,dispozitiv cu care ar urma sa traiasca toata viata...). Asa ca am intrebat-o, cu lacrimile siroind pe obraji, “doamna doctor cand si unde ne trimiteti la operatie? Vreau sa plecam cat mai repede ca sa nu fie prea tarziu.” S-a uitat mai lung la mine, caci nu se astepta sa stiu despre operatie. Credeam ca s-a obisnuit deja sa fim informati mai mult decat alti parinti, dar se pare ca nu. Mi-a zis ca se opereaza la Targu Mures si ca va face demersurile necesare sa plecam cat mai repede. Asta era intr-o miercuri. Luni, 31 iulie, la ora 2 noaptea am plecat la Targu Mures impreuna cu o alta fetita cu hidrocefalie. Stiam ca ajungem acolo, ne vede chirurgul care trebuia sa il opereze, facem analize si pe joi,vineri ne operam. Inainte sa plecam la Tg-Mures am facut control cardiologic si oftalmologic. La controlul oftalmologic Alex s-a speriat si nu a mai respirat. In mai putin de un minut s-a cianotizat si nu mai avea puls. Am alegat cu copilul in brate pana in sectia de prematuri, iar sotul meu striga la asistente :”s-a cianotizat copilul,pregatiti oxigenul!” Nu doresc nici unei mame sa i se resusciteze copilul in brate. E groaznic. Credeam ca nu mai plecam la Targu Mures. Dar si-a revenit si luni noapte am plecat, dupa ce era cat pe-aci sa ratam plecarea.Directoarea ambulantei din Timisoara uitase ca ne aprobase cererea unei masini cu echipaj medical,iar la ora stabilita noi si doctorita de garda incercam telefonic sa-i convingem pe cei de la ambulanta ca asa stau lucrurile.Pana la urma au gasit un echipaj care,desi lucrase toata ziua,a fost trimis sa ne preia la 1 noaptea si sa plece la drum Dupa un drum obositor de 6 ore cu salvarea am ajuns.
Am ajuns la Spitalul Judetean din Targu Mures, langa sediul SMURD si am fost preluati de doctorita Cucerea. In prima zi nu s-a intamplat nimic, chiar daca trebuia sa vina neurochirurgul sa consulte copiii. A doua zi a venit doctorita si ne-a spus ca trebuie sa vina doctorul, si sa nu plecam din salon. Am toooot asteptat pana ni s-au lungit urechile. Intr-un final a ajuns vineri a stat 5 minute si a plecat. A venit mai tarziu si a facut cate o punctie ventriculara copiilor. Am reusit sa stam de vorba cu el cateva minute. Avea o atitudine foarte sfidatoare si aroganta.Ne-a povestit de copii de 11 ani cu diametrul capului de 1m si varsta psihica de o saptamana.... Ne-a spus ca din tomografia lui Alex se vede clar ca va ramane cu sindrom Dandy Walker si ca chiar daca il opereaza copilul nostru va fi handicapat si retardat. Am crezut ca innebunesc. De ce nu ni s-a spus in Timisoara lucrul acesta? A mai zis sa ne gandim foarte bine daca vrem sa-l operam. I-am zis ca nu am venit in Targu Mures degeaba. Am venit sa-l facem sanatos si luam problemele pe rand. Am crezut ca a inteles ca suntem hotarati sa facem orice sa ne salvam copilul, dar timpul mi-a demonstrat ca nu. Spre seara au venit rezultatele de la punctie. Analizele lui Alex erau proaste, ale lui Daliborca (fetita cu care am plecat) erau bune. Ea era operabila atunci, insa nu erau valve. Cel putin asa sustinea domn doctor. Mai tarziu am aflat ca o valva statea prafuita in biroul asistentei sefe, dar doctorul voia bani. Si ne-a intrebat daca avem bani sa platim valvele. Si eu si cealalta mamica ne-am schimbat la fata caci stiam ca valvele sunt platite de o fundatie. Dar am fi strans orice suma de bani ca sa ne salvam copiii.
Au trecut doua saptamani fara sa se intample nimic. Doctorita Cucerea facea tot ce ii statea in putinta sa ajute copiii. Au inceput tratament cu Ederen, Furosemid, si punctii lombare ca sa nu se acumuleze lichid si sa nu le creasca capusorul. Si la Alex si la Daliborca se vedea deja cum creste capusorul. Din cauza presiunii intracraniene Alex vomita la fiecare masa. In Timisoara l-au tinut sedat cu diazepan, n-am sa inteleg niciodata de ce. In Tg-Mures, nu. Si copilul nu era agitat. Dupa 2 saptamani doctorita ne-a spus ca pe nici unul dintre copii nu-i mai ajutau punctiile lombare si ca trebuie urgent operati. La toate analizele care li se facusera in cele doua saptamani, analizele lui Alex au iesit prost ale lui Daliborca au iesit bine. Zilnic doctorita il suna pe doctorul neurochirurg sa vina sa vada copiii si sa le faca punctii. Si eu, si cealalta mamica il cautam pe doctor, dar ba era in operatie, ba la vizita, ba la contravizita, ba dormea, ba se pieptana, ba se spala pe dinti, nu era niciodata de gasit. Intr-un final l-am gasit si m-a masurat din cap pana-n picioare si a refuzat sa ma primeasca. A zis sa stau linistita ca vine maine sa le faca punctie la ora 10. Asa cum a venit papa de la Roma asa a venit el. L-am cautat iarasi si ne-a primit si pe mine si pe cealalta mamica. Ei i-a spus ca fata este operabila, dar ca nu sunt valve. Le-a comandat si ca atunci cand o sa vina o sa-i opereze fata. Pe mine si pe sotul meu ne-a facut parinti iresponsabil si denaturati. A zis ca mai bine ne lasam copilul sa moara ca oricum va fi un retardat si un handicapat. Si imi tot flutura un consimtamant pentru operatie in fata si zicea ca fara ala nu poate sa-l opereze. Cealalta mamica mi-a zis ca m-am schimbat rau de tot la fata cand mi-a zis doctorul sa-mi las copilul sa moara. Ce fel de om ar dori moartea unui copil de o luna si 3 saptamani? De fapt problema doctorului erau banii. O alta mamica a platit 100 de milioane sa-i opereze copilul. Noua ne-a cerut 2000 de euro de persoana. Asta-l durea de fapt pe doctoras, mare sef de sectie. Ne-a zis ca nu mai stia nimic de soarta copiilor, ca stia ca sunt externati, ca nu a mai avut nici o veste de la doctorita Cucerea. De fapt nu avea chef sa opereze copiii, mai ales ca pleca in concediu. A zis ca nu a comandat valvele. Cealalta mamica s-a schimbat si ea la fata caci numai cu 10 minute mai devreme ne spusese ca valvele trebuie sa vina. Nu mai intelegeam nimic. Mai tarziu a venit sa vada copiii si sa vorbeasca cu doctorita Cucerea. I-a zis ca deja a predat cazul doctorului Gherman si ca stie in ce stare sunt copiii. Deja incepea sa se contrazica singur,sa se piarda in propria incoerenta. Si-a uitat minciunile. Nu l-a obligat nimeni sa minta, daca n-avea chef de operatie trebuia sa zica. A asteptat bani pana in ultima clipa, dar n-a primit. Cand am auzit ca vrea 2000 de euro si eu si Laura (cealalta mamica) am dat telefon la sotii nostrii si i-am pus sa faca rost de bani. I-am zis la Marius:” Ne moare copilul. Asta nu-l opereaza fara bani. Nu ma intereseaza cum, fa rost de ei”. Am avut placuta surpriza sa fim ajutati de oameni pe care nici nu-i cunosteam. Am primit o multime de mesaje de incurajare de la diverse persoane, ceea ce ne-a ajutat foarte mult. Am facut rost si de bani, dar din fericire nu a fost nevoie sa platim atat.
Copiii au fost preluati de doctorul Gherman, caruia ii dorim din suflet sa-i dea Dumnezeu sanatate pentru ca e un om deosebit si un doctor foarte bun. Doctorul Gherman a venit in ziua in care a preluat cazul de 2 ori sa vada copiii spre deosebire de celalalt doctor care in 2 saptamani i-a vazut de doua ori numai dupa presiuni si insistente. Le-a facut punctii ventriculare copiilor si surpriza: analizele lui Alex au iesit foarte bine, ale lui Daliborca s-au inrautatit. Practic parea ca copiii au facut schimb intre ei. Toata lumea a crezut ca s-au incurcat analizele asa ca la Daliborca i s-a mai facut o punctie. Din nou analizele au iesit prost. Atunci doctorul i-a mai facut o punctie si la Alex. Nimeni nu mai stia ce sa creada. Laboratorul nu putea sa greseasca de doua ori. Au iesit analizele foarte bine, asa ca Alex a fost operat joi, 17 august. Cele 2 ore cat a durat operatia au fost cele mai grele din viata noastra. Cand l-au luat pe Alex nu mai voiam sa-i dau drumul. Il sarutam intr-una si-i spuneam:”Te iubesc mami. Sa nu uiti ca noi doi facem echipa buna, cea mai buna echipa. Sa vii sanatos puiu. Mami te iubeste si nu te lasa sa mori.” Apoi a venit si sotul meu sa-l vada si l-au luat. L-am insotit pana la usa blocului operator apoi am coborat in curtea spitalului.Ne rugam intr-una sa reuseasca operatia. Sotul meu a plecat sa se plimbe, eu am sunat pe toata lumea doar ca sa-mi iau gandul si sa nu innebunesc, Laura plangea si se ruga. Am imbatranit cu 10 ani in cele doua ore. In sfarsit a iesit doctorul din operatie si ne-a dat vestea cea buna:OPERATIA A REUSIT, ALEX ERA SALVAT. Am inceput sa plangem imbratisati pe holul spitalului. Eram in al noualea cer de bucurie, mai ales ca ni s-a spus ulterior ca sindromul Dandy Walker nu se confirma. Dupa inca o saptamana in spital am plecat acasa.
Toata perioada cat am stat in spital, 26 iunie – 25 august, am sperat si m-am rugat sa-mi duc copilul sanatos acasa. Chiar si atunci cand doctorita Boia imi spunea ca Alex nu e bine, eu ii radeam in fata si-i ziceam”nu-i nimic, eu plec cu copilul sanatos acasa”. Poate ziceau toti ca sunt nebuna, dar cred ca optimismul meu mi-a ajutat baietelul. Si Dumnezeu a facut o minune mare pentru Alex.
Acum suntem acasa. Radem, plangem, ne strambam, descoperim in fiecare zi noi lucruri. Avem 4 kg si stam treeji foarte mult,papam 100-120 ml laptic practic din ora in ora(desi incepusem gavaj cu 5ml,apoi 7,5ml si tot asa...) E foarte curios si-i place sa-i vorbesti. Are privirea centrata, urmareste cu privirea, are toate reflexele, are o personalitate puternica. Nu cred ca stiti cat am fost de fericita cand am facut prima plimbare cu copilul, cand am facut prima baita. E extraordinar sa fii mama. Poate daca aveam copilul sanatos fara atatea probleme, nu-l apreciam atat. Dar dupa ce am trecut prin ce am trecut, apreciez mult mai mult momentele petrecute cu Alex, si-i multumesc zilnic la Dumnezeu ca mi l-a lasat in viata.
Acum mai avem de facut un control la Npi(neuropsihiatrie infantila). Sa speram ca doctorul ne va da o veste buna. Suntem constienti ca va trebui sa facem fizioterapie si ca avem de lucru pana sa fie totul ok, dar nu ne dam batuti. Ce-a fost mai rau a trecut, restul e floare la ureche. Si nu conteaza ce zic medicii, copilul meu va fi Bine.
Raspunsuri
T_Ioana spune:
Sotul meu crede ca am inebunit vazandu-ma ca plang in fata calculatorului dar sunt atat de impresionata.............Am plans de la inceput pana la sfarsitul povestirii, ba de necaz ba de bucurie. Doamne prin ce a trebuit sa treceti ca sa aveti un puiutz sanatos. Alex este un copil binecuvantat pentru ca are niste parinti atat de atenti si bataiosi, optimisti si puternici. Felicitari pentru cum ati luptat pentru viata si sanatatea copilului vostru.
Mi-e scarba de bestiile numite medici care inteleg sa exploateze la maxim sentimentele si nevoia unor parinti doar pentru a-si satisface nevoile pecuniare! RUSINE lor!
Mi-ar palcea sa vad poze cu Alex, sa ma bucur alaturi de voi ca e bine, si creste si va bucura cu realizarile lui.
Off topic, m-au marcat si niste date din povestirea ta: in 26 iunie e ziua sotului meu iar in 25 august e ziua mea
Sa fiti sanatosi toti trei, sa aveti grija de Alex si sa avem numai vesti bune in continuare. Voi urmari cu sufletul la gura dezvoltarea micutului!
Va tzucam si va imbratisam din toata inima!
Ioana si www.babiesonline.com/babies/r/razvan%5Fgabriel/" target="_blank">Razvan (03.12.2005)
Pozicile mele
www.dropshots.com/T_Ioana" target="_blank">Filmulete
"Viata trebuie traita asa cum este pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati"
anamaria spune:
ildiko, 
induiosator cat de frumos ai scris povestea vostra trista cu happy-end! si eu am plans citind, totusi pastram, ca si tine, speranta ca alex va invinge in lupta cu viata si ca va ajunge acasa sanatos, sa se bucure de toate jucariile si hainutele care il asteptau, si sa va bucure si el pe voi cu zambete si hohote de ras, cu manutele intinse spre voi!
felicitari pt forta si optimismul vostru, pt cum ati luptat alaturi de bebe!
cat despre dl doftor care vroia doar bani in timp ce cu toata nesimtirea din lume nici nu dadea vreo atentie micilor pacienti in stare critica... 
poate ca a fost mai bine ca a plecat in concediu, fix la timp ca sa-l preia celalalt doctor pe alex, s-a dovedit a fi un inger pazitor!
pt bebe si parintii lui, sa fie sanatos si voinic si sa n u mai aiba nici un fel de probleme!
PS si eu am nascut prematur pe primul bebe, al 35 saptamani - pe undeva ma gandeam la starile prin care am trecut si noi atunci... din fericire cazul nostru nu a fost nici pe departe atat de grav, el s-a nascut cu 2,4 kg si nu a avut practic probleme, decat dificultatile respiratorii, dealtfel normale la varsta asta. totusi am avut parte si noi de dr nostru "mana-ntinsa", care zilnic ne mai gasea cate o boala de care chipurile ar putea sa sufere bogdan... ca asa crestea si 'cotizatia' la buzunar. si am mai avut noroc cu dl dr cu care am nascut, care cand m-a vazut ca dupa 1 saptamana de la nastere eram inca in spital, cu ochii plansi ... (el fusese intre timp in concediu) ma intreba mirat ce s-a intamplat?! el stia ca bebe era ok la nastere, e drept ca mai mititel, dar ok. si atunci care era problema? i-am povestit ce si cum, si el a intervenit pt noi, a vorbit la sectia de nou-nascuti cu sefa sectiei, aceasta l-a consultat personal pe pici si in vreo 2 zile eram acasa!
mi-aminteam de momentele petrecute langa patutul lui, dormea acolo cu masca de oxigen alaturi, avea perfuzie in capusor... si manca atat de putin! dar dupa ce am ajuns acasa, a recuperat ca Fat-Frumos, si spre 1 anisor era ca orice bebe normal, muuuult mai nazdravan, insa!
asa va dorim si voua, asteptam povesti depre primii pasi!
_
ANAMARIA, mama soldatzeilor de plumb 
Bogdan - 04.07.2000 si 
Tudor - 13.06.2003
poze cu frumosii mei (si nu numai 
)
grecia 2006
DACA DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E!
Oana_B spune:
quote:
Autor: ildikodrujit
Subiect: Povestea lui Alex
Trimis la: 23/09/2006 16:31:00
Mesaj:
Buna ziua tuturor.
Am vazut pe forum povestile copiilor vostri si m-au impresionat pana la lacrimi. Pot sa va spun foarte sincer ca m-au ajutat foarte mult atunci cand eram in spital cu bebe meu. Faptul ca s-au nascut copii carora nu li s-a dat nici o sansa si totusi au supravietuit mi-a dat sperante.
Am avut o sarcina usoara si fara probleme. Toate analizele au iesit bine, ecografiile aratau ca bebe se dezvolta normal, dar in 26 iunie cand am implinit 32 de saptamani s-a intamplat ceva. Nu stiu de ce pe la 4,30 dimineata m-am trezit cu niste dureri groaznice de spate. Dadeam cu pumnii in pereti ca sa-mi calmez durerile, caci credeam ca am o criza de rinichi. Fiind prima sarcina nu stiam cum sunt durerile nasterii. De fapt eram in plin travaliu. Bebe meu, Alex, se grabea sa vina pe lume. Pe la 5 m-am speriat foarte tare si l-am rugat pe sotul meu sa cheme salvarea. De speriati ce eram am plecat la spital in pijama si fara sa luam cu noi nimic altceva decat buletinul. Nu ne gandeam ca o sa nasc si, in nici un caz, nu ne asteptam la ce avea sa urmeze. De fiecare data cand ma apucau gandurile negre in timpul sarcinii ziceam: mie nu mi se poate intampla asa ceva.
Am ajuns la spital si mi s-a facut un control. Am fost anuntata foarte sec ca o sa nasc atunci. Eram foarte speriata, deshidratata si spuneam intruna: “nu se poate, e prea devreme, nu am decat 32 de saptamani”. Am urcat la sala de nasteri si m-au pus pe masa. Apoi m-au intrebat daca am un doctor si l-au chemat de acasa. A ajuns in 15 minute. I-am rugat sa-mi faca cezariana sa nu se chinuie baietelul meu prea mult, dar mi-au zis ca era prea tarziu. Capul era deja pe platou. Pe sotul meu l-au trimis acasa zicandu-i ca o sa nasc in 2-3 ore. De fapt la 7,15 baietelul meu se nascuse deja. Marius,sotul meu, a plecat acasa sa aduca cele necesare spitalizarii si cand l-am sunat (de pe telefonul doctorului) sa-i spun ca am nascut a ramas mut de uimire.
Doctorul, si asta am aflat mai tarziu, a folosit forcepsul la nastere. Am si eu o intrebare: de ce domn doctor? Eram dilatata la maxim, m-au si taiat, ce nevoie era de forceps la un bebe de 1700 grame???? Raspunsul la aceasta intrebare nu o sa-l aflu niciodata.
Alex a primit scor apgar 7 imediat dupa nastere. A plans, dar foarte incet. Cand l-am vazut am inceput sa plang. Era tot vanat saracutul. Mi l-au dat sa-l ating si n-am putut sa-i zic altceva decat “lupta mami” si au fugit cu el la sectia de prematuri. Dupa ce au terminat de cusut si de curatat, m-au trimis in sala de travaliu sa ma linistesc. Dar cine avea timp sa se linisteasca? La jumate de ora dupa ce am nascut patrulam pe hol ca sa aflu ceva despre Alex.Nimeni nu-mi zicea nimic. “Ce e cu bebelusul meu? Traieste? Spuneti-mi va rog. Vreau sa-l vad”. Degeaba, pana nu am bagat niste bani in buzunarul unei asistente nu am aflat nimic. Apoi vestea a venit ca un traznet: “pana dimineata nu mai traieste.” Am crezut ca a picat cerul pe mine. Si acum cand va scriu plang, si nu stiu daca o sa pot uita vreodata clipele de cosmar prin care am trecut. Am reusit sa ma strecor in sectia unde era Alex si l-am vazut. Respira saracutul ca o locomotiva si era cianotic. A avut o adaptare post natala foarte dificila. Diagnosticul la nastere a fost prematuritate grad 2, detresa respiratorie foarte severa, insuficienta pulmonara, insuficienta renala, hemoragie cerebrala grad 4, septicemie, icter forma foarte severa. Cand l-am vazut am inceput sa plang. M-am apropiat de incubator si i-am zis: “te iubesc mami, lupta pentru viata ta”, apoi am iesit plangand pe hol. O doctorita tanara mi-a retezat-o scurt: “ce plangi? Nu e nici primul nici ultimul care nu supravietuieste”. Mda, ei ii era usor s-o spuna ca doar nu copilul ei lupta pentru viata. Baietelul meu era in incubator nu al ei. Spre seara starea lui Alex s-a agravat si au trebuit sa-l intubeze. Nu se oxigena cum trebuie si nu putea sa respire singur. Am fost cu sotul meu sa-l vada pe Alex, contra cost binenteles. Cand l-a vazut intubat pe masuta, s-a schimbat la fata. A avut nevoie si de surfactant, deoarece plamanii lui nu produceau acea substanta. Mi s-a spus din nou ca pana dimineata moare. Mai tarziu mi-am sunat sotul si i-am zis, mai mult urland in telefon: “Alex moare, astia nu-i dau nici o sansa, mi-e frica ca nu-l ajuta nimeni.” El mi-a zis sa stau calma, ca probabil doctorita voia doar sa ma sperie in speranta ca o sa-i bag niste bani in buzunar. Noaptea de 26/27 a fost groaznica. Nu am dormit nici macar o secunda, patrulam pe hol, caci nu aveam voie sa intru la bebe meu, urlam de disperare si ma rugam la Dumnezeu sa ma ia pe mine si nu bebelusul:”doamne da-i viata bebelusului meu. Daca e sa moara cineva, ia-ma pe mine, eu am trait destul”.
Nu stiu cum a trecut noaptea si s-a facut ora 6. O infirmiera care aducea copiii in salon m-a vazut plangand si m-a intrebat: “tu de ce nu te duci sa-ti vezi copilul?” Am ramas ca traznita: “bebe meu traieste?” Am fugit intr-un suflet spre sectie si chiar daca nu am avut voie, am intrat sa-l vad. Era deja dezintubat, si respira cu masca de oxigen langa el. Am inceput sa plang de fericire si sa-i multumesc la Dumnezeu. Imi spusesera ca primele 24 de ore sunt critice. Primele 24 de ore tocmai trecusera, deci bebe meu avea sa traiasca.
Mai tarziu mi-au spus ca ne vor transfera la sectia de prematuri de la spitalul Louis Turcanu, Timisoara, la doamna doctor Boia. “ Trebuie doar sa puna in greutate si apoi plecati acasa”, mi-a zis o doctorita. Alta insa mi-a zis adevarul: Alex nu era scapat. Prima saptamana era critica si tinand cont de starea lui generala, nu i se dadeau sanse de loc. Am inceput sa plang de disperare si sa ma rog pentru viata copilului meu. De fapt altceva nu am facut de cand am nascut. M-am rugat intruna pentru Alex si inca ma rog. Doctorita Diaconescu din cadrul sectiei neonatologie de la maternitate,ne-a atras atentia clar si raspicat ca Alex e un bebe cu mari probleme(in special respiratorii);citez:”in urmatoarele luni e posibil efectiv sa uite sa mai respire...”
Am ajuns cu speranta in suflet la sectia de prematuri de la Louis Turcanu unde am ramas pana in 31 iulie. Alex a fost preluat de doamna doctor Boia. Dupa ce l-a examinat a iesit sa vorbeasca cu noi (cu mine si cu mama). Sotul meu umbla cu actele pe la primarie pentru certificatul de nastere al copilului. “ Doamna , bebelusul dvs are 50% sanse. E intr-o stare foarte grava.” Am inceput sa urlu la ea” Voi va bateti joc de mine?!?! Ba moare, ba traieste, da hotarati-va o data. Am venit aici ca sa punem in greutate, acum ziceti ca moare. De ce nu-mi zice nimeni adevarul?” Eu in locul ei, m-as fi pocnit si nu as mai fi zis nimic, dar cred ca m-a inteles. Si mi-a explicat detaliat situatia bebelusului. Mai tarziu am fost cu Alex la o radiografie pulmonara. Se vedea ca are pneumonie si unul din plamani era necrozat aproape in totalitate. Inimioara lui era marita din cauza efortului. Am intrebat: “Da mai e ceva bun la copilul asta”?
Ceea ce ma deranja foarte mult era faptul ca toata lumea ma intreba: “e primul copil?” Cand raspundeam ca “da”, toti ma priveau cu mila si ziceau “saraca”. Nu inteleg de ce. Si raspundeam de cele mai multe ori: “nu conteaza ca e primul sau al o sutalea. Doare la fel de mult. Si asta e tot al meu. Ce importanta are cati copiii mai am?”.
Din 27 iunie si pana in 31 iulie am stat in sectia de prematuri de la Louis Turcanu, Timisoara. In fiecare zi dupa vizita o intrebam pe doctorita Boia: “Cum e”? Traiam doar pentru 3 cuvinte: “e mai bine”, dar de obicei imi spunea clatinand din cap ca nu e bine de loc. Aproape 3 saptamani mi s-a spus zilnic ca pana dimineata nu mai e. “Doamna , pregatiti-va pentru ce e mai rau. Nu cred ca scapa pana dimineata.” Eu ii spuneam printre hohote de plans sotului meu ce-mi spunea doctorita. Si el imi raspundea:”draga, uita-te la copilul asta. Ne da clasa la amandoi. Nu vezi cat e de curajos si cum lupta pentru viata?”Aproape irational,sotul meu a refuzat sa arunce vreo privire pe ecografia pe care doctorita i-o intindea si care evidentia hemoragia cerebrala foarte grava spunandu-i:”stiu ca par absurd sau ca refuz realitatea,dar am in adancul sufletului certitudinea ca Alex va fi bine!” Intr-adevar. Baietelul meu a luptat cu toate fortele lui pentru viata. E mai incapatanat decat mine si decat sotul meu pusi amandoi la un loc. Si ce e mai important Dumnezeu a facut minuni pentru Alex. Ca sa ma mai linistesc si eu si in speranta ca ii va fi de ajutor, cand Alex avea 5 zile l-am botezat. Dumnezeu ne-a scos in cale un preot minunat, cu suflet bun, care si azi ne suna si ne viziteaza ca sa vada ce mai face bebe. Dupa botez, nu mi-a venit sa cred cum s-a luminat Alex la fata. Eu cred ca l-a ajutat foarte mult.
Nu pot sa uit nici acum, si nu cred ca o sa uit vreodata o sambata cand doctorita ne-a spus ca moare. L-am luat de mana pe sotul meu si, ca de obicei am mers sa aflam noutati despre starea copilului.( Eu eram internata cu copilul in spital, sotul meu venea zilnic. Intr-un fel doctorita ne evita caci ii puneam intrebari foarte directe si i-am spus de nenumarate ori sa nu ne ascunda nimic. O doctorita mi-a spus ca noi facem parte din categoria pacientilor periculosi care se intereseaza pe internet despre boala lor si vin cu intrebari foarte pertinente. Mi se parea normal sa ma interesez peste tot, doar era vorba despre viata bebelusului meu. Eu aflam de la doctorita ce era de aflat, sotul meu cauta pe internet informatii despre ce spunea doctorita. Si tot asa. ) Ne-a spus fara menajamente ca pana dimineata nu scapa si ca putem sta cu el cat dorim. La fel ne-a spus si doctorita de garda. Eram disperati si impreuna am stat ore in sir langa incubatorul copilului. A venit si masa de la ora 24, cand sotul meu nu mai avea acces in spital. M-am dus cu nerabdare sa-mi vad copilul. Cand am intrat in salon am ramas ingrozita. Alex avea paloarea oamenilor morti, deabia respira, era inert. De obicei cand ii vorbeam sau ii ridicam manuta aveam o reactie cat de mica, dar acum nimic. Nu cred ca o sa uit vreodata expresia mamicilor si cum au inlemnit cand am strigat : “Alex, trezeste-te. A venit mami la tine. Stii ca sunt aici? Te iubesc mami. Lupta puiul meu.” Apoi plangand in hohote am iesit din salon. Am iesit in curtea spitalului si am cazut pe o banca. Mi-am sunat sotul si in hohote ii spuneam despre starea copilului. Ii ziceam ca moare, ca nu mai reactioneaza. Avea bataile inimii peste 200 si crize foarte dese de apnee.(nu mai respira).Era aspirat in permanenta datorita incredibilelor de multe raluri care i se rupeau din plamani si care ii blocau respiratia,situatie catastrofala care s-a mentinut zile in sir si ne-a tinut pe toti in panica extrema. Sotul meu ma incuraja, dar stiam ca nu-i e usor nici lui. M-am intors in salonul copilului si mi-am impus sa fiu calma. Nimeni nu ii dadea vreo sansa,dar la varsta de o saptamana,langa incubator,cu voce gatuita si printre lacrimi eu ii cantam “la multi ani”.Doar Dumnezeu si copilul mi-au dat putere. Cand il vedeam cum lupta prindeam curaj si eu. Dupa botez, Alex a inceput sa mearga spre bine, ziceam noi. Dar doctorita nu era deloc optimista. Au urmat zile grele, disperarea era la maxim, am varsat tone de lacrimi. Vorbeam intr-una cu copilul, ii citeam povesti, ii povesteam de bunici, de strabunica, de fratele si cumnata mea, de cateii nostrii, de gradina, de casa, de patutul, hainutele si jucariile lui. Ii spuneam intr-una cat de mult il iubim si cata lume il asteapta acasa. Apoi brusc si-a revenit. Intr-o zi doctorita ne-a chemat la ea in cabinet si ne-a spus ca nu a mai vazut, in toata cariera ei, vreun copil care sa-si revina atat de bine din punct de vedere clinic si radiologic intr-o saptamana. Saptamana trecuta (15 iulie) ne spunea ca moare, acum (20 iulie) ne spunea ca copilul si-a revenit. Nici nu va inchipuiti ce fericiti am fost. Bebe nostru nu mai avea nici un fel de probleme in afara de hemoragia cerebrala. Nu mai avea probleme respiratorii, nici cu inima, nici cu plamanii, nici cu rinichii. Era bine, exceptand afurisita aia de hemoragie cerebrala provocata de folosirea forcepsului la nastere.
Doctorita ne-a avertizat ca hemoragiile cerebrale de gradul 4 nu se retrag fara urmari. Cea mai groaznica dintre urmari era hidrocefelia. Dar a spus ca in cazul lui Alex ea nu mai face nici un prognostic pentru ca “in toata cariera mea nu am mai vazut asa ceva”. Alex i-a dat peste nas si ei si altora care nu ii dadeau nici o sansa. De fapt singurii care credeam in el eram noi, parintii lui. Si Dumnezeu i-a dat o sansa. Asa ca nu de putine ori m-am certat cu asistentele pentru ca nu era ingrijit cum trebuie. Le ziceam: “daca Dumnezeu i-a dat o sansa, cine esti tu sa-ti bati joc de ea. Fa ce trebuie facut ca sa nu se iroseasca sansa asta. Normal ca nu-ti pasa, doar nu e copilul tau acolo.” Si le-am mai zis multe altele, de ma tin alea minte toata viata. In 20 iulie eram fericiti. Credeam ca am scapat de toate problemele, facem greutatea si plecam acasa. Dar, cand Alex a facut o luna a facut hidrocefalie. Am observat o schimbare la el, dar am zis ca mi se pare. Si am intrebat-o intr-o doara pe doctorita: “doamna doctor ce are baiatul meu”? Atunci doctorita mi-a zis sa iau copilul si sa mergem la ea in cabinet sa-i facem o ecografie transfontanelara. Ce era mai grav s-a intamplat. Cand am auzit” Doamna , a facut hidrocefalie”, am crezut ca pica cerul pe mine. Norocul meu ca stateam jos altfel picam din picioare. De cand ne-a spus ca exista posibilitatea sa faca hidrocefalie am inceput sa ne interesam si am aflat ca exista posibilitatea unei operatii, adica a implantarii unui shunt ventriculo-peritoneal (o valva care culege din creier excesul de lichid cefalorahidian, continuata cu o sonda pana in abdomen, care varsa lichidul acolo si este eliminat prin urina,dispozitiv cu care ar urma sa traiasca toata viata...). Asa ca am intrebat-o, cu lacrimile siroind pe obraji, “doamna doctor cand si unde ne trimiteti la operatie? Vreau sa plecam cat mai repede ca sa nu fie prea tarziu.” S-a uitat mai lung la mine, caci nu se astepta sa stiu despre operatie. Credeam ca s-a obisnuit deja sa fim informati mai mult decat alti parinti, dar se pare ca nu. Mi-a zis ca se opereaza la Targu Mures si ca va face demersurile necesare sa plecam cat mai repede. Asta era intr-o miercuri. Luni, 31 iulie, la ora 2 noaptea am plecat la Targu Mures impreuna cu o alta fetita cu hidrocefalie. Stiam ca ajungem acolo, ne vede chirurgul care trebuia sa il opereze, facem analize si pe joi,vineri ne operam. Inainte sa plecam la Tg-Mures am facut control cardiologic si oftalmologic. La controlul oftalmologic Alex s-a speriat si nu a mai respirat. In mai putin de un minut s-a cianotizat si nu mai avea puls. Am alegat cu copilul in brate pana in sectia de prematuri, iar sotul meu striga la asistente :”s-a cianotizat copilul,pregatiti oxigenul!” Nu doresc nici unei mame sa i se resusciteze copilul in brate. E groaznic. Credeam ca nu mai plecam la Targu Mures. Dar si-a revenit si luni noapte am plecat, dupa ce era cat pe-aci sa ratam plecarea.Directoarea ambulantei din Timisoara uitase ca ne aprobase cererea unei masini cu echipaj medical,iar la ora stabilita noi si doctorita de garda incercam telefonic sa-i convingem pe cei de la ambulanta ca asa stau lucrurile.Pana la urma au gasit un echipaj care,desi lucrase toata ziua,a fost trimis sa ne preia la 1 noaptea si sa plece la drum Dupa un drum obositor de 6 ore cu salvarea am ajuns.
Am ajuns la Spitalul Judetean din Targu Mures, langa sediul SMURD si am fost preluati de doctorita Cucerea. In prima zi nu s-a intamplat nimic, chiar daca trebuia sa vina neurochirurgul sa consulte copiii. A doua zi a venit doctorita si ne-a spus ca trebuie sa vina doctorul, si sa nu plecam din salon. Am toooot asteptat pana ni s-au lungit urechile. Intr-un final a ajuns vineri a stat 5 minute si a plecat. A venit mai tarziu si a facut cate o punctie ventriculara copiilor. Am reusit sa stam de vorba cu el cateva minute. Avea o atitudine foarte sfidatoare si aroganta.Ne-a povestit de copii de 11 ani cu diametrul capului de 1m si varsta psihica de o saptamana.... Ne-a spus ca din tomografia lui Alex se vede clar ca va ramane cu sindrom Dandy Walker si ca chiar daca il opereaza copilul nostru va fi handicapat si retardat. Am crezut ca innebunesc. De ce nu ni s-a spus in Timisoara lucrul acesta? A mai zis sa ne gandim foarte bine daca vrem sa-l operam. I-am zis ca nu am venit in Targu Mures degeaba. Am venit sa-l facem sanatos si luam problemele pe rand. Am crezut ca a inteles ca suntem hotarati sa facem orice sa ne salvam copilul, dar timpul mi-a demonstrat ca nu. Spre seara au venit rezultatele de la punctie. Analizele lui Alex erau proaste, ale lui Daliborca (fetita cu care am plecat) erau bune. Ea era operabila atunci, insa nu erau valve. Cel putin asa sustinea domn doctor. Mai tarziu am aflat ca o valva statea prafuita in biroul asistentei sefe, dar doctorul voia bani. Si ne-a intrebat daca avem bani sa platim valvele. Si eu si cealalta mamica ne-am schimbat la fata caci stiam ca valvele sunt platite de o fundatie. Dar am fi strans orice suma de bani ca sa ne salvam copiii.
Au trecut doua saptamani fara sa se intample nimic. Doctorita Cucerea facea tot ce ii statea in putinta sa ajute copiii. Au inceput tratament cu Ederen, Furosemid, si punctii lombare ca sa nu se acumuleze lichid si sa nu le creasca capusorul. Si la Alex si la Daliborca se vedea deja cum creste capusorul. Din cauza presiunii intracraniene Alex vomita la fiecare masa. In Timisoara l-au tinut sedat cu diazepan, n-am sa inteleg niciodata de ce. In Tg-Mures, nu. Si copilul nu era agitat. Dupa 2 saptamani doctorita ne-a spus ca pe nici unul dintre copii nu-i mai ajutau punctiile lombare si ca trebuie urgent operati. La toate analizele care li se facusera in cele doua saptamani, analizele lui Alex au iesit prost ale lui Daliborca au iesit bine. Zilnic doctorita il suna pe doctorul neurochirurg sa vina sa vada copiii si sa le faca punctii. Si eu, si cealalta mamica il cautam pe doctor, dar ba era in operatie, ba la vizita, ba la contravizita, ba dormea, ba se pieptana, ba se spala pe dinti, nu era niciodata de gasit. Intr-un final l-am gasit si m-a masurat din cap pana-n picioare si a refuzat sa ma primeasca. A zis sa stau linistita ca vine maine sa le faca punctie la ora 10. Asa cum a venit papa de la Roma asa a venit el. L-am cautat iarasi si ne-a primit si pe mine si pe cealalta mamica. Ei i-a spus ca fata este operabila, dar ca nu sunt valve. Le-a comandat si ca atunci cand o sa vina o sa-i opereze fata. Pe mine si pe sotul meu ne-a facut parinti iresponsabil si denaturati. A zis ca mai bine ne lasam copilul sa moara ca oricum va fi un retardat si un handicapat. Si imi tot flutura un consimtamant pentru operatie in fata si zicea ca fara ala nu poate sa-l opereze. Cealalta mamica mi-a zis ca m-am schimbat rau de tot la fata cand mi-a zis doctorul sa-mi las copilul sa moara. Ce fel de om ar dori moartea unui copil de o luna si 3 saptamani? De fapt problema doctorului erau banii. O alta mamica a platit 100 de milioane sa-i opereze copilul. Noua ne-a cerut 2000 de euro de persoana. Asta-l durea de fapt pe doctoras, mare sef de sectie. Ne-a zis ca nu mai stia nimic de soarta copiilor, ca stia ca sunt externati, ca nu a mai avut nici o veste de la doctorita Cucerea. De fapt nu avea chef sa opereze copiii, mai ales ca pleca in concediu. A zis ca nu a comandat valvele. Cealalta mamica s-a schimbat si ea la fata caci numai cu 10 minute mai devreme ne spusese ca valvele trebuie sa vina. Nu mai intelegeam nimic. Mai tarziu a venit sa vada copiii si sa vorbeasca cu doctorita Cucerea. I-a zis ca deja a predat cazul doctorului Gherman si ca stie in ce stare sunt copiii. Deja incepea sa se contrazica singur,sa se piarda in propria incoerenta. Si-a uitat minciunile. Nu l-a obligat nimeni sa minta, daca n-avea chef de operatie trebuia sa zica. A asteptat bani pana in ultima clipa, dar n-a primit. Cand am auzit ca vrea 2000 de euro si eu si Laura (cealalta mamica) am dat telefon la sotii nostrii si i-am pus sa faca rost de bani. I-am zis la Marius:” Ne moare copilul. Asta nu-l opereaza fara bani. Nu ma intereseaza cum, fa rost de ei”. Am avut placuta surpriza sa fim ajutati de oameni pe care nici nu-i cunosteam. Am primit o multime de mesaje de incurajare de la diverse persoane, ceea ce ne-a ajutat foarte mult. Am facut rost si de bani, dar din fericire nu a fost nevoie sa platim atat.
Copiii au fost preluati de doctorul Gherman, caruia ii dorim din suflet sa-i dea Dumnezeu sanatate pentru ca e un om deosebit si un doctor foarte bun. Doctorul Gherman a venit in ziua in care a preluat cazul de 2 ori sa vada copiii spre deosebire de celalalt doctor care in 2 saptamani i-a vazut de doua ori numai dupa presiuni si insistente. Le-a facut punctii ventriculare copiilor si surpriza: analizele lui Alex au iesit foarte bine, ale lui Daliborca s-au inrautatit. Practic parea ca copiii au facut schimb intre ei. Toata lumea a crezut ca s-au incurcat analizele asa ca la Daliborca i s-a mai facut o punctie. Din nou analizele au iesit prost. Atunci doctorul i-a mai facut o punctie si la Alex. Nimeni nu mai stia ce sa creada. Laboratorul nu putea sa greseasca de doua ori. Au iesit analizele foarte bine, asa ca Alex a fost operat joi, 17 august. Cele 2 ore cat a durat operatia au fost cele mai grele din viata noastra. Cand l-au luat pe Alex nu mai voiam sa-i dau drumul. Il sarutam intr-una si-i spuneam:”Te iubesc mami. Sa nu uiti ca noi doi facem echipa buna, cea mai buna echipa. Sa vii sanatos puiu. Mami te iubeste si nu te lasa sa mori.” Apoi a venit si sotul meu sa-l vada si l-au luat. L-am insotit pana la usa blocului operator apoi am coborat in curtea spitalului.Ne rugam intr-una sa reuseasca operatia. Sotul meu a plecat sa se plimbe, eu am sunat pe toata lumea doar ca sa-mi iau gandul si sa nu innebunesc, Laura plangea si se ruga. Am imbatranit cu 10 ani in cele doua ore. In sfarsit a iesit doctorul din operatie si ne-a dat vestea cea buna:OPERATIA A REUSIT, ALEX ERA SALVAT. Am inceput sa plangem imbratisati pe holul spitalului. Eram in al noualea cer de bucurie, mai ales ca ni s-a spus ulterior ca sindromul Dandy Walker nu se confirma. Dupa inca o saptamana in spital am plecat acasa.
Toata perioada cat am stat in spital, 26 iunie – 25 august, am sperat si m-am rugat sa-mi duc copilul sanatos acasa. Chiar si atunci cand doctorita Boia imi spunea ca Alex nu e bine, eu ii radeam in fata si-i ziceam”nu-i nimic, eu plec cu copilul sanatos acasa”. Poate ziceau toti ca sunt nebuna, dar cred ca optimismul meu mi-a ajutat baietelul. Si Dumnezeu a facut o minune mare pentru Alex.
Acum suntem acasa. Radem, plangem, ne strambam, descoperim in fiecare zi noi lucruri. Avem 4 kg si stam treeji foarte mult,papam 100-120 ml laptic practic din ora in ora(desi incepusem gavaj cu 5ml,apoi 7,5ml si tot asa...) E foarte curios si-i place sa-i vorbesti. Are privirea centrata, urmareste cu privirea, are toate reflexele, are o personalitate puternica. Nu cred ca stiti cat am fost de fericita cand am facut prima plimbare cu copilul, cand am facut prima baita. E extraordinar sa fii mama. Poate daca aveam copilul sanatos fara atatea probleme, nu-l apreciam atat. Dar dupa ce am trecut prin ce am trecut, apreciez mult mai mult momentele petrecute cu Alex, si-i multumesc zilnic la Dumnezeu ca mi l-a lasat in viata.
Acum mai avem de facut un control la Npi(neuropsihiatrie infantila). Sa speram ca doctorul ne va da o veste buna. Suntem constienti ca va trebui sa facem fizioterapie si ca avem de lucru pana sa fie totul ok, dar nu ne dam batuti. Ce-a fost mai rau a trecut, restul e floare la ureche. Si nu conteaza ce zic medicii, copilul meu va fi Bine.
quote:
Autor: majaginn
Raspuns la: 23/09/2006 17:02:43
Mesaj:
draga ildikodrujir,.......ai devenit eroina mea. Am citit, am plans, mi-am spus din secunda ins ecunda : " Ce mama puternica, ce parinti extraordinari". Iti multumim ca ne-ai spus povestea lui Alex, si ne rugam ptr. el sa fie bine, sa creasca mare, sanatos si vesel. Da va dea D-zeu sa va bucuratid e fiecare secunda cu puiul vostru care a luptat ...against all odds........
sunt cutremurata de povestea ta, povestea puiului tau. Si iti spun sincer sunt cutremurata si de cum ati fost tratati prin spitale.....cum poate sa fie asa ceva adevarat? Ar trebui sa dati in judecata pe acei doctori care au pereclitat viata lui Alex intarziind operatia si cerand bani ptr. a face interventia......
va imbratisez cu drag,.....si va doresc tot ce e mai bun pe lume!
Maja & Seb newlyweds
http://community.webshots.com/user/ginmseb
"Sunt convins ca nu sunt absolut nimic in univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea" Emil Cioran
quote:
Autor: laurajr
Raspuns la: 23/09/2006 17:13:45
Mesaj:
O lectie de viata atat din partea mamei cat si a copiluli !
Sa nu va dati batuti !
Va doresc sanatate si putere sa luptati pe mai departe !
( sper ca lacrimile mele dupa ce am citit tot sunt de bucurie... ).
Scarlet O'Hara : Si maine mai este o zi !
Laura 31 sapt si Ioana Nazdravana
quote:
Autor: klato
Raspuns la: 23/09/2006 17:20:42
Mesaj:
Ildiko, m-ai facut sa plang...
Multa sanatate lui Alex, sa creasca mare si voinic! Noi toate avem de invatat din puterea si curajul tau si al copilului.
Bun venit pe DC!
quote:
Autor: claudia_2803
Raspuns la: 23/09/2006 17:24:23
Mesaj:
Am plans citind povestea lui Alex. Multa sanatate puiutului . E incredibil ce se intampla in spitalele din Ro. Sa fie atat de rari doctorii cu suflete???
Claudia, Melissa & Laura
quote:
Autor: Dana_ch
Raspuns la: 23/09/2006 17:37:54
Mesaj:
va doresc multa sanatate din toata inima,nici nu-mi pot imagina prin ce a-ti putut trece.Alex e un copil deosebit cu niste parinti minunati.
Poze cu Lucas
poze noi
quote:
Autor: grati.ela
Raspuns la: 23/09/2006 18:10:18
Mesaj:
Alex va avea un cuvant de spus in viata asta! Sunt alaturi de voi si de baietel si spun si eu ca mai sus: o lectie de viata!
quote:
Autor: ralualexandrei
Raspuns la: 23/09/2006 18:14:02
Mesaj:
Felicitari voua si lui Alex pt lupta pe care ati dus-o.Multa sanatate va doresc si multa,multa fericire.
Andra ,mamica lui Robert , a Mariei si 14+ album no1 album no2 albumul no3
quote:
Autor: Liana30
Raspuns la: 23/09/2006 18:22:46
Mesaj:
Sa va dea Dumnezeu tot ce e mai bun pe lume!!o meritati din plin..
Vreti sa faceti ceva? 5 euro pentru o viata!!
Pentru Barbye-una dintre noi!Trebuie sa ajuti!!
"tine aripioara asta, voinice, si cand ti-o fi mai greu... sufla de trei ori peste ea si indata am sa vin si eu sa te ajut"
"Nimic nu-i imposibil!"
quote:
Autor: roxana1974
Raspuns la: 23/09/2006 18:32:39
Mesaj:
Domne, am plans si eu, nu-mi vine sa cred prin ce ati trecut. Va doresc multa multa sanatate si sa vii sa ne spui numai vesti bune!
lui Alex si voua multa putere si curaj!
pentru medicii gretosi cu care ati avut de-a face. nu-mi vine sa cred ca poate exista asa ceva pe suprafata pamantului. citesti si te crucesti! oribil sper ca viata sa le ofere ceea ce merita!
No, vidiazni!
quote:
Autor: aissa
Raspuns la: 23/09/2006 18:35:08
Mesaj:
Imi pare tare rau ca in momentul asta nu am cum sa te pun in legatura cu sora mea.... Am citit povestea ta si mi se parea ca e scrisa de ea...acum 4 ani cand l-a nascut pe baietelul ei.
Aceeasi fraza "vorbim dimineata daca mai avem despre ce", aceeasi hemoragie cerebrala, acelasi pesimism al doctorilor, necroze la creier...intubat 2 luni, raluri...toate mi-s asa de cunoscute.
Numai ca tipul s-a incapatanat sa le dea peste nas medicilor si sa traiasca. Si nu numai, merge, vorbeste (nu perfect dar nu e nici leguma cu care ne amenintau toti). Singura problema pe care o are este o sensibilitate mare a plamanilor, raciri repetate...chiar si acum e in spital cu pneumonie, datorate problemelor respiratorii de la nastere. Dar oricum a batut toate previziunile iar medicii care l-au ingrijit pastreaza un dosar cu evolutia sa pe care chiar si ei o considera miraculoasa.
Dumnezeu e mare si uneori face minuni mai aproape de noi decat credem. Imi amintesc si acum ca atunci cand a nascut tot ce puteam spune e ca nu se poate ca Dumnezeu sa ne faca asta, sa ni-l ia...eram convinse ca va fi bine.
Lupta si tu alaturi de el si saruta-l cu drag pe Alex. El stie cat il iubesti si dragostea ta il ajuta!
Mult noroc!
Cristina si ghighiloi
quote:
Autor: andrruzza
Raspuns la: 23/09/2006 18:41:50
Mesaj:
Super mamica, sa-ti traiasca copilul si sa va dea Dumnezeu multa sanatate, sa fiti fericiti!
mamica lui Rares(10.03.2005)
http://community.webshots.com/user/andrruzzaR
"Neasteptatul se produce intotdeauna"
quote:
Autor: LauraNicole
Raspuns la: 23/09/2006 20:08:19
Mesaj:
Doamne , Ildiko ! Inca tremur si inca am lacrimi in ochi dupa ce am citit povestea voastra ! Ma bucur mult ca sunteti bine si ca te bucuri de fiecare moment al puiului tau asa cum ma bucur si eu de momentele copiilor mei .Iti urez sa ai multa putere si sa fiti sanatosi si fericiti !
Comorile mele:http://www.geocities.com/nickysweet4u/nickysweet4u.html
They need us :
http://www.unesco.8m.com/Romch/all.htm
We are:
http://ingerifaraaripi.8k.ro/
Pentru Barbye, una dintre noi- trebuie sa ajuti!
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=83472
quote:
Autor: Nadia1976
Raspuns la: 23/09/2006 20:39:34
Mesaj:
Ildi, am citit, cu pauze, ca nu vedeam din cauza lacrimilor. Am citit, am plans, mi s-a strans sufletul, si la sfarsit am zambit, am zambit si mi-am dat seama ca Dumnezeu face, intr-adevar, minuni. Nu stiu cum ne alege, dar cert este ca Dumnezeu l-a ales pe Alex sa ne arate, o data in plus, puterea Lui. Alex e nu doar un luptator, ci un invingator.
SIncera sa fiu, nu stiu ce as putea spune altceva, decat ca ma bucur din suflet ca povestea ta are un Happy end! Ca ma bucur din suflet ca Alex a ales sa lupte, ca ma bucur din suflet ca Dumnezeu a hotarat ca Alex va trai.
Va doresc tot ce e mai bun in viata asta, o meritati din plin, si ALex si voi, parintii lui!
Multa sanatate va doresc si un buchet mare de flori virtuale va ofer.
"Faptul ca ai un pian nu te face pianist, dar nasterea unui copil sigur te va face parinte."
"Fereste-te de a da sfaturi. Problema e prea grea si raspunderea prea mare."
Titu Maiorescu.
quote:
Autor: Gabbriela
Raspuns la: 23/09/2006 20:49:27
Mesaj:
ildikodrujit, am plans si eu la povestea scrisa de tine si va doresc sa va dea Dumnezeu sanatate sa va cresteti minunea de baietel si sa va bucurati de el in fiecare clipa Este un copil deosebit si merita totul in lumea asta.
Bine ai venit pe DC
Sanatate si numai bine
Pentru Barbye - una dintre noi! Trebuie sa ajuti!
Tine aripioara asta, voinice
Nicole mami lui Julian
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
Atelierul Piticilor
Never discourage anyone...who continually makes progress, no matter how slow. - Plato
quote:
Autor: oana cretu
Raspuns la: 23/09/2006 21:11:16
Mesaj:
Off, prin cate ati trecut, am plans si eu incontinuu citind povestea, am nod in gat de durere. Sunteti niste parinti model! Sunt convinsa ca Dumnezeu a vazut ca aveti incredere in el si ca luptati cu tot, cu rautati, cu boala, ca sa va salvati puiul. Ma bucur ca Alex este bine, asteptam vesti mereu despre el! Curaj in continuare! Si un pupic mare de la noi pentru voi trei!
Oana si Séb
(10.01.2005)
AUGUST SEPTEMBRIE
quote:
Autor: Marox
Raspuns la: 23/09/2006 21:11:34
Mesaj:
Ildiko, ne-ai dat o formidabila lectie de viata si de curaj! Ii doresc micutului luptator Alex muuuuult noroc in viata!
Marox, mama lui Alex (n. 14.06.03) si a Juliei (n. 29.03.05)
quote:
Autor: doibebei
Raspuns la: 23/09/2006 21:49:19
Mesaj:
o superba lectie de viata! si Dumnezeu da la asa parinti un copil pe masura: cu o vointa mare, pofta de viata si optimism. felicitari si bravo voua! sa nu va lasati doboriti de nimic!
BRAVO ALEX! esti cel mai tare!
pupici si
asteptam poze sa va vedem pe toti
Doina
doi bebeii
poze cu noi
quote:
Autor: polux
Raspuns la: 23/09/2006 21:49:56
Mesaj:
Offff eu nu numai ca am plans, m-am cutremurat de plans, am intrerupt de cateva ori cititul ca nu mai vedeam si ma tineam cu mana la gura sa nu urlu....de ce Doamne lasi specimene ca doctorii de care a avut Alex parte pe pamant. Sau de ce le dai painea si cutitul in mana.
Alex luptatorule, te sarut dulce si-ti urez sa cresti mare sanatos si sa-ti bucuri parintii carora le-ai dat cea mai importanta lectie, cea a vietii.
Iar tu mamica incercata de viata, sa ne ti la curent cu progresele micului Alex, si iti doresc sa nu mai sti niciodata in viata ta ce inseamna lacrima, sau poate numai cea de fericire.
Liliana
Poze cu maimutica mea
Poze noi
quote:
Autor: miag
Raspuns la: 23/09/2006 22:17:20
Mesaj:
..nu am cuvinte....am plans citind povestea lui Alex si inca mai am ochii in lacrimi....pentru Alex si
pentru mami si tati de Alexica.
Dumnezeu sa va ajute in continuare!
Mia, mami de ROLAND (18 Noiembrie 2004)
Winners never quit, quiters never win!
quote:
Autor: sirimie
Raspuns la: 23/09/2006 22:52:34
Mesaj:
Multa multa sanatate voua acolo!! Sigur ca va fi bine!
Va dorim sa cresteti mari si frumosi!
Simona & Vladut (27 februarie 2005)
Poze la http://pg.photos.yahoo.com/ph/seirimie/my_photos
Poze de la Mot
quote:
Autor: blinky
Raspuns la: 23/09/2006 23:09:20
Mesaj:
am citit si eu, si mi au dat si mie lacrimile, dar ce mi doresc eu este sa pot sa mi tin promisiunea facuta in acest moment: sa ajung si eu in viata mea sa lupt macar pe sfert pe cat a luptat acest copil. Un exemplu despre ceea ce inseamna taria de caracter, despre ceea ce e destinul,si credinta. Nimic nu e imposibil, si in aceasta seara fraza asta nu suna a film hollywoodian; Iti multumesc, si ii urez noroc puiului tau cu care impart acelasi prenume...
quote:
Autor: Noe
Raspuns la: 23/09/2006 23:53:47
Mesaj:
nu mai am cuvinte...
mamica draga, esti o luptatoare si bebele mic iti seamana!
va doresc numai bine si multa sanatate in continuare!
P.S. iar cei care s-au comportat ca niste ne-oameni, vor plati, intr-un fel sau altul...
Noe si Anne-Bianca (14.03.2006)
Ce mai citim noi
Pentru Barbye, una dintre noi...Trebuie sa ajuti!
quote:
Autor: amiss_zip
Raspuns la: 24/09/2006 00:03:07
Mesaj:
Foarte frumos cum ati luptat voi trei si ati invins ingnoranta si neincrederea atator de multi oameni!
Multa forta in continuare!!!
Va pup si va admir!
poze cu noi
povestea nasterii micutei Petra
quote:
Autor: angelica_g
Raspuns la: 24/09/2006 00:39:09
Mesaj:
... si de la mine lacrimi ... de tristete, de bucurie, de nadejde, de intelegere a puterii divine...
Alex este un copil binecuvantat! Cred, cu tarie, ca putem schimba destinul atunci cand stim Cui sa o cerem, cum sa o cerem, cat sa o cerem!
Va doresc o viata plina de sanatate si bucurii! Ai dreptate! Acum, ca ati razbit atatea obstacole ca sa traiti, sunteti cu atat mai pretiosi!
Orice s-ar intampla, Alex va ramane dovada miraculoasa a faptului ca Dumnezeu va iubeste, v-a auzit si v-a raspuns!
Numai bine!!!
Poveste Razvan - Stelian si Poze
Irina, cu Robert-Andrei (apr '97),Razvan-Stelian (oct '03)si Sara-Maria 9 mai 2006
quote:
Autor: adar
Raspuns la: 24/09/2006 00:42:43
Mesaj:
Draga Ildiko ... felicitari pentru tarie si putere si multa sanatate minunii tale. Ai devenit in sufletul meu, a doua mama eroina, alaturi de doina_cel. Din fericire, povestea voastra s-a incheiat cu bine, doina_cel mai are de luptat. Am considerat mereu ca o mama care are puterea sa-si priveasca, iubeasca, tina in brate copilul in timp ce "lumea" ii spune ca acesta nu are sanse ... e o adevarata eroina ...
Cred ca ar trebui sa dai numele celor care au fost lasi, nedrepti si inumani. Ar cam fi timpul sa nu ne mai ascundem dupa deget. De ce sa ne fie rusine de rusinea lor? De ce sa-i ferim noi, cand lor nu le pasa? Cand ti se spune sa nu mai plangi, ca nu-i nici primul nici ultimul ... despre un copil ... despre un suflet mic, de cateva zile ... dr aia merita omorata!
Sa iti dea Dumnezeu sanatate, sa ii dea si sotului, sa va puteti creste copilul cu dragostea si puterea pe care o aveti in suflet, atat de mare, atat de clara si atat de puternica ... Sa ii dea Dumnezeu sanatate copilasului vostru si sa va ganditi mereu ca Dumnezeu iubeste copii, orice ar fi, si daca l-a ajutat pana acum, cu siguranta il va ajuta si de acum incolo ...
adar si MAIA(30 martie 2006)
''cel mai iubit copil ...''
MAIA minunea cu ochi mari
vand pompa Nuk
quote:
Autor: lorelei_19
Raspuns la: 24/09/2006 05:01:14
Mesaj:
Ceva asemanator am patzit si eu, nici fiicei mele nu i-a dat nici un doctor nici o shansa de supravietzuire (tot 7 luni, greutatea tot 1700 gr). si apoi aceleashi concluzii nefondate ale doctorilor: nu va fi niciodata un copil normal. Dumnezeu insa a avut alte planuri: fata mea a fost un copil absolut normal, de curand a implinit 15 ani si e o adolescenta perfect sanatoasa, merge la o scoala ca toti ceilalti de varsta ei, e dezvoltata din toate punctele de vedere absolut normal.
Stiu durerea si disperarea prin care treci (nu le-am uitat nici dupa atatzia ani) si mai stiu si salturile astea de la incredere la disperare si tot stressul asta enorm prin care trec parintzii.
bunul Dumnezeu sa va ajute pe Alex si pe voi si sa va dea putere in continuare.
Un pup si-o floare, mamica eroina
daniella4 spune:
Ildiko, ceea ce s-a intamplat e o adevarata minune si sunteti toti niste luptatori adevarati. Sunt pur si simplu fara grai si nu pot sa spun cat te admir pt curajul si optimismul tau. Se vede ca Alex te mosteneste, numai bine va doresc tuturor!
anda141 spune:
Am citit cu sufletul la gura si nu pot decat sa spun ca Dumnezeu e mare si voi sunteti niste parinti extraordinari!! Tot respectul pentru voi, toate felicitarile din lume !!!!
Va doresc muulta sanatate in continuare, sunt sigura ca Alex va fi bine !!!!
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=59001" target="_blank"> Salvati viata unui copilas oferind 5 euro la teledonul umanitar
Monica 
si 
ALBERT EDUARD
(19 ianuarie 2004 )
Album Albert
Luanaaa spune:
am plans jumatate de ora cand am citit subiectul...mai ales ca si nepotica mea a avut mari probleme la nastere!acum din fericire e bine sanatoasa si frumoasa si mai inalta ca mine!Felicitari ca esti o mamica eroina!
bits spune:
cu lacrimi in ochi am tinut din tot sufletul sa te felicit draga mamica pentru felul in care ai luptat!D-zeu sa va dea sanatate ca sa va puteti creste baietelul!sanatate micutului Alex si sa fie ocrotit ca si pana acum
23,KEN(1nov 2004)
pisik 4ever spune:
si sotul meu a venit sa vada de ce plang de una singura in fata calculatorului...
sanatate lui alex si curaj! sunteti niste parinti extraordinari. 
pufarici spune:
V-am citit povestea si am fost, ca toata lumea, f. impresionata. Si la noi s-a declansat inexplicabil nasterea prematura(30 saptamani) si de aceea stiu ce inseamna socul producerii unui astfel de eveniment si consecintele pe care le implica. Si noi, eu si Calinut, am stat in spital la Tg Mures (suntem din zona), 8 saptamani si ne-am confruntat cu unele probleme, din fericire, nu grave, generate de prematuritate.Citind povestea ta, am remenorat printre lacrimi, starile si trairile din acea perioada. Acum avem 4 luni si suntem bine. Din povetea noastra si a voastra am invatat din nou ceva; DUMNEZEU E BUN SI MILOSTIV, iar in momente de rastriste rugaciunile sunt cel mai mare sprijin al necajitilor. Cu si prin credinta tot ce pare imposibil devine posibil si minunile se intampla. Eu am convingerea ca toata viata lor, acesti mari luptatori, vor fi calauziti si ocrotiti de o " steluta norocoasa" care ii va ajuta mereu. Va dorim din suflet multa, multa, multa sanatate si va imbratisam cu drag!
Mirunaa spune:
Noroc ca stau singura in birou si am putut plange fara retineri....
Sanatate lui Alex, sa va faceti mari.Cred ca a stiut Alex de ce va ales pe voi ca parinti!
Toate cele bune!