Cum ne educam copiii
Raspunsuri - Pagina 3
miruta spune:
Anaisanais ,chiar exista un proiect in invatamantul prescolar pentru educarea parintilor .Anul trecut au fost instruite o serie de cadre didactice si anul acesta se desfasoara in cateva gradinite-pilot (nu stiu deocamdata , din pacate , in care ).Si ai perfecta dreptate :nu-i putem invata pe copii sa faca anumite lucruri mecanic oferindu-le raspunsuri de genul "pentru ca asa trebuie ","asa e bine "sau "asa fac toti copiii"ci sa- i explicam cat ne pricepem noi de bine de ce trebuie sa ne spalam pe dinti ( se depun bacterii pe ei care imbolnavesc dintisorii iar pasta de dinti ............etc.,etc ).Invatarea constienta prin explicatii este mult superioara celei mecanice ( cu toate ca in primii an de viata copilul invata in proporite de 90% mecanic -este treaba noastra a adultilor sa-l ajutam sa-si dezvolte si cealalta latura .Otiliarusumult succes la cresa si iti dau dreptate ,Decat sa ai impresia ca totul e ok si sa observi mai tarziu ca apar probleme care in timp ,se pot rezolva mai greu ,mai bine sa stii toate aspectele din timp .Orice parinte este subiectiv cand vine vorba de copilul lui si il vede cel mai frumos si mai istet dar trebuie sa ne dam seama sau sa acceptam cand ni se spune (de catre o persoana de incredere )de problemele ce pot aparea in dezvoltarea puilor nostrii si sa le gasim o solutie cat mai rapid .
miruta spune:
Tot eu .Revin cu completari din categoria "asa NU" despre educatia copiilor .Am realizat intr-o zi cu copii (in primavara)la activitatea practica ,pui de gaina .Deoarece erau asezati puisorii in coaja de ou ,le-am spus copiilor sa-si ia fiecare puiul de afara de la expozitie cand vin parintii .Vine un tatic sa-si ia copilul ,piticul binenteles foarte entuziasmat , ii spune ca tebuie sa-si ia puiul acasa dar replica tatalui stiti care a fost :Da-l dr..u de pui ,ce-i asta , ce sa facem cu porcaria asta acasa ?".Frumos ,nu ?Iata cum apreciem munca piticilor .Pentru noi poate sunt niste banalitati , niste lucruri prea simple si lipite de importanta dar pentru ei care s-au muncit sa-l realizeze este un lucru mare .Revin cand imi mai amintesc intamplari din categoria "asa nu " .Pupici
capcaunul spune:
quote:
Originally posted by miruta
Vine un tatic sa-si ia copilul ,piticul binenteles foarte entuziasmat , ii spune ca tebuie sa-si ia puiul acasa dar replica tatalui stiti care a fost :"Da-l dr..u de pui ,ce-i asta , ce sa facem cu porcaria asta acasa."
Cunoastem cu totii genul. Il regasim peste tot in jurul nostru. Genul parintilor care fac copii doar pentru ca trebuie sa bifeze si punctul asta printre alte puncte din cv. Al celor care fac copii ca sa se laude cu ei dar nu misca un deget pentru a-i educa, aruncand totul pe seama bunicilor, bonelor, educatorilor, profesorilor. Al celor incapabili sa isi rapeasca putin din timp pentru a dialoga de la egal la egal cu propriul copil. Al celor care mai tarziu (prea tarziu!) se vor intreba de ce nu se mai inteleg cu proprii copii.
anaisanais spune:
Genul de parinte(cel cu ''da-l.....'') care este din ce in ce mai prezent si care, peste ani, se intreaba fie de ce societatea este bolnava de inactivitate( copilul nu are incredere in el si devine un adult plin de complexe si care nu va indrazni sa intreprinda nimic fara ''o aprobare superioara'') sau este extrem de violenta- din toate punctele de vedere( copilul in care nu are parintele incredere trebuie sa-si afirme cumva existenbta si, de obicei, cel mai usor este sa te afirmi prin violenta, indiferent cat de subtil sau brut se manifesta ea).
Hmmm, o perspectiva care pe mine, ca parinte, ma cam sperie.....
otiliarusu spune:
Cred ca parintii ar trebui sa nu uite acel "Bravo" de lauda pentru copil, indiferent cat de mare e, dar si sa-l invete sa-si cunosca defectele, sa le corijeze. Copilul ne imita, intr-adevar.
Sa ai copii nu inseamna doar sa le asiguri mancare, sa-i duci la gradinita(doar pentru a nu-i tine acasa), sa le dai drumul in fata blocului sau pe strada, ci sa incerci sa-l intelegi, sa ai rabdare, sa razi, sa-i acorzi mult timp din al tau, sa-i vorbesti mult, explicindu-i tot si toate, invatindu-l sa se spele, imbrace, joace. Copilul inseamna o mare responsabilitate: noi suntem responsabili de formarea si dezvoltarea lui ulterioara. El nu inseamna doar o noapte de placere sau, de ce nu, o greseala...
Felicitari celor care isi asigura o asemenea responsabilitate!
Bogdan,minunea pentru care trebuie sa multumim cerului in fiecare clipa(1 noiembrie 2004)
http://pg.photos.yahoo.com/ph/drog78/my_photos
Iona spune:
Cred ca discutia se poarta putin in abstract.Sunt unul dintre parintii care considera foarte importanta atmosfera din familie si ceea ce invata copilul in "cei 7 ani de acasa".Copii invata mai mult din limbajul non-verbal-activitatile si atitudinile noastre-decat din ceea ce 'il invatam'. Totusi, pentru niste parinti care lucreaza-min. 8 ore pe zi, perioada de educare a copilului ramane in perioada de..dupa ora 6 seara si pana la culcare (plus weekend-uri). Nu este o perioada in care o persoana poate fi invatata prea multe. De multe ori este timpul in care ne descarcam si noi, in care trebuie sa ai grija de tine (macar sa fii curat), te hranesti, treburi gospodaresti, etc. dar mai ales trebuie sa te joci cu copilul, sa-i acorzi atentia ta de care l-ai privat in restul zilei. Daca stati intr-un colt si va rpiviti copilul si mai ales daca sunteti sinceri veti vedea la el gesturile si comportarea parintilor. Chiar daca peste zi sta cu bunicii sau la gradinita, el isi copiaza parintii pentru ca ei sunt totul pentru copil.
Nu stiu cat de coerenta am fost, dar cred ca in primul rand trebuie sa fim atenti la noi (cum ne purtam si daca respectam ceva sau pe cineva) si sa fim si ceva mai indulgenti.
numeioana spune:
quote:
Originally posted by anaisanais
numeioana, este foarte interesant ce-ai scris, referitor la faptul ca parintii ''vad'' sau ''nu vad'' progresele facute de copiii lor.Cred ca parintii care nu observa aceste lucruri vor fi cei care peste ani, cand copilul lor va excela in sens pozitiv sau negativ, vor exclama, fie incantati, fie oripilati: Vai, draga, cum a ajuns asa? Poate ar trebui sa ne gandim sa infiintam o scoala a parintilor( unde sa invete adultii nu numai sa schimbe pampers-i sau sa diversifice alimentatia sugarului, ci si cum sa- dezvolte bine pe copiii pe care i-au adus pe lume!), asa ca, la absolventa, sa putem fi apti din toate punctele de vedere sa ne crestem copiii. Cat despre reactia copilului adoptat, am o singura intrebare: ti s-a comunicat oficial, adica de catre parinti, ca este adoptat, sau s-a intamplat sa afli? In general, si acest fapt cred ca-l stii foarte bine, copiii lipsiti de afectivitate(indiferent de cat de ici sunt) au reactii de negare; poate inca nici nu s-a adaptat noii lui vieti, poate ar fi fost bine sa stea mai mult acasa, cu mama, decat sa vina la gradinita- este nevoie de crearea legaturii afective intre mama si copilul adoptat; poate chiar vine de la o asistenta maternala( din cate stiu, copiii atat de mici nu mai locuiesc in vestitele''camine'')care fie nu a avut rabdare sa se ocupe de el, fie nu a stiut ,psihologic, cum sa-l creasca astfel incat copilul sa nu resimta''sindromul abandonului'', poate asa crede el ca atrage atentia adultilor- probabil ca trece prin perioada de adaptare la noua viata sau este modul lui de a se apara de mediul, pe care il poate percepe in prima faza ca fiind un mediu agresiv; pana va capata incredere in oamenii adulti din viata lui si in copiii cu care se joaca, probabil ca va mai reactiona ''alaturi'' cu norma impusa de colectivitate.
Intr-o zi ma supara rau si le spun sa fie cuminti ca daca nu sunt stiu ei ce se intampla...(nu ies afara sau nu sunt lasati sa se joace, iar pentru lucruri urate sunt asezati pe scaunelul de pedeapsa). - te-am citat. Pentru un copil cu o grava trauma emotionala, afirmatia ta a creeat stare de panica, iar el a reactionat cum s-a priceput.
Problema atitudinii parintilor lui este cu totul o alta discutie, si, dupa parerea mea, aici ar trebui sa-ti exerciti pe deplin calitatile de pedagog, astfel incat acesti oameni sa inteleaga ca este nevoie de o mie de ori de mai multa abilitate si tact pentru parintii unor copii adoptati(si mai ales in faza''adaptarii'') decat pentru copiii genetic ai tai.
Numeioana,te rog sa nu crezi ca m-a apucat asa, o nebunie si mi-a venit sa dau lectii si nici nu mi-as dori sa te supar sau sa te jignesc in vreun fel; eu sunt si mama de copil''al meu'', si mama de copil al meu, asa ca deja cunosc reactiile copiilor in situatii pe care ei le considera(evident, inconstient) de stres.Imi cer scuze, daca, involuntar, am provocat suparare, nu-mi doresc nicio clipa asa ceva; am incercat doar sa gasesc o explicatie...
otiliarusu,, stii ce-am constientizat? ca atunci cand vorbim de educatie, noi nu vorbim si despre igiena, ca zona unde trebuie sa actionam, adica nu prea spunem ca din cei 7 ani de acasa face parte si: spalatul pe maini, cel putin de 3 ori pe zi si, in mod obligatoru, dupa folosirea toaletei( de ex.) sau ca lenjeria intima se schimba o data pe zi( un alt ex.). Probabil ca le consideram integrate in capul copiilor nostri; sau poate ne bazam ca ei vor observa cum facem noi, in fiecare zi, lucrurile astea...
madalina
Madalina, nici vorba de suparare! Sunt de acord cu ce ai spus tu. Am postat acum cateva luni un subiect despre acest copil adoptat si despre comportamentul lui in primele saptamani. Apoi am reusit sa-l educam cat de cat, pentru ca acum, dupa o luna de vacanta sa vina mai rau decat era inainte. Cel mai nasol e ca mama lui nu a vazut progresele lui de la inceput ca sa mearga si in vacanta pe acelasi fir. Si nu stie sa-l incite sa-i spuna ce face la gradinita (poezii, cantecele, cuvinte in limba engleza). In plus nu vine sa intrebe ce invata copilul la gradinita....ci vine sa reclame (cu gura mare si pe un ton de nesuportat) ca nu face nimic!!
Ca tot ma intrebai de unde stiu ca e adoptat.... Parintii mi-ai spus de la inceput si consider foarte important acest amanunt. Am doi copii adoptati la gradinita. O fetita luata de la un anisor, foarte cuminte, ordonata, sensibila, desteapta (copilul pe care si l-ar dori oricine) si acest baietel, de care noi ne-am apropiat foarte mult. El a fost luat la trei anisori si ceva, direct de la casa de copii, unde, dupa cum se poarta, a fost batut si chinuit. Problema lui e ca si acum, in familia lui noua, continua sa fie batut cand nu face ce i se spune. De dimineata i-am atras atentia sa nu mai tipe si a ramas pierdut, cu ochii mari, cu mainile ca si cum ar incerca sa se apere de o eventuala palma peste fata. A stat asa 5 minute, fara sa se miste, ignorand orice invitatie la joaca. Asta e clar o dovada ca parintii il bat...Si ma intreb...oare de ce au adoptat un copil? Ca sa se poarte inuman cu el? Ca sa aiba pe ce sa cheltuie banii (ii cumpara tot ce vrea si ce nu vrea)??? Sau nu stiu sa fie parinti? E clar ca trebuie invatati....dar cine sa o faca daca nu accepta ajutorul nimanui?
Ioana
Pentru BARBYE - una dintre noi. Trebuie sa ajuti!
capcaunul spune:
quote:
Originally posted by numeioana
Si ma intreb...oare de ce au adoptat un copil? Ca sa se poarte inuman cu el? Ca sa aiba pe ce sa cheltuie banii (ii cumpara tot ce vrea si ce nu vrea)??? Sau nu stiu sa fie parinti? E clar ca trebuie invatati....dar cine sa o faca daca nu accepta ajutorul nimanui?
Adoptia este un puzzle cu foarte multe piese lipsa pe care fiecare dintre cei implicati (copil, tutore, parinti adoptivi, educator) incearca sa-l umple cum stie si mai ales cum poate.
Statisticile (ah, statistica ne omoara intotdeauna!) arata foarte clar ca un copil adoptat intr-o familie cu copii naturali se integreaza mult mai bine decat unul adoptat de un cuplu fara copii. Oare de ce?
Simplu, pentru ca o mama care are deja un copil natural a trecut prin schimbari hormonale majore care descatuseaza in final ceva ce mamele fara copil natural nu au: instinctul matern. O mama adoptiva dar care nu a avut copil natural sau macar o sarcina dusa pana la un punct va avea intotdeauna scapari si lipsuri in relatia cu copilul adoptat. Ceva fortat, nenatural, nefiresc, chiar daca isi da silinta sa fie cat mai buna, cat mai corecta, cat mai intelegatoare, cat mai naturala. Aceeasi observatie, doar ca intr-o masura mult mai mica, este valabila si pentru tatal adoptiv.
Ioana, ai dreptate: parintii adoptivi trebuie invatati sa fie parinti, trebuie consiliati in permanenta (cei care nu au copii naturali). In treacat fie spus, si dintre parintii naturali sunt o groaza care ar trebui invatati sa fie parinti ...
numeioana spune:
quote:
Originally posted by capcaunul
Ioana, ai dreptate: parintii adoptivi trebuie invatati sa fie parinti, trebuie consiliati in permanenta (cei care nu au copii naturali). In treacat fie spus, si dintre parintii naturali sunt o groaza care ar trebui invatati sa fie parinti ...
Mare dreptate ai! Si totusi inclin sa cred ca daca adopti un copil e mai bine daca are pana intr-un an. In cazul asta sansele ca micutul sa se dezvolte armonios cresc. La fel si sansele ca mama sa se deprinda mai usor cu noul ei "job" si sa isi cunoasca sau sa-si "citeasca" puiul mult mai bine.
Si mai e ceva: in general, parintii cu multi bani (si deci cu afaceri care necesita foarte mult timp) care adopta copii (si nu mai au altii acasa) nu realizeaza la timp ca cei mici au nevoie, pe langa jucarii, hainute si mancare, de atentia si de dragostea lor...
Pacat!
Ioana
Pentru BARBYE - una dintre noi. Trebuie sa ajuti!
anaisanais spune:
Iaca, am revenit la subiect, mie mi se pare unul din cele mai interesante, discutate pana acum aici; trebuie sa recunosc faptul ca l-am cautat destul de mult, pana sa-l dibuiesc, uitat intre alte subiecte!
Cred ca ar trebui ca fiecare adult, fie ca ''da nastere''(impropriu spus, pentru tatici!), fie ca adopta un copil, sa treaca prin cursuri care sa-l invete cum sa fie parinte-macar psihologic,si nu neaparat pornind de la ideea ''instinctului matern, patern etc''-. Cand am adoptat copilul, a trebuit sa trec prin o mie de teste psihologice( vorba vine, o mie, au fost cateva sedinte sanatoase, nu asa '' de dragu'lelii'') si prin scoala, desi mai avusesem un copil...
Problema lui e ca si acum, in familia lui noua, continua sa fie batut cand nu face ce i se spune. De dimineata i-am atras atentia sa nu mai tipe si a ramas pierdut, cu ochii mari, cu mainile ca si cum ar incerca sa se apere de o eventuala palma peste fata. A stat asa 5 minute, fara sa se miste, ignorand orice invitatie la joaca. Asta e clar o dovada ca parintii il bat...Si ma intreb...oare de ce au adoptat un copil? Ca sa se poarte inuman cu el? Ca sa aiba pe ce sa cheltuie banii (ii cumpara tot ce vrea si ce nu vrea)??? Sau nu stiu sa fie parinti? E clar ca trebuie invatati....dar cine sa o faca daca nu accepta ajutorul nimanui?
Ioana, ceea ce spui tu este cutremurator, si, in acelasi timp alarmant; in mod normal, dupa adoptie, timp de 2 ani, reprezentantii DPDC monitorizeaza familia adoptatoare(etapa ''post adoptie'').Un copil de 3 ani poate sa povesteasca ce se intampla cu el; daca intr-adevar este batut, atunci copilul ar trebui sa intre in grija celor care monitorizeaza ''povestea de viata''.
Pe de alta parte, eu continui sa cred ca baietelul are mari probleme emotionale, pe care, in mod normal, mama trebuie sa le gestioneze in primul rand, si nu scoala(indiferent de nivelul de educatie la care facem referire).
Poate ar fi bine ca mamei sa i se sugereze un consult psihologic, astfel incat sa invete ca nu reprosand educatorului ca nu face i castiga iubirea si increderea copilului, ci aratand foarte multa intelegere, corectitudine si avand un comportament cat mai departe de zona nevroticului. Din pacate, meseria de mama este cea mai grea din lume si nu toate femeile pot trece cu bine''cerintele postului''.
Adela, ai dreptate, lucrurile se invata in diferite moduri, adaptate varstei copilului.Eu cred ca educatia copilului incepe din prima zi de sarcina a mamei, si continua pana la momentul in care, adulti fiind, ''petrecem'' viata de pe pamant pentru o alta....
Poate ar trebui sa discutam si in ce masura ''scara de valori'' a parintilor poate fi trecuta copiilor, in mod special in Romania ultimilor 20 de ani si a viitorilor 20...