avort spontan - cum ajuti cand esti mama?

Dragele mele,
Cum credeti ca ar fi potrivit sa vorbesc cu o prietena care a avut un avort spontan, eu avand un bb mic? Ar fi bine sa o las o vreme, sa nu o caut (mi-e colega de serviciu, totusi, cum as putea sa o evit?), ca, din pacate, ea a pierdut ceea ce am eu...
Voi cum ati proceda?

Leditia spune:

Eu cand am trecut prin asta,din pacate am trecut de multe ori..nu am vrut sa ma toace nimeni la cap cu intrebarile..pur si simplu voiam sa fiu eu cu mine si cu durerea mea.Dar asa sunt eu.
Uite la scurt timp dupa ce eu am pierdut o sarcina,cumnata mea a ramas insarcinta si era trista,fusese un accident si nu era incantata deloc..iar eu ma sfarseam cand o vedeam(deja pierdusem 3 sarcini).Imi doream mult un copil si cand vedeam ca altii au,dar nu si-i doresc ma durea.Apoi ma zapaceau intrebarile gen "voi cand faceti,ca uite v-au luat-o inainte astia micii"si tot felul de intrebari cu "de ce" care nu-mi faceau deloc placere..si sa spun sincer ma enervau la culme.
Asa ca eu zic ca prietena are nevoie doar sa stie ca ii esti alaturi si atata.Ea nu a pierdut "ceea ce ai tu",ea a pierdut ceea ce era al ei si nu cred ca-si doreste altceva inafara propriul ei copilas.
Eu as prefera o prietena pe care sa o stiu ca-mi este alaturi,sa nu ma piseze la cap cu intrebarile si "de ce-urile" si sa ma lase pe mine sa vb despre,doar daca am eu starea necesara,nicidecum sa ma forteze,sa inceapa ea o discutie,sa ma bata la cap..aducerile aminte imi provocau durere,lacrimi ..
Nu o evita,ci da-i de inteles ca-i esti alaturi si ca poti sa-i oferi un umar pe care sa planga daca simte nevoia..Ea pierzand un copil ii este greu sa-l vada pe al tau,nu ca te invidiaza,doar ca se gandeste ca si ea ar fi trebuit sa aiba un bebelus al ei...
Sper sa te fi ajutat cat de cat.
Te pup cu drag si ai rabdare cu prietena ta si ajut-o atat cat poti.


POZE

crig72 spune:

tatatushi consider ca e normal sa vorbesti cu ea ..ca doua prietene ce sunteti sigur ea va povesti cat va crede de cuviinta.In nici un caz nu trebuie sa te izolezi de ea pentru ca tu ai copil si ea nu. Am trecut si eu prin asa ceva dar intrebarile celor din jur nu m-au deranjat.Oricum oamenii au caractere diferite si reactioneaza fiecare intr-un anumit fel...
Ii doresc sanatate prietenei tale si sa se recupereze cat mai repede.

www.babiesonline.com/babies/m/mariateodorag/" target="_blank">
patatina mea

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=40902" target="_blank">File din povestea Mariucai

marci spune:

Daca iti cunosti prietena va tb sa stii cum s-o abordezi in situatia aceasta.
Eu cand am pierdut sarcina nici nu stiu daca m-au cautat prietenele, eram pierduta, nu-mi venea sa cred ca mi se intampla mie asa ceva.
Ceea ce pot sa-ti spun sigur, este ca va trece printr-o depresie. La mine s-a instalat depresia la o luna, atat mi-a tb sa-mi dau seama ca totusi este adevarat, ca nu este doar un vis urat.
Cat am fost in depresie nu voiam sa vad pe nimeni, nu ma interesa nimic, nu ma bucura nimic, nu voiam nimic.
Nu face imprudenta sa-i spui ca nu-i nimic, ca va avea alt copil.
E greu de dat un sfat, sunt reactii si reactii.

lazy spune:

Da, cred ca ar trebui s-o cauti,s-o suni,sa fii acolo pentru ea daca simte nevoia sa-ti vorbeasca.Doar sa nu o iei tu la intrebari,sau ca orice mamica,sa incepi sa povestesti despre puiutul tau.Pentru o perioada ii va fi greu sa vada orice copil,apoi ii va cauta cu inversunare.

Eu am trecut printr-un avort la 20 sapt de sarcina.Ramasesem insarcinata in acelasi timp cu o colega, si aveam DPN la 2 zile distanta.La ea fusese un accident,si era ingrozita de perspective(rata la casa,etc).Eu eram la al doilea copil,pe care mi-l dorisem cu inversunare.Intr-un fel sau altul,in urma nenumaratelor noastre discutii,am reusit s-o conving sa renunte la ideea avortului.
Totul era super frumos la servici. Lumea ne rasfata,si eram in centrul atentiei.Eram nedespartite.Mergeam si la acelasi medic.Pana cand...au inceput problemele mele,si a urmat avortul.
Toata lumea m-a sunat,si a fost alaturi de mine,si m-a ascultat,mi-a ascultat revolta si durerea.Colega mea mi-a vorbit intotdeauna ca si cum nu ar fi fost in continuare gravida,si doar daca o intrebam eu despre sarcina imi povestea.
Cand a nascut,am plans de durere in primul moment(a fost ceva incontrolabil),iar apoi am fost foarte fericita pentru ea..Cand am vorbit cu ea ,mi-a spus "aceasta fetita o am datorita tie",si chiar asa o simteam,parca era putin si a mea.Tot asa simt si dupa 4 ani,cand am deja al doilea copil.Cand o vad,imi este imposibil sa nu o asociez cu copilul meu pierdut,dar este si o dulce alinare.

Noi

mazzel spune:

i-as trimite o carte postala in care i-as spune cat de rau imi pare.
poate semnata si de ceilalti colegi.

nu se poate sa nu o cauti, trebuie sa-i arati ca iti pasa fara sa fii insistenta desigur.

Jocelyn spune:

Eu pot sa-ti spun ce cred din perspectiva cuiva care a pierdut sarcina de curand. Am doua prietene insarcinate, una care a nascut de curand, o colega de serviciu insarcinata. Nu ma gandesc la pierdere ca la un esec personal. Sunt tanara, am sa incerc din nou si daca nu voi reusi deloc, am sa adopt desi vreau sa adopt oricum. Nu as putea trai fara copiii. Nu vreau ca cei din jur sa se poarte diferit. Abia am asteptat pozele cu nou-nascutul! Majoritatea prietenelor mele au copii iar altele vor naste in curand. In nici un caz nu as vrea sa fiu tratata altfel doar pentru ca am pierdut sarcina. Aceasta nu este vina nimanui iar eu nu am nici o problema in a ma juca la fel ca mai inainte cu copiii lor ba chiar vreau sa-i vad si sa ma bucur de ghidusiile lor.

tatatushi spune:

Va multumesc tuturor.
Nu am vrut sa lungesc povestea in primul post, asa ca am esentializat-o si am modificat-o, lasand valida experienta de baza. Ceea ce s-a intamplat, de fapt e ca ramasesem insarcinate in acelasi timp, aveam acelasi medic si, din pacate, exact aceeasi data probabila a nasterii. De asta ziceam ca pierduse oarecum ce aveam eu, ca era chiar aceeasi data a nasterii... Ne si faceam planuri sa cerem sa ne interneze in acelasi salon...
Ea a avut avortul spontan la 7 saptamani, cand toata lumea din jurul nostru stia deja despre noi.Colegii nu mi-au spus de ce lipseste, din considerentul ca nu vor sa-mi faca rau...Au pretextat ca e racita, asta, probabil, cu gandul ca pana o sa se refaca ea (1-2 saptamani)si o sa revina la serviciu si o sa aflu eu cumva de ceea ce s-a intamplat. CUm ar veni, s-au spalat pe maini, in ideea de lasa c-o sa afle si ea de la cineva, daca tot ii insarcinata de ce sa o socam tocmai noi?
Tampenia mare a fost ca eu am crezut, mai ales ca ea avusese ceva probleme de sanatate in ultima vreme si i-am scris un mesaj super distractiv de genul hai tu ca o sa fie bine si nu-i chiar asa grav, te pup io si puiu. Doamne sfinte, cand am aflat adevarul simteam ca o sa cada cerul pe mine (ca nu degeaba se zice ca drumul ...undeva...e pavat cu bunele intentii, in cazul nostru, ale colegilor)
Mi-e cea mai buna prietena de la serviciu, dar, din pacate, nu stiu daca dupa aceea am procedat corect, incercand sa reduc contactul cu ea la strictul necesar si pastrand in acest caz o atitudine oarecum rezervata, dar nu rece. Nu stiu daca intelegeti ce vreau sa spun, adica fara exagerari de genul vai ce rau imi pare, dar nici cu rasete rasunatoare. Pur si simplu i-am spus ca daca o pot ajuta cu ceva sunt acolo, dar am pastrat o relatie strict profesionala multa vreme (vreo 4 luni). Scumpa de ea, la inceput ma vedea si izbucnea in lacrimi...Nu stiu daca din cauza durerii ca sunt insarcinata sau pentru ca nu stia, si inca n-am avut puterea sa-i spun, ce s-a intamplat de fapt cu mesajul ala nenorocit si il considera o cumplita cruzime gratuita...
Cand era evidenta sarcina mea parea ca trecuse si ea (cat se putea) peste experienta asta si am reinceput sa povestim ca prietenele si nu doar ca doua colege de serviciu...Am nascut si pe ea am sunat-o sa-i spun prima, pentru ca o simt in continuare cel mai apropiat om de la locul meu de munca. Sper ca nu am gresit facand acest lucru, sper ca a inteles ca a fost primul om caruia i-am spus, pentru ca inseamna atat de mult pentru mine. Mi s-a parut ca s-a bucurat pentru mine.
La noi e greu si pentru ca lucram la gradinita, cu copii mici si tot timpul sarcinii ma intrebau, uneori de fata cu ea ce face bebele...
V-am scris pentru ca in continuare ma macina ceea ce s-a intamplat. Ce credeti voi, cele care ati trecut prin durerea ei, ar trebui sa-i spun sau sa las lucrurile asa, sa nu o mai rascolesc?
Va multumesc mult de tot. Ma ajutati cu orice sfat...

tatatushi spune:

Inteleg ca trebuie sa gasesc eu singura un raspuns...

Leditia spune:

Am citit acum ca ai facut o gafa atunci cand ea suferea ca-si pierduse bebelushul.Ei bine,eu i-as spune si i-as explica ce s-a intamplat atunci si i-as spune ca nu stiu din ce motive care oricum nu mai conteaza acum,atunci nu i-am putut spune..Ai putea sa-i spui tot ce simti si ca atunci ai fost indusa in eroare ..Cel putin eu n-as putea sa stau asa,sa o las sa-si faca idei gresite despre mine si sa stiu ca am facut o gafa mare (din greseala normal) si sa nu-i explic cum au stat de fapt lucrurile...si de ce te-ai purtat asa rece cu ea..
In rest,eu zic c-o sa-si revina si ca pana la urma o sa aiba si ea bebelusul ei.
Numai bine iti doresc si tie si prietenei tale.

POZE

bmagdaro spune:

Eu am pierdut o sarcina si telefoanele prietenelor male ma scoteau din depresie.