Editorial Alice Nastase

Prea mult trecut și prea puțin noroc


La început mi-am spus, ca Scarlett O'Hara, că nu știe ce simt pentru el. Și, din cuvinte, am construit case și punți și țărmuri de mare. Nu m-au descurajat fricile lui încrustate în vîrste trecute. Și am luptat să-i cuceresc încrederea. M-am îndîrjit să-i arăt cît de mult și deșănțat îl iubesc, deși nu-mi răspundea nicicînd cu dăruiri pe măsura speranțelor mele fără sfîrșit. L-am ademenit spre odihnă, spre lumină, spre curățenie. Și m-am lăsat dusă de dragoste cum s-a lăsat purtată de valuri Ofelia, în neștire.
În clipele alese în care a venit, m-am prăbușit, sinucigaș, în cuprinderea brațelor lui fine, deși știam că mă predau, necondiționat, unei suferințe fără liman.
După ere de luptă cu fantomele inimii lui învinse, am înțeles că, totuși, singurul drept pe care mi-l pot cîștiga, într-o poveste cu prea mult trecut și prea puțin noroc, e acela de a pleca. Am încercat să-mi pregătesc inima pentru marea și trista evadare. Am plîns, pînă am inundat lumile. Și mi-am însîngerat genunchii în fața icoanelor, rugîndu-mă să-l uit. Noapte de noapte, am legănat, înaintea căderii în somn, gîndul că-mi voi trăi ziua de mîine cu mintea eliberată de imaginea lui. Și-n fiecare dimineață, dragostea pentru el m-a trezit înaintea luminii.
Nici nu mai știu cînd am plecat, nici nu mai știu unde-am ajuns. Un timp, o vreme, m-am istovit în strădania de a părea indiferentă. Am trecut pe lîngă el, privindu-l cu ochi serbezi, mi-am pedepsit mîinile să nu mai deseneze cuvinte care să-i dea dreptul să creadă că nu l-am uitat. Exercițiul indiferenței l-am transformat în probă de supraviețuire. În toate gîndurile, l-am condamnat la moarte și, o dată cu el, pe toți cei care-mi aminteau de el. M-am proclamat văduvă, m-am declarat unică supraviețuitoare a unui cataclism din iubire. Am îndurat o singurătate implacabilă.
Trec anii peste noi și nu ne mai putem scutura de zgura vechilor iubiri. Trudim nebunește la construcții complexe și nu mai știm apoi să ieșim din labirintul ruinelor, atunci cînd truda ni se năruiește, fără să ne rămînă nici măcar bucuria de-a fi construit cîndva, ceva. Și-atunci, căutînd o salvare, ne alegem parteneri de ocazie, ne irosim în îmbrățișări fără noimă, ne mințim că țipătul de plăcere neîndrăgostită ar putea obloji memoria rănită. Uităm, de-a valma, vechile dureri, dar și întîmplarea cumplită că avem o singură viață. Și că, în ultimul vis pe care-l vom visa, (grăbit, disperat, printre lacrimi), nu va fi loc pentru amoruri de consum, nici pentru îmbrățișările mințite. Doar pentru marile iubiri, chiar și fără noroc, trăite pînă la sînge, pînă la prăsele, pînă la condamnarea la moarte.


Rolul de zi, ruga de noapte

Nu cred în schimbările esențiale datorate trecerii timpului. Anii au curs peste mine fără să-mi ostoiască incertitudinile, fără să-mi vindece nesiguranța, fără a-mi fereca poarta spre tărîmul așteptărilor fără rost. Nevoia de dragoste m-a urmat pretutindeni prin vîrste, organică, vie, profundă, ca o sete după secetă. Dar am reușit să poleiesc, încet, încet, toate cotloanele existenței mele. Din obiecte costisitoare, am construit o butaforie solidă pentru piesa pe care o joc zi de zi cu talent.
În fiecare dimineață, îmbrac haine scumpe și îmi intru-n rol. Asortez cu atenție bluza mătăsoasă cu emanciparea. Cizmele de piele fină cu dezinvoltura. Rochia din cașmir cu sentimentul împlinirii matrimoniale. Așez pe gulerul de blană, o dată cu un strop de parfum, bucuria maternității serene. Și-nfig în piept, împreună cu broșa de platină, totala, sclipitoarea, ostentativa mea izbîndă profesională.
Și totuși, în orele lungi ale insomniilor mele de iarnă, cînd gîndul se spală de farduri și toate scenariile lumii amuțesc, mi se face dor cumplit de anii săraci și naivi ai iubirilor mele dintîi.
Mi-amintesc cu nesaț de garsoniera îngustă în care adormeam îmbrățișați, nebuni de iubire și temători că nu vom mai putea, la capătul visului, să ne desprindem unul din brațele celuilalt, că nu vom mai ști cine-i el, cine-s eu. Îmi amintesc cu drag de diminețile cu ploaie în care ne bucuram că am prins loc lîngă geam în tramvai, de nopțile în care citeam din Villon pînă-n zori și fumam țigări proaste, de seara buimacă în care mi-a legat un fir de iarbă pe deget și m-a rugat să rămîn pe vecie a lui.
Duse sînt de-acum nădejdile dragostei noastre. Sub baldachinul cocoșat de voaluri s-au cuibărit anii, tristețea, neîncrederea, singurătatea. Cu o lacrimă în colțul inimii, adorm tîrziu, adorm amar. Și doar uneori, cînd visul mă doare prea tare, tresar din somn și îmi găsesc puterea să mă rog: Ia-mi, Doamne, tot ce-am adunat fără noimă prin rafturi și dă-mi sărăcia înnobilată de dragoste din anii pierduți. Ia-mi hainele scumpe, mașina sidefată, mobilele stivuite-n dezmăț. Și dă-mi înapoi puterea naivă de-a crede că există iubiri pentru o viață, vecii ale dragostei, inele din fire de iarbă care nu se vor rupe nicicînd.



Sînt condamnată să-mi fie milă

N-am știut niciodată să mă despart. N-am avut puterea să privesc în ochi o ființă care mă iubea și să-i spun, tăios, că povestea noastră s-a sfîrșit. Am rămas, ca într-o moarte, în relații de la care nu mai așteptam nimic, în care nu mai căutam înțelesuri. Pînă cînd, într-un tîrziu, legătura s-a dezagregat de la sine. Pînă cînd frînghiile au putrezit și s-au rupt la o boare de vînt.
N-am știut niciodată să-l implor să nu plece pe cel care voiam să mai stea lîngă mine. Am privit înghețată forfota lui de plecare, ba chiar, cîteodată, l-am ajutat să-și strîngă bagajul. Am bălăngănit din cap a aprobare cînd mi-a spus că e mai bine pentru amîndoi să ne despărțim. Mîna mea mică, strivită de durere, s-a ridicat spre fruntea lui ca să-l închine înainte să iasă pe ușă. Să-l aibă Dumnezeu în pază pe unde-o umbla.
Am declarat mereu, răspicat și poetic, că viața mea stă sub semnul dragostei. Prea leneșă ca să caut drumurile ce duc la nemurirea spiritelor alese, prea simplă ca să pot desluși sensurile filosofice ale trecerii mele prin univers, am încercat mereu să mă salvez de la banalitate printr-o mare și dureros de frumoasă iubire. Dar la bilanțurile oneste am constatat că, la răspîntiile destinului, cînd drumurile asfaltate mi s-au sfîșiat în direcții opuse, am așezat, mai presus de toate rațiunile pămîntului, mila.
Mi-e milă să mă smulg dintre brațe care mă vor, pentru că nu am puterea să îndur lacrima aproapelui meu. Mi-e milă să-l opresc pe acela care voiește să plece, pentru că știu cît de greu mi-a fost mie, atunci cînd am fost nevoită să stau. Mi-e milă de femeile care s-au despărțit deja de bărbatul de care mi-e jalnic de dor.
Mi-e milă de nevestele înșelate ale iubiților mei, mi-e milă de amantele bărbatului meu legiuit, mi-e milă de prietena fidelă, care-l așteaptă acasă pe acela cu care-mi inventez pretexte de îmbrățișare. Am învățat să-mi fie milă. Pentru că atunci cînd aș fi dat orice să nu-mi plece iubitul dintîi, lăsîndu-mă să decid singură dacă păstrez copilul acela sau nu, în clipele de ucigătoare deznădejde aș fi vrut să se întoarcă la mine nu din dragoste, ci din compasiune, măcar. Pentru că atunci cînd marea mea iubire a hotărît că nu-și poate schimba viața pentru noi și s-a întors în conacul soției, am cerșit îndurarea sorții pentru a supraviețui singurătății rămase în urmă.
Dragostea e o luptă sîngeroasă, în care trebuie să lovești, să sfîrteci, să ucizi. Dar rănile iubirilor mele trădate m-au durut atît de cumplit, încît nu vreau să învăț, la rîndu-mi, să rănesc. Mă încăpățînez să aștept cu mîna întinsă la porțile fericirii, sînt condamnată să-mi fie milă, știind că pierd, și totuși, neîncetînd să aștept.



Să mă semene, să mă culeagă

M-am lamentat ani la rînd că am iubit fără folos un bărbat care nu m-a vrut și nu m-a meritat. Am tot povestit - în stînga și-n dreapta, în e-mailuri pe care le-am scris cu tastatura băltind în lacrimi, în misive pe care i le-am scris chiar lui cu cerneală violetă și-n cărți pe care, din dragoste, le-am tipărit doar pentru el - cum am dat totul și-am primit nimic. Cum am așteptat cu toate speranțele înflorite să mă ia, să mă semene, să mă culeagă, cum neiubirea lui mi-a ofilit frunzele visului. Cum mi-a promis mincinos marea și luna și toate nisipurile țărmurilor, dar nu mi-a dăruit, pînă la urmă, nici un cotlon de lume, de viață, de casă, nici un inel, nici o floare, nici un mărțișor.
L-am condamnat. Din patimă. L-am blestemat. Din dragoste. L-am urît. Din deznădejde. Și, de cîte ori a venit vorba despre cei care, în dragoste știu doar să ceară, fără să aibă decența și noblețea de a oferi la rîndu-le, am suspinat trist, cu subînțeles, convinsă că m-am vlăguit în dăruiri ce nu mi-au folosit la nimic. Dar am uitat mereu să recunosc că, iubindu-l și încercînd să-l păstrez lîngă mine, am fost obligată salvator să fiu vie, agilă, deșteaptă, frumoasă. Că, așteptîndu-l pe el, am cunoscut cele mai tandre fremătări ale inimii. Am umplut pagini cu cîrlionți superbi de cuvinte, am transformat în lumină suavă veghea iubirii neîmplinite. Și-atunci cînd, totuși, el a venit, memorabil, năpraznic, neliniștit, spărgîndu-mi în țăndări toate ezitările, am ars sub fulgerul îmbrățișării dorite, primite.
Acum, cînd nu mai dăruiesc și nu mai cer, cînd nu-i mai știu recompune nici chipul, nici numele, aș da orice să pot iar să mă mistui într-o mare iubire, fără liman și speranță. Acum, cînd sînt atît de singură, încît aud lumina plecînd și venind, tînjesc după anii în care așteptam cu îndîrjire, știind că am pe cine și de ce să aștept. Și abia acum, din amorțita mea înstrăinare, pricep că doar o mare iubire, chiar și fără noimă, îți poate salva de la nimicnicie drumul prin zile și nopți, prin anotimpuri și ere, prin vîrste și nedesăvîrșiri.



Fără ziduri între minte și inimă

Dacă copiii mei ar fi în pericol, aș ucide fără ezitări. Iar dacă le-ar fi vreodată foame ori frig, aș fura pentru ei. Dacă bărbatul pe care-l iubesc ar fi prins în vrejurile altor amoruri, nu m-aș opri să tînjesc desfrînat după el. Și, dezbrăcîndu-mă și de evlavie și de desuurile alese cu grijă, aș lupta să-i fac mutație definitivă în viața, în casa și în inima mea.
Am învățat cu greu, în ani de îndîrjite căutări, să lupt cu anchiloza obișnuinței de-a spune "eu nu fac așa ceva niciodată". Să accept, umil și onest, faptul că, deși îmi gîlgîie în vene teama de justiția divină și rușinea față de judecățile semenilor, aș încălca toate poruncile dacă sufletul meu sau al celor dragi mie ar avea nevoie de asta.
Așa cum privesc pieziș către aceia care se declară pe vecie fideli căsniciilor lor, tot astfel mă îndoiesc de temeinicia lozincilor la modă în companiile cu cifre de afaceri enorme sau mai pipernicite, unde se impune să nu amesteci nicicînd sufletul cu mintea; să nu încurci interesele precise ale businessului cu țelurile năbădăioase ale inimii; să nu faci amor acolo unde faci profit. Pentru că eu n-am fost niciodată în stare să înalț ziduri între rațiunea și simțirea mea. Într-un vîrtej ce-mi definește dureros și iremediabil ezitările, deznădejdile, nedesăvîrșirile, am adorat cu toate simțurile dezlănțuite pe cine-am admirat mai întîi cu mintea. Am ajuns să iubesc pînă-n rădăcinile fiecărui gînd pe cel pe care l-a dorit, mai întîi, trupul meu cel fără de noimă. M-am măritat cu un coleg de slujbă și l-am iubit pînă cînd m-am îndrăgostit, nebunește, de un altul. Mi-am scris scrisori de amor cu un șef, sms-uri de patimă cu un subaltern, am rămas gravidă cu un partener de afaceri și, înainte să nasc, m-am sărutat pe furiș pe culoarele firmei cu un alt coleg pe care l-am iubit nebunește. Și-am așezat, mereu, rosturile fericirii mele eterice mai presus de cele ale rînduielilor materiale.
Am făcut carieră numai și numai pentru că n-am avut norocul unor eterne peregrinări nomade alături de bărbatul iubit. Am cîștigat bani numai și numai pentru că alesul inimii mele n-a vrut să accepte invitația mea la veșnică, fierbinte și pauperă îmbrățișare.
Sînt pregătită în fiece oră a vieții mele să renunț la izbînzile ieftine ale numelui, pentru împlinirile prețioase ale inimii. Să falimentez firmele, să închid în urmă copertele și să mă ascund dincolo de gardurile vii ale unei povești de iubire. Dau tot regatul iluzoriu de trufie și trudă pe o fîșie îngustă de viață luminată de lună, sărutată de valuri, în care singurele porunci de neîncălcat să fie să nu uiți să iubești, să fii liber, să fii fericit. Pentru întotdeauna.




De ce iubesc, atît de mult, femeile

Pentru că, dinspre ele, femeile dragi, am primit cele mai trainice și mai răvășitoare dovezi de iubire. Pentru că, întotdeauna, atunci cînd mi-a fost rău, pustiu și deznădejde, o femeie, prietena mea, mi-a stat lîngă suflet și m-a ținut de mînă, așa cum mi-aș fi dorit să mă țină bărbatul după care plîngeam adînc.
Pentru că, alături de o femeie iubită, n-am simțit niciodată nevoia umilitoare de-a practica exercițiul prefăcătoriei. Mi-am desfăcut paftalele inimii fără sfială. Mi-am arătat slăbiciunile toate și purele frumuseți ale gîndului, fără să-mi fie teamă că așa, dezvelită de platoșă, aș putea fi rănită de moarte.
M-am lăsat să alunec în confesiuni absolute, cu siguranța implacabilă cu care mă scufund în visul de noapte, în lumina din zi. Ei i-am mărturisit adorația mea risipită, în seri nărăvașe, cînd hergheliile dorului îmi tropăiau prin vene. Și-n fața ei m-am vindecat, mărturisindu-mă, de cele mai ascunse rușini, de gravele, profundele, sîngerîndele mele taine adunate în toiul marilor iubiri.
Iubesc femeile, pentru că niciodată femeile nu m-au lăsat să mă sfîșii în îndoieli cumplite - torturile de rînd ale bărbatului pe care îl aștept credincioasă, deși nici umbra nu i-am sărutat. Pentru că niciodată o femeie nu m-a venerat noaptea, ca să își uite de mine după răsărit. Pentru că nicicînd, atunci cînd am strigat-o, răstignită pe crucea dorului meu însingurat, o femeie n-a lăsat să-mi răspundă ecoul, harnic mesager al nepăsării.
Atît de mult iubesc femeile, pentru că iubesc, atît de fără margini, un bărbat. Ele sînt singurii martori ai existenței mele neprefăcute. Mă agăț de dragostea lor, rotundă și fragilă, cu îndîrjirea cu care mă agăț de viață. Căci dacă ele, bunele, neprețuitele mele nu mi-ar sta alături, oglinzi în care să tremure lumina iubirilor mele trăite în vis, m-aș risipi în crunta mea singurătate, preschimbîndu-mă în pulbere de lacrimi, în rază timidă de stea.



Iubiri mari sau deloc

Am încercat o viață întreagă să demolez fortăreața burlăciei. M-am încăpățînat să nu consider inexpugnabilă nici o construcție mentală din care fuseseră repudiate amarnic responsabilitățile amorului. De-a lungul și de-a latul dragostelor mele, m-am străduit să năruiesc apucătura bărbaților de-a nu se lăsa duși la altar nici în ruptul relației.
M-am folosit, mai mult sau mai puțin iscusit, de toate uneltele ce mi-au picat în mînă. Am lovit perseverent în culmile nepăsării cu sapa bunătății fără limite și a răbdării pe termen bombat. Am mînuit cît mai artistic mistria ademenirii erotice. Am poruncit burghiului cu dor să sfredelească fără milă îndepărtările și cîteodată am recurs și la menghina anunțului că pruncii nu cer voie să ne dea bunavestire a eternității. La temelia iubirii am așezat, cu lopata, strălucirea toată a sufletului meu. Și am bătut la porțile împotrivirii cu bătaia ruptă din rai a inimii îndrăgostite.
Numai că, atunci cînd mi-am dorit mai năpraznic să izbutesc, strădania mi-a fost în zadar. Am rămas, cu fruntea asudată, cu mîna întinsă și însîngerată, să aștept o decizie pentru care s-a făcut tîrziu.
Nu tînjesc să mă ascund în cotloanele pufoase ale unei căsnicii în care bărbatul să-mi poarte pe umeri toate grijile. Nu am nevoie de ocrotirea numelui sonor al celui iubit și nici un fel de alte bunuri, în afară de cele ale sufletului, nu prețuiesc. Dar cred că iubirile pot fi mari sau deloc. Am convingerea că n-are rost să înalți castele, dacă nu speri din toată inima că vei locui în ele mereu. Că e păcat să te risipești în povești pe care nu le crezi, măcar într-un prim și nebunesc avînt, atinse de lumina veșniciei. Că este nespus de poetic, dar nedrept, să vezi în femeia iubită o logodnică de-a pururi, soție niciodată. Și că o poveste nu merită să fie consemnată ca mare iubire decît atunci cînd, trăind-o, o simți - chiar dacă te înșeli - ca pe-o iubire pentru toată viața și pentru toată moartea.




poze foarte recente

Ramona J spune:

Asta cu "Fara ziduri intre minte si inima" a mai fost discutat pe forum. Pe mine m-a dezgustat.

The best thing you can do for your children is to love your wife.

Natasa spune:

Patetic, feminist si feminin-in sensul rau al cuvintului, plin de lozinci si de metafore fara sens. Aveam si eu o colega care scria asa pompos si patetic fara rost (la facultatea de Litere) si n-a ajuns sa scrie editoriale in reviste pentru femei, desi acum imi dau seama ca avea toate atuurile.

craciunitza spune:

Preferam link-ul.
Pentru ca e dificil de citit intre atatea semne neintelese.
Drept pentru care nici n-am citit.
Dar raspund pentru ca sunt de acord cu Natasa, in sensul ca stiu si eu persoane olimpice sau absolvente de litere care cred ca datoria lor este sa se exprime pompos si gol.

Nu certati copiii cand viseaza!

Poze

Natasa spune:

Craciunitza, du-te pe bara de sus, la View, Character Encoding si alege de acolo Central European(ISO-8859-2) , ca sa vezi si textele care sint scrise cu caractere romanesti (nu neaparat pentru textul asta, dar pentru cind merita ceva citit :))

buli spune:

mie-mi plac

daniella4 spune:

Si mie. Si chiar mult.

brendamitran spune:

" Dau tot regatul iluzoriu de trufie și trudă pe o fîșie îngustă de viață luminată de lună, sărutată de valuri, în care singurele porunci de neîncălcat să fie să nu uiți să iubești, să fii liber, să fii fericit. Pentru întotdeauna."

Si mie imi place......mult....
stau si ma intreb,daca n-ar mai fi nimeni sa scrie "pompos",dar nimeni,ce s-ar intimpla? ar fi unii mai fericiti?

BRENDA

"COPIII SUNT MAINILE CU CARE NE PRINDEM DE RAI"
http://community.webshots.com/user/brendamitran

Natasa spune:

Brenda, da-mi voie, te rog, ca asa cum tie iti place stilul siropel, mie sa nu-mi placa. N-am zis ca nimeni n-ar trebui sa scrie asa, n-as fi mai fericita daca ar disparea stilul (dar nici mai trista!). Genul asta n-are nimic de-a face cu literatura (de altfel cred ca nici nu are pretentii), iar daca vrei iti pot arata "oracolul" meu din clasa a VIII a si din a XIIa, in care textele aveau aceeasi sonoritate si aceeasi dulcegarie feminina care mie imi displace. Femeile-putine!!!-care au reusit sa insemne ceva in literatura, n-au scris in nici un caz in genul asta. Nu incerc sa te conving de nimic, la urma urmei e ceva subicetiv felul in care un text ne atinge pe fiecare, dar nici nu o sa ma feresc sa-mi spun parerea pentru ca nu convine unora.

roxana1974 spune:

scrie frumos si metaforele sunt chiar interesante. cine simte si a simtit ca ea intelege. poate nu sunt intrutotul de acord cu ea, dar unele lucruri pe care le-a simtit ea le-am simtit si eu si nimic din ce-a scris nu ma poate dezgusta. sunt atatea alte lucruri dezgustatoare pe lumea asta, incat mi se pare absolut ciudat sa te dezguste trairile din dragoste ale unei femei, oricare ar fi ea

---

No, vidiazni!

mamica oana spune:

Imi pare rau sa constat ca subiectul meu genereaza controverse.Aveam senzatia ca editorialele acestea sunt percepute drept "delicioase" de catre toata suflarea feminina,dar se pare ca m-am inselat.
Mie mi-au mers la suflet,recunosc.Asa siropoase,pompoase,patetice si pline de metafore fara sens.Oare sunt "defecta"?

poze foarte recente