La France ( 58 )

Otilia spune:

quote:

---

Originally posted by mihiasiro

SOLICITARE CATRE CELE DINTRE VOI CARE AU FACUT SCOALA DE SOFERI IN FRANTA SI NU MAI AU NEVOIE DE CARTEA CODULUI RUTIER

Imi poate da (sau vinde)cineva dintre voi cartea "Autoguide de la route" - codes Rousseau, nu stiu in ce an a aparut, poate 2005 ?

Sau poate stiti in ce tip de magazin sa caut (FNAC in Paris ? librarie specializata ...care ? o scoala de soferi ...care ?)

---

Nu-i www.amazon.fr/gp/product/2709509091/sr=8-1/qid=1154774293/ref=pd_ka_1/402-8455133-7667356?ie=UTF8&s=gateway" target="_blank">asta?
Mai iei si o carte cu teste si ai livrarea gratuita acasa in 48h.

---

floricici din gradina mea

spic de grau spune:

Mihaela, noi avem ceva materiale pe calculator. Te invata codul si faci si teste. Daca vrei vedem cum le poti lua pe ftp.
Astept mesajul tau.

Lumy- mamica lui www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=spic%20de%20grau" target="_blank">David Andréi (11 Martie 2004)

---

Poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire.

emoison spune:

Fetelor, ati facut careva zacusca in Franta? Aveti cumva vreo reteta "adaptata" (gogosari rosii nu prea am vazut pe aici...)??

oana cretu spune:

Elena, eu fac des zacusca aici. Pun cantitate egala de rosii, vinete, ardei gras, ardei capia, ceapa. Adica, de exemplu la un kg de rosii, pui un kg de vinete, unul de ardei gras, unul de capia si unul de ceapa. Pe langa astea pun 1 borcan de pasta de tomate (o cutie medie- cred ca 250 g are) si 1 litru de ulei. Tai marunt ceapa, ardeii si vinetele, le pui la prajit, dupa care adaugi rosiile date pe razatoare si bulionul, piper, zahar dupa gust, putina apa si lasi sa fiarba pana scade si se face ca o pasta. Sa invarti incontinuu ca se lipeste repede. Daca ai cuptor mare, o poti baga in el sa scada. Asta e.

Oana si Seb
(10.01.2005)


POZE
1 2 3
4 5 6 7 [url=http://fr.pg.photos.yahoo.com/ph/oana_seb/album?.dir=203b&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//fr.pg.photos.yahoo.com/ph/oana_seb/my_photosIULIE

emoison spune:

Multumesc, Oana!
Nu sterilizezi borcanele dupa ce ai pus zacusca in ele?

oana cretu spune:

Cu placere! O poti face, e mai bine, eu nu o fac, pentru ca se termina repede si nu are timp sa se mucegaiasca deasupra.

Oana si Seb
(10.01.2005)


POZE
1 2 3
4 5 6 7 [url=http://fr.pg.photos.yahoo.com/ph/oana_seb/album?.dir=203b&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//fr.pg.photos.yahoo.com/ph/oana_seb/my_photosIULIE

frunzaverde2 spune:

Otilia,
cred ca asta e cartea, m-am uitat pe link-ul tau. Mi se pare foarte scumpa insa cartea cu teste (ca sa beneficiez de livrare gratuita)... si mai e o problema : eu fac parte din categoria reticentilor care inca nu cumpara pe internet, cit o fi el de serios site-ul respectiv.

Lumy (spic de griu)
nu stiu ce e "ftp" de care spui.
Eu am nevoie de carte in versiunea tiparita pentru fratele meu in Ro (care e instructor auto) si mi-a cerut-o. Daca ar fi de gasit si chestionare suplimentare il intereseaza si asta, dar tot in versiune "paper".

Daca mai aveti vreo sugestie, sint binevenite.
Am vazut pe internet (price minister) ca noua cartea costa 25 euros (mi se pare mult, adica eu nu cumpar o carte la acest pret), iar in versiune "occasion" era propusa la 6.90 euros, asta e acceptabil. Dar...pe internet ! eu cumpar doar din magazine :(

emoison spune:

Mihaela,eu am vazut cartea cu codul (poate ca sint si testele) la Maison de la Presse...

Samsara7 spune:

Am sa va spun un mic secret. In luna februarie mi-am luat o saptamana de salariu fara plata si fara sa suflu o vorba cuiva, am plecat in misiune umanitara in Africa.Era vorba doar de o munca de cercetas, un fel de testare a realitatilor si a nevoilor, de aceea am fost acceptata de asociatie sa particip si am primit un ordin de misiune.
A fost o experienta deosebita, din care bineinteles ca nu a lipsit teama.La un moment dat am cazut aproape bolnava si nu a lipsit mult sa ma duca pe targa direct la spital, suspectata de paludism. Pana la urma am fost pusa pe roate cu doua injectii si un pic de somn. Dar am dus misiunea pana la capat, putand sa spun cu mana pe inima ca nu mi s-au parut atat de dificil de suportat anumite conditii.Am avut tot timpul posibilitatea de a renunta si a ma intoarce acasa, in caz de angoasa, de lipsa rezistentei fizice, etc.
M-am legat cu prietenie de o sumedenie de oameni simpli care ma asteapta sa revin. Am facut fotografii. Am ramas in minte cu o lectie de simplitate si de jovialitate in fata asprimii vietii.
Inca de la sosirea in tara m-am straduit sa pun pe hartie impresiile mele. Nu le-am terminat, din lipsa de timp mai ales. Am regasit o parte din jurnalul meu de cercetas, pierdut intr-un dosarel pe calculator! Poate ca o sa gasesc si restul, poate ca o sa continui povestea nu peste multa vreme - cand amintirile ma vor inunda din nou.
Ar trebui sa ma reintorc, de asta data pentru o misiune adevarata, in conditii vitrege, impreuna cu un grup mare de lucratori in ale medicinii. Dar un nou concediu fara plata, de asta data de o luna m-ar destabiliza complet! Oricum trebuie asteptate fonduri pentru noua misiune si asta mai dureaza.

Voi pune doar un fragmentel, ca sa nu va sufoc cu toate descrierile care pot parea plictisitoare unora. Eu am scris ce m-a fascinat. In fine, cum e vorba de calatorii, chiar daca cu intarziere de cateva luni, va voi face partasi la prima mea mare aventura! Ma consider norocoasa ca am intalnit oameni deosebiti care mi-au acordat incredere si prietenie, sansa de a fi si eu urzeala intr-o bucla a uriasei tesaturi care este lumea.

Michaela

Samsara7 spune:

Privesc inca o data cu nostalgie fotografiile facute in Africa ! In urma cu doar trei zile eram acolo, pe taramul lipsit de apa. Inca pare un vis si pana in ultima clipa nu am crezut ca va fi posibil de a-l implini !

Am proiectat aceasta calatorie, inca din vara trecuta . Misiune umanitara la Burkina Faso, expeditie de recunoastere pentru a deschide poarta catre un ajutor in medicamente, material medical si in paralel construirea de scoli, de fantani pe taram african.… Multa lume si-a dorit sa participe la aceasta misiune, intr-o tara inca neexploatata de catre asociatia umanitara.

Ar fi trebuit sa fi plecat inca de la inceputul lui decembrie, dar planul a fost abandonat spre nefericirea mea, datorita acreditarii clinicii care a avut loc in acea perioada. In plus plecarea mea de acasa era proaspata, inca nu eram stabilita complet cu locuinta, ceea ce ingreuna un pic lucrurile.
In final lucrurile s-au aranjat pentru a fi mai bine ! Odata trecuta perioada sarbatorilor m-am putut concentra pe cautarea unei noi locuinte, coabitarea in aceeasi curte cu colega mea fiind un pic penibila. Aceasta mi-a dat aripi pentru a rezolva problema unui apartament permanent si nu provizoriu ca cel in care locuiam si unde pretul era piperat, in plus de alte neplaceri.
Pe 5 ianuarie m-am mutat, cu ajutorul nesperat al cerului, intr-un apartament cu doua camere . In cateva zile am alergat ca o nebuna pentru a rezolva problemele administrative (si nu putine) : schimbarea de adresa, avocatele, telefoanele, internetul (care inca nu e instalat), alocatiile familiale, asistentele sociale, impozitele, securitatea sociala si alte o seama de grozavii. In cele cateva saptamani ce ma desparteau de data plecarii am galopat printre piedici multiple, am experimentat lucruri noi, am muncit pe branci, am terminat toate corvezile ce tin de mutarea intr-o casa noua. Eram extenuata… Un ultim hop cu pregatirea vacinurilor obligatorii si obtinerea vizei de care eu m-am ocupat. Cu cateva zile inaintea plecarii mi s-au furat in supermarket dosarele cu toate hartiile originare ce tineau de calatorie, asa ca a trebuit sa refac totul, dupa ce am cautat innebunita fiecare cotlon, ba chiar am ajuns pana la politie. Stresul mustea in fiecare por al meu, ceea ce mi-a dat ocazia de a dezvolta un mic psoriazis mai apoi.

M-am lasat condusa la aeroport de un prieten, care era la curent cu escapada mea, si cu care am facut toate cumparaturile de calatorie : produse contra piscaturilor de tantari, picaturi pentru ochi, lanterna, baterii, cafea, zahar, sapun si sampon din belsug. Am adaugat o pereche de sandale si niste basketi imbatraniti, un prosop si o groaza de bermudeni cu tricouri asortate si iata-ma gata de aventura.
Odata ajunsa la aeroport tremuram toata si inca nu realizam mare lucru. Incapabila sa ma proiectez in viitorul apropiat, sa visez la ceva ori sa imi fie frica chiar ! Dar in momentul plecarii mi se parea ca sunt un fakir care trebuie sa calce pe cuie inrosite si pe taciuni fierbinti.


Am ajuns intr-o joi seara, la Oagadougou capitala Burkinabeza , dupa o calatorie lunga cu avionul. Intampinati fiind de un cuplu de viitori pensionari, rezidenti de 8 ani in Burkina.. Ghidul nostru, un tanar african care astepta misiunea de 4 ani de zile, trebuia sa ne contacteze abia a doua zi. Un nume care promitea cascade de ras, acest Achile Zabre care era dupa toate probabilitatile medic ginecolog (dupa cum se prezenta) cum eu insami eram Mata Hari.

Am petrecut o seara un pic frustranta la inceput impreuna cu cuplul de francezi, dupa care atmosfera s-a mai detasat si a doua zi am facut un tur in capitala pentru a ne impregna de atmosfera locala. Ne-am impregant fara doar si poate nu numai plamanii cu o cantitate impresionanta de praf dens care polua aerul si impiedica soarele sa patrunda dincolo de un strat de nori galbeni cenusii ; ne-am impregnat totodata si pielea, nasul, ochii, fiecare celula vie.

Viziunea mea despre Africa era cu totul si cu totul alta. Ma asteptam sa vad meleaguri aride, da, dar altcumva.

Oagadougou e o capitala ciudata. Senzatia pe care ti-o da la iesirea din aeroport este ca ai aterizat intr-o lume construita anapoda, dupa toate tiparele cunoscute si care totusi nu seamana cu nici un tipar. O lume innecata intr-un soi de mizerie permanenta, dar care isi vede de treaba ei cu nonsalanta si veselie chiar.

Caci burkinabezii sunt in special oameni care traiesc doar in prezent, fara a-si face griji de ziua de maine ! Noul e absorbit cu nesat si transformat, adaptat la realitatile locale. Africanul rade neincetat, pare ca nu are varsta (dealtfel e nepoliticos sa intrebi varsta cuiva),si fizic vorbind se aseamana intre ei intr-o asemenea masura incat ai impresia ca regasesti acelasi personaj la sute de km departare.

Notiunea de timp nu exista la ei, nu se grabesc niciodata, nu se streseaza, nu se enerveaza, foarte rar ii auzi ca se cearta. Albul venit aici trebuie sa se adapteze, caci nimic nu ii clinteste pe africani din obiceiurile lor. Ziua e lunga, trece cu greu, par ca toti lenevesc, ca nu fac nimic si totusi orasul e in continua fierbere, intr-o vesnica miscare. In ciuda a tot exista o efervescenta uimitoare si o vitalitate a carei sursa scapa celui venit dintr-o tara zisa civilizata.

Ma asteptam sa vad insa un port anume, o specificitate, ma asteptam sa gasesc colibe cu stuf in chip de acoperis, modeste e drept dar dand un parfum de trecut primitiv. Ma asteptam la orice dar nu la ce am descoperit. Mi-au ramas in ochi copacii-flamboyant care nu erau inca in floare dar care se pare ca incanta ochiul in perioada ploilor. Mi-au ramas mangotierii uriasi din care atarna liane cu fructe mici ori mari, verzi si care in varful lor adapostesc concomitent florile: un copac inflorit si in pârg in acelasi timp. Si culoarea rosiatica a drumului, pe care ei o numesc « pista », ceea ce inseamna de fapt drum de tara.

Din ideea de tara africana nu ramane decat cantitatea enorma de praf. Nu nisip ci praf fin, rosu ca si caramida . Praf ce troneaza ca un zeu absolut peste tot si peste toate. Frunzele copacilor sunt murdarite de mazga rosiatica (praf pufos imbacsit de cativa stropi de ploaie trecatori). Drumurile gudronate in mare parte sunt inundate si ele. Zidurile, cladirile, cerul, pielea oamenilor prind cu toatele aceeasi tenta rosiatica-murdara pe parcursul zilei ori a anilor. Caldura in aceasta perioada este suportabila, facandu-ma sa ma gandesc la o zi de vara caniculara din batrana Europa, in care fiece miscare este facuta la ralenti, in care se economiseste energia pentru a rezista pe toata durata zilei.

Se pare ca luna februarie este ultima care ofera o temperatura suportabila. Incepand din martie termometrele vor exploda incetul cu incetul, apoi din iulie incep ploile binecuvantate care transforma praful in noroi insa care spala copacii si fac sa incolteasca in trei zile pana si pietrele. Cand vin ploile totul inverzeste, totul infloreste, totul pare paradisiac.

Momentan insa e perioada uscata. Se pune din cand in cand cate un vant care imbacseste totul si mai dihai si care pune ochii la grea incercare. Dar trece asa cum a venit dupa o zi, ori doua. Uneori dureaza doar cateva ore acest vant al carui nume l-am uitat, si se nasc pe marginea drumului mici vartejuri, ca niste coloane de fum ce poarta cu ele praful, pungi de plastic, gunoaie. Cand totul se calmeaza pungile de plastic stau agatate ca niste cuiburi pe crengi. Gunoaiele isi reiau si ele, ca si praful, locul lor obisnuit : in drum..

In rest orasul, orice oras, e labartat fara nici o logica. Un mare patrat cadrilat de sosele gudronate in lungime si in latime, fara nici o ordine ! Imposibil sa te reperezi, cel putin in primele zile ! Totul pare la fel. Mici constructii de 2-3 etaje, lamentabile, cateva asa zise vilute (numele pare ridicol la vederea lor) din care se vad doar acoperisurile murdare in dosul zidurilor. In spatele lor se ascund adevarate gradini, dar aceste locuinte sunt privilegiate. Sunt cele locuite de europeni, inchiriate de catre localnicii mai instariti. La poarta lor se gaseste un scaun pe care e asezat gardianul casei, cel ce deschide si inchide portile, poarta bagajele . In interiorul caselor locuite de europeni se gaseste mereu un servitor, intotdeauna barbat ! Li se spune « boy », baiatul in casa deci, care se ocupa cu pregatirea si servirea mesei, cu intretinerea curateniei si cu toate corvezile pe care stapana casei i le va da. Acestea sunt servicii cautate, caci permit familiilor de albi de a avea un ajutor si un paznic credincios contra unei mici sume de bani, iar africanului de a avea o munca cat de cat stabila si un salariu multumitor in loc sa strabata drumurile pentru a vinde pungute cu apa, ori cartele de telefon, ori pui, ori produse din ceramica.

Mai exista si Resedintele oficiale ale personalului diplomatic si ale altor institutii guvernamentale din Europa. Cel mai impozant, un adevarat palat era cel al Unesco.

In rest casele nu au nici o arhitectura ! Un amestec de forme si de stiluri, modeste in mare, fara nici o asemananre cu cele vazute aiurea. Unele constructii par niste zaruri uriase. Altele incearca o asemanare cu forma unei case, dar nereusita. Uneori aveam impresia ca vad in dimensiuni exagerate opera unui copil care incearca sa imagineze un castel din noroi, din lut ori din nisip. In orice caz sunt locuinte. Europenii care le inchiriaza pe cele mai acatarii fac modificari, planteaza iarba, intretin, construiesc piscine si la plecare locul pare altul.

In afara zidurilor insa totul e deprimant, semanand cu un maidan din care lipsesc doar cainii vagabonzi (nici urma in Africa, am zarit vreo 3 in total). Dincolo de ziduri exista doar praful si urma cararilor facute –un soi de alei care te conduc la case-; si pungi de plastic negre, cu miile, duse de vant, rostogolite, intoarse pe fata si pe dos si care sfarsesc in a semana cu niste cuiburi. Caci sunt agatate in copaci (de catre vantul zburdalnic) sau lasate de izbeliste in drum ca niste corbi ce si-au dat obstesul sfarsit. De ce sunt negre si nu albe, ori colorate nu stiu ! Dar e incredibil pana unde au putut patrunde banalele pungi de plastic de supermarket, indestructibile. Sunt de gasit pe tot parcursul tarii aproape, cu predilectie in orasele mari, dar si in desert. Si asta in toate tarile Africii de Vest.

In Australia exista calamitatea broastelor otravitoare aduse pentru a proteja trestia de zahar contra lacustelor si care au sfarsit prin a se inmulti, a se adapta impotriva predatorilor si a infesta intregul teritoriu. In vestul continentului African exista calamitatea pungilor de plastic, care se pare (imi imaginez cel putin) ca au sfarsit prin a se bronza si a lua culoarea locala. Caci niciunde nu am gasit in magazine pungi de culoare neagra ; si totusi devin astfel printr-un fenomen ce scapa intelegerii tuturor.

Asadar imagineaza-ti un aerodrom urias strabatut de strazi si stradute, unele gudronate altele batatorite pur si simplu pe pamantul strabatut de pasi. Si unele si altele sunt infestate de praful rosu si pufos. Toate sunt marginite de case mai mult sau mai putin locuibile, si brodate de tarabe mititele din tabla ori din lemn, ori chiar din carton, ori din chirpici , impodobite fiecare cu inscriptii multicolore.
Toate publicitatile lumii se gasesc adunate aici dar numai pentru a colora locul, nicidecum pentru ca se poate cumpara ceva. Reclamele pentru tigari sunt in special in mare voga, lipite pe ziduri, pe firmament si oriunde exista un loc de lipit ceva.

Aproape la fiecare patru pasi se gaseste un maquis, taraba locala unde orice om se poate opri si poate sorbi linistit o bere ori un Coca-Cola local, sau poate manca un asa zis "pui-bicicleta" , un "pui-televizat", un "pui-marmoiselle" (vine de la mademoiselle, pronuntat in mod caraghios asa cum se vede)). Ori, de ce nu, un ness caldicel facut dintr-un pliculet de cafea instant si cativa stropi de apa incalzita mai mult ca probabil de soare decat de vreo flacara.

Oricat ai strabate tara in lung si in lat, toate maquis-urile se aseamana. Constructia in sine poate fi mai subreda , mititica, invadata de rugina (acoperis din tabla, mese de tabla a caror culoare a dat bir cu fugitii demult). Sau poate fi ceva mai aerisita, lasand loc unui umbrar, unor scaune mai comode, ba chiar plantarii catorva tufe verzi care dau senzatia de racoare. Cei mai cocheti (rare ocazii) s-au chinuit sa stavileasca praful punand un soi de pietris rosiatic sau cimentand un soi de arena in care au fost plantate mesele si scaunele. Paharele sunt mereu aceleasi, din sticla alba, groasa, cu gura labartata si lipsite de orgoliul frumusetii. Posibilitatea de a consuma e invariabil aceeasi. Ceainicele -ocnase din plastic, vargate in alb si albastru, se gasesc si ele pretutindeni si dau consumatorului posibilitatea de a-si spala mainile inainte de a manca. Africanul e mandru de traditia spalatului mainilor si tine la aceasta masura de igiena pretutindeni.

Ei bine, afara de constructiile care poarta denumirea de palat (data de dimensiune si nu de frumusete, precum si de nobletea materiei : care va sa zica piatra si ciment, lux absolut) pe care unii oameni - politici ori nu- tin sa le planteze in mijlocul unui teren prafos de cateva hectare; afara de sosele interminabile numite bulevard care duc nu se stie unde, pe acest aerodrom urias se gasesc si oameni.
Negri si albi sunt amestecati intr-un du-te vino permanent, cat tine ziua si noaptea. Masini, nu foarte numeroase, dar mai ales biciclete si motorete . Acestea din urma zumzaie ca niste muste enervante facand slalom printre automobilele prafuite si pietonii indisciplinati , incurcand circulatia in permanenta, provocand fara incetare accidente, adesea mortale.
Pe biciclete si motorete stau calare oameni de culoare, de toate varstele, barbati dar in egala masura femei. Acestea din urma sunt imbracate in stil european (tricouri, blue jeans, ori fuste ce trebuie sa acopere pulpele picioarelor - considerate a fi partea cea mai sexi la o femeie-) ; sau in stil traditional infasurate intr-o tesatura viu colorata ori alba.
Iar cele mai nobile dintre ele poarta un vesmant compus din doua piese ! O fusta lunga mulata pe corp si care se termina la poale intr-o usoara evazare si o bluza cu bretelute subtiri care lasa sa se vada delicioasa culoare ciocolatie a bratelor si a decolteului. Tesatura implica un model geometric in culori pastelate care odihnesc ochiul. Coafurile sunt si ele complicate: in tepi, coculete, carari multiple, impletituri meticuloase sau pur si simplu un ciuf lunguiet si lucios care da senzatia totodata ca e fixat pentru totdeauna intr-o anumita forma. Uneori chiar, femeile cu parul lung si lins artificial prin cine stie ce metode, te fac sa te gandesti ca au podoaba capilara cimentata. Dealtfel « saloanele de coafura » isi striga pretutindeni maiestria prin afise imense , in general oferind si alte servicii ca de pilda « curatatorie, spalatorie ». Nimic de-a face cu parul cucoanelor, dar si acest lucru face parte din culoarea locala.

In rest restaurantele sunt rare si beneficiaza doar hotelurile mai de calitate. Firmele poarta nume pompoase care cu exceptia unei litere te fac sa te gandesti la sigle bine cunoscute. Sofitel devine Soritel, un maquis mai de Doamne ajuta se numeste Moulin Rouge, oriunde iti intorci privirea gasesti ceva demn de ras. Reclamele pentru Coca Cola, telefoane portabile si apa plata sunt in spiritul local, simple, haioase, populate de personaje africane. Ah, si am uitat sa vorbesc de cyber cafe-uri unde te poti conecta la internet dar unde bineinteles nu exista nici urma de cafea (cum de altfel nu exista in toata tara). Tot teritoriul, pana si un satuc pierdut la 1000 km departare de capitala, beneficiaza de internet. Nu conteaza cat dureaza, cum arata ordinatoarele pe care le descoperi aliniate indaratul unei perdele inflorate mai demult, azi decolorata de soare. Conteaza ca poti avea contact virtual in cateva minute, fie ele cat de lungi.
Exista locuri unde nu este apa potabila si unde se asteapta ca europenii sa foreze ca sa aduca apa la suprafata. Exista locuri unde se naste la lumina unei lampi de gaz. Dar internetul si portabilul si-au pus amprenta pe spiritul africanului, comertul cel mai intalnit fiind cel de cartele telefonice (fiecare masina ce se opreste e asaltata de zeci de africani cu cartele infipte intr-un bat urias semanand cu un arbore genealogic colorat).

Peisajul capitalei si a oricarui oras poate fi completat de ceea ce poate cara africanul in spate, pe bicicleta, pe motoreta sau in camion.
Puiul bicicleta vine de la vanzatorii ambulanti care transporta pe doua roti un munte involburat de galinacee vii, crescute si hranite in batatura casei sale –asadar considerate « de ferma »-. E incredibil cum pot sa se acopere cu oratanii zeci si zeci, si sa circule prin soarele arzator, printre masini si alte vehicule pe doua roti. Puiul televizat e deja fript si asezat intr-un soi de acvariu de sticla, trambalat pretutindeni pe vesnica bicicleta in cautarea unui stomac flamand sau pofticios. In ce priveste puiul-domnisoara, e cel servit in maquis de o ospatarita nu intotdeauna gratioasa, dar obligatoriu tanara, care isi taraste agale talpile goale prin tarana de la o masa la alta, culegand comenzile, desfacand alene sticlele de racoritoare, aducand bucati - geometrie ciudata- de gheata sparta ( recomandat a nu se consuma din pricina apei nepotabile), ori servind puii rumeniti si apoi disecati direct pe o bucata de hartie .

Pe aceleasi biciclete se pot cara baloti de tesaturi , si orice alta povara, iar cantitatea e intotdeauna disproportionala cu bicicleta si cu purtatorul poverii . Am vazut un biet Sisif ce aseza meticulos, dupa o arta anume, nenumarate si imense oale din lut subtiri si fragile, pe care le purta cu maiestrie mai apoi pe cele doua roti .

Cu aceasta prima cantitate de imagini m-am incarcat in prima mea zi de vizita pe taram african.




Michaela