Povesti in limba romana!
Raspunsuri - Pagina 4
anilia spune:
de povesti nemuritoare isi aduce cineva aminte?
doamne ce le mai iubeam... eram dependenta.
si uite cu povesti nemuritoare am crescut eu, ce generatie...dor de copilarie, va e cateodata?
crista-s spune:
A fost primul diafilm cu povesti din viata mea .. deci cred ca nu o voi uita niciodata ...
Turtita
poveste populara
Au fost o data un mos si o baba. Intr-o zi, mosneagul o ruga pe baba sa-i faca o turtita, dar baba nu avea faina.
Baba se stradui si stranse, totusi, vreo doi pumni de faina de pe fundul lazii. Framanta aluatul cu smantana, facu o turtita si o baga la cuptor.
Dupa putin timp, baba scoase o turtita rotunjoara, rumena si frumoasa, si o puse pe fereastra sa se mai raceasca.
Turtita statu ce statu pe fereastra, apoi se rostogoli pe lavita, de acolo pe dusumea si de pe dusumea spre usa.
Cand ajunse la usa, turtita sari peste prag in tinda, apoi in curte. O porni spre poarta, de acolo pe drum, dupa care se rostogoli tot mai departe si mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i iesi in cale un iepure, care vru s-o manance. Dar turtita, fara teama, ii zise:
Eu sunt turtita umflata
De prin lada adunata
Din camara maturata
In cuptor sunt rumenita
Pe ferestra sunt racita.
Iar apoi vrand sa para tare iscusita, mai zise:
Pe bunic l-am pacalit
De bunica am fugit
De tine-am sa fug in data
Iepuras fara de pata.
Si se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuandu-si drumul, numai ce-i iesi in cale un lup, cu o gura cat o sura, care vru sa o inghita. Turtita ii canta si lui cantecul ei, pe care il sfarsi zicand:
Geaba lupul casca gura
Fug de el ma dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin padure, numai ce-i iesi in cale un urs, si acesta flamand nevoie mare! Dar turtita nici ca se sinchisi de dansul. Ii canta si ursului acelasi cantecel, pe care il incheie astfel:
Nu ma tem cat de putin
Caci fug si de Mos Martin.
Rostogolindu-se turtita mai departe, in cale ii aparu cumatra vulpe. Vicleana ii dadu binete si incepu s-o laude, spunandu-i ca e tare frumoasa si rumena.
Turtita se bucura ca a gasit pe cineva care sa o laude, asa ca se opri si-i canta si vulpii cantecelul ei, sfarsindu-l asa:
Si de nimeni nu imi pasa
Fug eu si de vulpe, lasa!
Vulpea ii lauda cantecul, dar o ruga sa nu plece, ci sa il mai cante o data, caci e batrana si nu a auzit bine. Ca sa fie mai aproape, vicleana o pofti sa se aseze pe botul ei.
Turtita, nebanuind nimic, facu intocmai.
Cantecul paru sa-i placa mult vulpitei, asa incat vru sa-l mai asculte si a treia oara, asa pentru ultima data. O ruga deci pe turtita sa i se aseze pe limba si sa cante acolo. Insa cum sari turtita pe limba vulpii, aceasta ...hap! o inghiti.
Cristina
"Quando vuoi davvero l'amore lo troverai che ti aspetta."
crista-s spune:
ca o completare la Inul si camesa ...
Acul si barosul
de Ion Creanga
Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma, de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.
- Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala?
- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai iesit; s-apoi tu ni cauti pricina?
- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.
- Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?
- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.
- Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi?
- Ce am facut si ce fac, indata ti-oi spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule?
- Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in mana decat ferarul?
- Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li impungi degetele?
- Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa faci din el lucruri mai bune si mai frumoase?
- Mai... da' bun esti de gura!
- Si de gura, dar si de lucru.
- Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble cu pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si mai gubav? Fierarul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta, ca sa prindeti la minte.
Cristina
"Quando vuoi davvero l'amore lo troverai che ti aspetta."
crista-s spune:
Cinci pīini
de Ion Creanga
Doi oameni, cunoscuti unul cu altul, calatoreau odata, vara, pe un drum. Unul avea īn traista sa trei pīni, si celalalt doua pīni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei rachiti pletoase, līnga o fīntīna cu ciutura, scoate fiecare pīnile ce avea si se pun sa manīnce īmpreuna, ca sa aiba mai mare pofta de mīncare.
Tocmai cīnd scoasera pīnile din traiste, iaca un al treile drumet necunoscut īi ajunge din urma si se opreste līnga dīnsii, dīndu-le ziua buna. Apoi se roaga sa-i deie si lui ceva de mīncare, caci e tare flamīnd si n-are nimica merinde la dīnsul, nici de unde cumpara.
- Poftim, om bun, de-i ospata īmpreuna cu noi, zisera cei doi drumeti calatorului strain; caci, mila Domnului! unde manīnca doi mai poate mīnca si al treilea.
Calatorul strain, flamīnd cum era, nemaiasteptīnd multa poftire, se asaza jos līnga cei doi, si īncep a mīnca cu totii la pīne goala si a bc apa rece din fīntīna, caci alta udatura nu aveau. Si manīnca ei la un loc tustrei, si manīnca, pana ce gatesc de mīncat toate cele cinci pīni, de parca n-au mai fost.
Dupa ce-au mīntuit de mīncat, calatorul strain scoate cinci lei din punga si-i da, din īntīmplare, celui ce avusese trei pīni, zicīnd:
- Primiti, va rog, oameni buni, aceasta mica multamita de la mine, pentru ca mi-ati dat de mīncare la nevoie; veti cinsti mai īncolo cīte un pahar de vin, sau veti face cu banii ce veti pofti. Nu sunt vrednic sa va multamesc de binele ce mi-ati facut, caci nu vedeam lumea īnaintea ochilor de flamīnd ce eram.
Cei doi nu prea voiau sa primeasca, dar, dupa multa staruinta din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, calatorul strain si-a luat ziua buna de la cei doi si apoi si-a cautat de drum. Ceilalti mai ramīn oleaca sub rachita, la umbra, sa odihneasca bucatele. Si, din vorba īn vorba, cel ce avuse trei pīni da doi lei celui cu doua pīni, zicīnd:
- Tine, frate, partea dumitale, si fa ce vrei cu dīnsa. Ai avut doua pīni īntregi, doi lei ti se cuvin. Si mie īmi opresc trei lei, fiindca-am avut trei pīni īntregi, si tot ca ale tale de mari, dupa cum stii.
- Cum asa? zise celalalt cu despret! pentru ce numai doi lei, si nu doi si jumatate, partea dreapta ce ni se cuvine fiecaruia? Omul putea sa nu ne deie nimic, si atunci cum ramīnea?
- Cum sa fie? zise cel cu trei pīni; atunci as fi avut eu pomana pentru partea ce mi se cuvine de la trei pīni, iar tu, de la doua, si pace buna! Acum, īnsa, noi am mīncat degeaba, si banii pentru pīne īi avem īn punga cu prisos: eu trei lei si tu doi lei, fiecare dupa numarul pīnilor ce am avut. Mai dreapta īmparteala decīt aceasta nu cred ca se mai poate nici la Dumnezeu sfīntul
- Ba nu, prietene, zise cel cu doua pīni. Eu nu ma tin ca mi-ai facut parte dreapta. Haide sa ne judecam, si cum a zice judecata, asa sa ramīie.
- Haide si la judecata, zise celalalt, daca nu te multumesti. Cred ca si judecata are sa-mi gaseasca dreptate, desi nu m-am tīrīt prin judecati de cīnd sunt.
Si asa, pornesc ei la drum, cu hotarīrea sa se judece. Si cum ajung īntr-un loc unde era judecatorie, se īnfatoseaza īnaintea judecatorului si īncep a spune īmprejurarea din capat, pe rīnd fiecare; cum a venit īntīmplarea de au calatorit īmpreuna, de au stat la masa īmpreuna, cīte pīni a avut fiecare, cum a mīncat drumetul cel strain la masa lor, deopotriva cu dīnsii, cum le-a dat cinci lei drept multamita si cum cel cu trei pīni a gasit cu cale sa-i īmparta.
Judecatorul, dupa ce-i asculta pe amīndoi cu luare aminte, zise celui cu doua pīni:
- Si nu esti multumit cu īmparteala ce s-a facut, omule?
- Nu, domnule judecator, zise nemultamitul; noi n-am avut de gīnd sa luam plata de la drumetul strain pentru mīncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit īntīmplarea de-asa, apoi trebuie sa īmpartim drept īn doua ceea ce ne-a daruit oaspetele nostru. Asa cred eu ca ar fi cu cale, cīnd e vorba de dreptate.
- Daca e vorba de dreptate, zise judecatorul, apoi fa bine de īnapoieste un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pīni.
- De asta chiar ma cuprinde mirare, domnule judecator, zise nemultamitul cu īndrazneala. Eu am venit īnaintea judecatei sa capat dreptate, si sa vad ca dumneta, care stii legile, mai rau ma acufunzi. De-a fi sa fie tot asa si judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
- Asa ti se pare dumitale, zise judecatorul linistit, dar ia sa vezi ca nu-i asa. Ai avut dumneata doua pīni?
- Da, domnule judecator, doua am avut.
- Tovarasul dumitale, avut-a trei pīni?
- Da, domnule judecator, trei a avut.
- Udatura ceva avut-ati vreunul?
- Nimic, domnule judecator, numai pīne goala si apa rece din fīntīna, fie de sufletul lui a facut-o acolo, īn calea trecatorilor.
- Dinioarea, parca singur mi-ai spus, zise judecatorul, ca ati mīncat toti tot ca unul de mult; asa este?
- Asa este, domnule judecator.
- Acum, ia sa statornicim rīnduiala urmatoare, ca sa se poata sti hotarīt care cīta pīne a mīncat. Sa zicem ca s-a taiat fiecare pīne īn cīte trei bucati deopotriva de mari; cīte bucati ar fi avut dumneata, care spui ca avusi doua pīni?
- Sese bucati as fi avut, domnule judecator.
- Dar tovarasul dumitale, care spui ca avu trei pīni?
- Noua bucati ar fi avut, domnule judecator.
- Acum, cīte fac la un loc sese bucati si cu noua bucati?
- Cincisprezece bucati, domnule judecator.
- Cīti oameni ati mīncat aceste cincisprezece bucati de pīne?
- Trei oameni, domnule judecator.
- Bun! Cīte cīte bucati vin de fiecare om?
- Cīte cinci bucati, domnule judecator.
- Acum, tii minte cīte bucati ai fi avut dumneata?
- Sese bucati, domnule judecator.
- Si cīte ti-au mai ramas de īntrecut?
- Numai o bucata, domnule judecator.
- Acum, sa stam aici, īn ceea ce te priveste de dumneta, si sa luam pe istalalt la rīnd. Tii minte cīte bucati de pīne ar fi avut tovarasul d-tale?
- Noua bucati, domnule judecator.
- Si cīte a mīncat el de toate?
- Cinci bucati, ca si mine, domnule judecator.
- Dar de īntrecut, cīte i-au mai ramas?
- Patru bucati, domnule judecator.
- Bun! Ia, acus avem sa ne īntelegem cīte se poate de bine! Vra sa zica, dumneata ai avut numai o bucata de īntrecut, iar tovarasul dumitale, patru bucati. Acum, o bucata de pīne ramasa de la dumneata si cu patru bucati de la istalalt fac la un loc cinci bucati?
- Taman cinci, domnule judecator.
- Este adevarat ca aceste bucati de pīne le-a mīncat oaspetele dumneavoastra, care spui ca v-a dat cinci lei drept multamita?
- Adevarat este, domnule judecator.
- Asadar, dumitale ti se cuvine numai un leu, fiindca numai o bucata de pīne ai avut de īntrecut, si aceasta, ca si cum ai fi avut-o de vīnzare, deoarece ati primit bani de la oaspetele dumneavoastra. Iar tovarasul dumitale i se cuvine patru lei, fiindca patru bucati de pīne a avut de īntrecut. Acum, dara, fa bine de īnapoieste un leu tovarasului dumitale. Si daca te crezi nedreptatit, du-te si la Dumnezeu, si las' daca ti-a face si el judecata mai dreapta decīt aceasta!
Cel cu doua pīni, vazīnd ca numai are īncotro sovai, īnapoieste un leu tovarasului sau, cam cu parere de rau, si pleaca rusinat.
Cel cu trei pīni īnsa, uimit de asa judecata, multameste judecatorului si apoi iese, zicīnd cu mirare:
- Dac-ar fi pretutindeni tot asemenea judecatori, ce nu iubesc a li cīnta cucul din fata, cei ce n-au dreptate n-ar mai nazui īn veci si-n pururea la judecata.
Corciogarii, porecliti si aparatori, nemaiavīnd chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de munca, sau ar trebui, īn toata viata lor, sa traga pe dracul de coada
Cristina
"Quando vuoi davvero l'amore lo troverai che ti aspetta."
Luna75 spune:
Multumesc tuturor fetelor pentru povestile postate,foarte frumoase si interesante.
Ana-Maria 
pentru promptitudinea ta.
Cu rabdare si perseverenta nimic nu e imposibil.
akella spune:
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte - Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti.
De cand se iscalea musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar. In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:
Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare.
Eu nu am venit sa te intreb asta zise imparatul ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.
Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el.
Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateasa s-a simtit insarcinata. Toata imparatia si toata curtea, si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.
Mai-nainte insa de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plans, de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.
Taci, dragul tatei, zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare sau cutare fata de imparat si alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in tobe si in surle si in toata imparatia se tinu veselie mare o saptamana intreaga.
De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate invataturile, pe care alti copii le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si invatat ca Solomon imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:
Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere.
Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:
Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.
Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut.
Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii:
Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie.
Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.
Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde erau cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos, si slab, se duse si la dansul, iar cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:
Ce poruncesti, stapane?
Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea.
Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca, si calul ii zise:
Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte.
Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiza toate cuferele cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea. Fat-Frumos, dupa ce rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui cufar vechi, armele si hainele tatane-sau de cand era flacau, dar foarte ruginite. Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina, si dupa sase saptamaini, izbuti a face sa luceasca armele ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum ii zisese el. Destula munca avu; dar fie, ca izbuti.
Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatate si pregatite, o data se scutura si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
De azi in trei zile plecam.
Sa traiesti, stapane; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii raspunse calul.
A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua buna de la imparat, de la imparateasa, de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii, care, cu lacrimi in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca.
Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul. Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni.
Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padurea ce o vezi, o s-o intalnim venind sa te prapadeasca; e grozav de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi, iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta.
Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul.
A doua zi, cand se revarsau zorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos inseua si infrana calul, si chinga o stranse mai mult decat alta data, si porni, cand auzi o ciocanitura groaznica.
Atunci, calul ii zise:
Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia.
Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea; iar calul se urca ca vantul pana cam deasupra ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata, si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:
Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic!
Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, m-ai mancat tu pe mine; sa stii ca pana azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa nebuni care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe.
Se dusera acasa la dansa, unde Gheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca p-un calator. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere, deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile de-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea zise:
Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti.
Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o campie frumoasa, pe de o parte cu iarba inflorita, iara pe de alta parte parlita. Atunci el intreba pe cal:
De ce este iarba parlita?
Si calul ii raspunse:
Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decat sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata.
A doua zi se pregatira, ca si cand ajunsese la Gheonoaie, si pornira. Cand auzira un urlet si o vajaietura cum nu mai auzisera ei pana atunci!
Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripturoaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupra si se lasa asupra ei cam pe o parte. Fat-Frumos o sageta si ii zbura un cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat-Frumos si mai si decat Gheonoaia; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.
Trecand si peste hotarele scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce, de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si, daca ne-a ajuta Dumnezeu sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si viata fara moarte. Aceasta casa este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dac-om putea, sa sarim pe deasupra.
Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si rasuflarea, zise:
Stapane, strange chinga cat poti de mult, si, incalecand, sa te tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma stanjenesti in zborul meu.
Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproape de padure.
Stapane, mai zise calul, acum e timpul cand se da de mancare fiarelor padurii si sunt adunate toate in curte; sa trecem.
Sa trecem, raspunse Fat-Frumos.
Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copac si deodata toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamna palatului afara, dand de mancare puilor ei (caci asa numea ea lighioanele din padure), ii prapadea negresit.
Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapana era o zana nalta, subtirica si dragalasa, si frumoasa, nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramase incremenit. Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:
Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Daca cautati ceea ce ziseti, aci este.
Atunci descaleca si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta, si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure.
Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele, caci ziceau ca li se urase sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.
Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La insotirea lor, stapanele casei ii detera voie sa mearga prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.
Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vanatoare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul, in invalmaseala, nu bagase de seama ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.
Luand iepurele, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? Deodata il apuca un dor de tata-sau si de mama-sa. Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre; dara ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce vedeau intr-insul.
Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul speriate.
Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.
Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te, ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri.
Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-au fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul. In cele mai de pe urma, calul ii zise:
Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spun o vorba si, daca vei primi tocmeala mea, te duc inapoi.
Primesc, zise el, cu toata multumirea, spune-o!
Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
Asa sa fie, zise el.
Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.
Locuitorii radeau de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de seama ca barba si parul ii albise.
Ajungand la mosia Gheonoaiei, facu intrebari ca si la mosia Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia tatane-sau. Aici, alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise:
Ramai sanatos, stapane, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca indata si aidem!
Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand.
Calul pleca ca sageata de iute.
Vazand palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dansele, ofta si, cu lacrimi in ochi, cata sa-si aduca aminte cat erau odata de luminate aste palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-trei ori, cercetand fiecare camara, fiecare coltulet ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, intrarea careia se astupase de daramaturile cazute.
Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia umbland, nu gasi decat un cufar hodorogit, il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:
Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam.
O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort si indata se si facu tarana.
Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.
monica-elizabet spune:
va multumim fetelor si eu si copilashii mei vasi mai asteptam povesti
monica
katty spune:
Va scriu si eu o poveste:
Aleodor Imparat
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in desert.
Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira.
Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise:
- Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti spui: Vezi tu muntele acela de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel munte este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe mosia lui, nu scapa nepedepsit.
Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata suflarea de pe pamant, de pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul.
Il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sa-l ingroape.
Aleodor, dupa ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la cale ca si un om matur. Toata lumea era multumita de domnirea sa, si oamenii se faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui.
Adesea iesea Aleodor la vanatoare ca sa-si petreaca ceasurile ce-i prisosea de la trebile imparatiei. El tinea minte ce-i spusese tatane-sau si se silea sa-i pazeasca cuvintele cu sfintenie.
Intr-o zi, nu stiu cum facu, dus fiind pe ganduri, si aluneca de calca pe pamantul pocitului de om. N-apuca sa faca zece, douazeci de pasi, si iata case pomeni cu dansul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru ca trecuse pe pamantul omului celui slut si scarbos, ci ii era ciuda cum de sa calce vorba tatalui sau ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pamantului ii zise:
- Toti nelegiuitii ce-mi calca hotarul cad in robia mea.
- Mai intai trebuie sa stii, ii raspunse Aleodor, ca din nebagare de seama si fara de voia mea am calcat pe coprinsul tau, si n-am nici un gand rau asupra-ti.
- Eu te socoteam mai altfel; dara vaz ca ai de gand sa-ti ceri iertaciune de la mine ca toti fricosii.
- Ba sa ma fereasca Dumnezeu! Eu ti-am spus curatul adevar, si daca vrei lupta, alege-ti: in sabii sa ne taiem, in buzdugane sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
- Nici una, nici alta. Ci, ca sa scapi de pedeapsa alt chip nu e, decat sa te duci sa-mi aduci pe fata lui Verdes imparat.
Aleodor voi sa se codeasca oarecum, ba ca trebuile imparatiei nu-l iarta sa faca o calatorie asa de lunga, ba ca n-are calauz, ba ca una, ba ca alta; dara asi! unde vrea sa stie pocitul de toate astea! El o tinea una, sa-i aduca pe fata lui Verdes imparat, daca vrea sa scape de ponosul de talhar, de calcator de drepturile altuia, si sa ramaie cu sufletul in oase.
Aleodor se stia vinovat. Desi fara voia lui, dara stia ca a facut un pacat de a calcat pe mosia slutului. Mai stia iara ca de omul dracului, sa dai si sa scapi. Sa n-ai nici in clin, nici in maneca cu dansul. Fagadui in cele din urma sa-i faca slujba cu care-l insarcina.
Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop stia ca, deoarece Aleodor i-a fagaduit, apoi are sa-si tie cuvantul, ca unul ce era om de omenie, si-i zise:
- Pasa cu Dumnezeu, si sa-ti ajute sa vii cu izbanda buna. Aleodor pleca. Si cum mergea el gandindu-se si razgandindu-se cum sa-si implineasca sarcina mai bine, caci isi daduse cuvantul, se pomeni pe marginea unui elesteu si o stiuca se zbatea de moarte pe uscat.
Cum o vazu, el se duse sa o ia sa-si aline foamea cu dansa. Stiuca ii zise:
- Nu ma omori, Fat-Frumos; ci mai bine da-mi drumul in apa, ca mult bine ti-oi prinde cand cu gandul n-ai gandi. Aleodor o asculta si o dete in apa. Atunci stiuca ii mai zise:
- Tine acest solzisor, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Flacaul pleca mai inainte si se tot mira de o astfel de intamplare.
Cand, iaca se intalneste cu un corb ce avea o aripa rupta. Si voind sa vaneze corbul, el ii zise:
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sa-mi legi aripa, ca mult bine ti-oi prinde.
Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa plece, corbul ii zise:
- Tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca dete peste un taune. Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise:
- Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. Tine acest pufulet din aripioara mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa pe taune sa se duca in voia lui.
Si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat. Cum ajunse aci, se puse la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce cauta.
Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in ziua d-a treia, Verdes imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga nimeni sa-l cerceteze? Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine pe procopseala?
Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma, chema pe Aleodor si-l duse inaintea imparatului.
- Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele?
- Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata.
- Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sa te ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va gasi, capul ti se va taia si se va pune in parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de la mine.
- Am nadejde la Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura.
- Asa?
- Asa.
Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira.
Viind fata de fata, se invoira ca a doua zi el sa se ascunza cum va sti mai bine. Iara daca se invoira, el ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se ascunza mai bine. Vezi ca era vorba de capul lui, iara nu de altceva. Si tot mergand pe ganduri si tot planuind, iata ca-si aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare, ca stiuca si venise si-i zise:
- Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos?
- Ce sa poftesc? Iaca, iaca, ce mi s-a intamplat. Nu stii tu ceva sa ma inveti ce sa fac?
- Ia nu te mai ingrija. Lasa pe mine.
Si indata, lovind din coada, facu pe Aleodor un cosacel si il ascunse pe fundul marii, printre ceilalti cosacei.
Cand se scula fata isi lua ocheanul si se uita cu el in toate partile. Nu-l vazu. De unde ceilalti cari venise sa o ceara in casatorie se ascundeau prin pivniti, pre dupa case, pre dupa cate o sira de paie, sau prin vreo cula parasita, Aleodor se ascunse astfel, incat fata intra la grije ca a sa fie biruita. Ce-i veni ei, se uita cu ocheanul si in mare, si il zari pe fundul marii, printre cosacei. Pasamite, ocheanul ei era nazdravan.
- Iesi d-acolo, hotomanule, ii zise ea razand. Ce mi te-ai posmagit asa? Din coscogeamite omul te-ai facut un cosac si mi te-ai ascuns in fundul marii.
N-avu incotro si trebui sa iasa.
Ea si zise imparatului:
- Mi se pare, tata, ca flacaul asta mi-a venit de hac. Si mult e nurliu si dragalas. Chiar de l-oi afla pana la a treia oara, sa-l ierti, tata, ca nu e prost ca ceilalti. Boiul lui il arata a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, ii raspunse imparatul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gandi la corb. Acesta fu numaidecat inaintea lui, si-i zise:
- Ce mai vrei, stapane?
- Ia uita-te, neiculita, ce mi s-a intamplat; nu stii tu ceva sa ma inveti?
- Sa cercam.
Si lovindu-l cu aripa, il facu un pui de corb si il vari intr-un stol de corbi ce se urcase pana la vantul turbat.
Cum se scula fata, isi lua ocheanul si iarasi il cata prin toate locurile. Nu e. Cauta-l pe pamant, nu e. Cauta-l prin ape si prin mari, nu e. Se lua de ganduri fata. Cand, catre namiezi, ce-i veni ei, se uita si in sus. Si zatindu-l in slava cerului printre stolul de corbi, incepu a-i face cu degetul, si-i zise:
- Ghidi, ghidi, talharule ce esti! Da-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai facut asa pitcoace de pasare? Nici in rai nu scapi de mine!
Se dete jos, ca n-avea ce face. Imparatul incepu a se minuna si el de istetimea lui Aleodor si-si pleca urechea la rugaciunea fiicei sale.
Insa, fiindca legatura era ca sa se ascunza pana de trei ori, imparatul zise:
- D-a minune, ia sa vedem unde are sa se mai ascunza?!
A treia zi, dis-de-dimineata, se gandi la taune. Acesta veni intr-un suflet. Dupa ce ii spuse ce voieste, taunele zise:
- Lasa pe mine, si de te-oi gasi, eu aici sunt.
Il facu o lindina si-l ascunse chiar in coada fetei, fara sa simta ea.
Sculandu-se fata si luand ocheanul, il cauta toata ziua, si, ca sa dea de dansul, nici cat. Ea se da de ceasul mortii, caci il simtea, i se arata ei a fi p-aci prin preajma, dara de vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga:
- Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai biruit, a ta sa fiu.
Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. Imparatul n-avu nici el ce mai zice, si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai, pana afara din imparatia lui.
Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in poala ei si adormi. Fata de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si ea nu se putu opri, ci il saruta. Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea planse si ii zise:
- I! Aleodor draga, dara grea palma mai ai!
- Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a tramis pe mine.
- Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce sa fac; dara lasa, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop.
- Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece.
Fata, cand vazu pe acea iazma, se cutremura de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul.
Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia cu binele pe langa dansa. Dara fata ii zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe fata pamantului.
Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si umbla cu sosele, cu momele sa induplece pre fata a-l lua de barbat.
Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii cat de colo. Din satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera ca tine.
Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de necaz, cum de sa fie el ocarat atat de mult de o cutra de ia o pauzare.
Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop, lua de sotie pe fata lui Verdes imparat si se intoarse la imparatia lui.
Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele de frumoasa, il primira cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei, domni si trai in fericire, pana se istovira.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.
Catalina & Robert-Andrei (4 ani)
Poze aici
akella spune:
Ratusca cea urata - Hans Christian Andersen
Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. In jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.
Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, incat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareascć sub frunzele de lipan cu dansa.
In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.
"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.
Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.
- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.
- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.
Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.
- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.
- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.
- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.
- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!
Rata il privi lung si zise:
- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata familia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.
- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.
- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el.
- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.
Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.
- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o rata bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceti: Mac! Mac!
Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:
- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!
Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.
- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.
- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.
- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.
- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.
Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.
- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.
- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.
Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.
Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.
- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.
Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:
"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui ii spunea uneori:
"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.
Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala.
A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.
- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.
- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.
Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!
Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.
- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.
Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.
Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.
- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.
Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.
Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta catva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.
Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.
Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu.
Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.
A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.
- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.
Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.
Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-adevar, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.
Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu iti vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.
- Cum vei vrea, zise gaina.
si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheata si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.
Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, incat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar cand iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.
Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.
Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o impiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.
A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.
Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.
Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.
Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curand se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!
Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu impins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.
Se arunca in apa si vasli inaintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.
Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.
Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.
In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- Iata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din maini si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:
- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...
Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.
Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!
zina23 spune:
Fetelor multumim de povesti....mai vrem, mai vrem.....
ANA-MARIA222 La Multi Ani pentru ieri, sanatate, fericire tot ce-ti doresti....si multumim pentru initierea subiectiului...super tare, FRATE.