Povesti in limba romana!

ana_maria222 spune:

azi: Balaurul cel cu sapte capete




A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, trăia într-o groapă, și se hrănea numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă până ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe care îl trăgea ața la moarte. Toți oamenii locului se tânguiau de răutatea și de frica balaurului. Rugăciuni și câte în lună și în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesățios balaur, dară în deșert.
Fel de fel de fermecători fuseră aduși, însă rămaseră rușinați cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deșert, hotărî ca să dea pe alții… la atîtea iznoave.
Iară după ce se duse vestea în țară, mai mulți voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă și să mântuiască țara de un așa balaur înfricoșat. Ei se înțeleseră între dânșii ca să facă un foc la marginea cetății, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, și în care cetate era și scaunul împărăției, și acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalți să se odihnească; și ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă și să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deștept.
Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de român, știi colea, care auzise de făgăduința împăratului și venise să-și încerce și el norocul.
Porniră, deci, cu toții, își aleseră un loc aproape de groapă și se puseră la pândă. Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, și nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfințitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieși balaurul din groapă și se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, și unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, și se luptă cu dânsul, până îi veni bine și hârșt! îi taie un cap, hârșt! și-i mai tăie unul, și așa câte unul, câte unul până îi tăie șase capete. Balaurul se zvârcolea de durere și plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte și obosise, iară tovarășii săi dormeau duși.
Dacă văzu el că tovarășii săi nu se deșteaptă, își puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur și-i tăie și capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, și curse, și curse, până ce stinse și foc și tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deștepta tovarășii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi și scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân și iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc, ca să ațâțe și el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte și într-alta și nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă și zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos și o porni într-acolo.
Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, și pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe și dete peste Miazănoapte, și trebui să o lege și pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăță el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare și să-l ia să se ducă la treaba lui.
Miazănoapte, de milă și de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul și, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, și porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.
Nu făcu multă cale și întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meșii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu și-l puse și pe dânsul la bună rânduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte și se duse până ce ajunse la o peșteră mare, în care zărise focul.
Aci dete peste alte nevoi. În peșteră acolo trăiau niște oameni uriași carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânșii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul și-l legară. După aceea așezară și un cazan pe foc cu apă și se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce.
Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peștera aceea, toți ieșiră, și lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă.
Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiașul, îi puse gând rău. Unchiașul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune și-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, și apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică și-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, și scăpă cu față curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă și fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă și pe dânsa, și apoi se duse și la Murgilă pe care îl trimise să-și vază de treabă. Când ajunse la tovarășii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, și așa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. N-apucă să ațâțe focul bine și tovarășii săi, deșteptându-se, ziseră:
- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.
- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.
Și se umfla din foale ca să aprinză focul. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde și a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânșii și un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii și cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce pățise, de teamă să nu intre ură între dânșii, și se întoarseră cu toții în oraș.
Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă și ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse și el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se știa curat la inimă, și porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înțelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. Pasămite, bucătarul împăratului, un țigan negru și buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pândă. Și daca dete peste dânșii dormind și peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie și-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele și i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbânda. Iară împăratul daca văzu că se înfățișează bucătarul curții cu izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, și pusese în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toți împărații. Țiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca să fie crezut. Când ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună ședea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul:
- Preaînălțate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.
- Minți, mojicule, strigă țiganul îngâmfat, și poruncea slujitorilor să-l dea afară.
Împăratul, care nu prea credea să fi făcut țiganul astă voinicie, zise:
- Cu ce poți dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciți numai ca mai întâi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au și limbile lor.
- Să caute, să caute, zise bahnița.
El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă. Atunci căutară și la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu știau ce va să zică asta. Țiganul, care o sfeclise de tot, și care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:
- Dați-l afară că e un smintit și nu știe ce vorbește.
Împăratul însă zise:
- Tu, voinicule, va să zică ne dai să înțelegem că acela a omorât pe balaur care va arăta limbile.
- Fugi d-acolo, împărate, zise țiganul care tremura ca varga și se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deșuchiat, care a venit aici să ne amăgească?
- Cine amăgește, răspunse voinicul liniștit, să-și ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din sân și a le arăta la toată adunarea, și de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea și câte o pernă de sub țigan, până ce, în cele din urmă, căzu și el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.
După aceea voinicul nostru spuse toate câte a pățit, și cum a făcut de a ținut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult și să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, și cum era de supărat pe țigan, pentru mișelia și minciuna lui cea nerușinată, porunci și numaidecât se aduse doi cai neînvățați și doi saci de nuci, legă pe țigan de coadele cailor și sacii de nuci și le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smârcuri, și unde cădea nuca, cădea și bucățica, până ce s-a prăpădit și țigan și tot. În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, și luă românașul nostru pe fata împăratului de soție, și ținu veselie mare și nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l și în scaunul împărăției, iară fata lăcrămă și mulțumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluțenia pământului, de harapina spurcată. Eram și eu p-acolo și dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfârșitul nunței aduseră un coș de prune uscate să arunce în ale guri căscate.
Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.


multe poze

ana_maria222 spune:

Frumoasa din padurea adormita



A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o imparateasa.
Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc.
La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse:
"-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri."
La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse:
"-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta.
Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului.
"-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in.
"-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?"
In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune.
Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om.
Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.
Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au trait fericiti pina la adinci batrineti ...

ana_maria222 spune:

Pacala – de Ion Creanga

Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu, păpușoi și altele, într-o zi ajunse la un pod și când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul și-l întrebă:

— De unde ești, măi creștine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
— Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
— Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
— Doamne! da' nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înțelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălțime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ți spun, dacă nu știi, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreț, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie și c-o țapă în vârf.
— Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aș voi să cumpăr și eu.
— De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: iei banița ori dimerlia și pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei?
— Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și alții.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decât toți; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.

— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii și urechile țintă la el.
— Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar și copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.
— Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, și du-te să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale.

Anecdotă tipărită prima oară în Albumul macedo-român, București, 1880; retipărită în Convorbiri literare, 1885, nr. 11, 1 febr. Textul de față a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura "Minerva", București, 1987.


Pozeeee

Mancarica

ana_maria222 spune:

Dincolo de Ceturi

Era noapte.Cei patru se aflau deja in padurea densa cu copacii inalti parand ca ating cerul. Razele lunii pline treceau printre crengile copacilor lasand sa treaca lumina doar ici si colo formand mici insule de lumina in padure.Pe masura ce calcau se auzea fosnetul frunzelor de sub ei si toate creaturile mai mici observand o noua prezenta in padure se ascundeau.Undeva in zona se spunea ca salasluieste o fiinta ciudata,un om singuratic,un intelept.Ziceau despre el ca nu primeste decat foarte rar vizitatori si doar pe motive bine intemeiate.De altfel mai se spunea ca batranul este capabil de metamorfoze incredibile el fiind considerat un spirit ocrotitor al padurii. Unii sustineau ca l-au vazut sub forma de lup,altii sub forma de pisica.S-a ajuns cu povestile de la pasari si animale mici pana la urs sau alte creaturi mari.
Dincolo de ceturi Calatorii nu stiau ce sau cat sa creada din toate povestile spuse de locuitori dar cert era ca absolut toata lumea spunea de acel batran sihastru ca e un om bun,un spirit bun si atata timp cat nimeni nu incearca sa raneasca padurea sau creaturile ei,acesta nu va avea nimic cu nici un calator chiar poate il va ajuta.Al doilea zvon mare pe care cei patru l-au auzit era despre un oras plasat intr-o parte indepartata a padurii,parte care deja intra in misterioasele Ceturi ale taramului.Nimeni nu stia de unde provin aceste Ceturi dar ele acoperau o suprafata destul de mare din taram.Asadar foarte putini calatori au avut curajul sa se avante in Ceturi si sa caute orasul necunoscut.Despre oras din nou apareau o serie de zvonuri care nu se stia daca sunt false sau adevarate.Zvonuri despre rasa locuitorilor orasului,despre marimea orasului sau despre puterea acestuia.Se spunea ca cei care au incercat sa-l gaseasca nu au mai iesit nici din padure si nici din zona Ceturilor.
Dar iata ca aventurierii acestia veniti de pe taramuri necunoscute de cum au auzit vorbele s-au indreptat catre padure hotarati in primul rand sa-l gaseasca pe sihastru dupa care sa intre si ei in teritoriile necunosute si sa gaseasca misteriosul oras din ceata.Din cel mai apropiat sat de langa imensa padure si-au facut proviziile necesare,si-au lustruit armele,s-au odihnit iar a doua zi dis de dimineata erau de ja in drum spre padure.Dupa indicatiile unui cartograf caruia eroii i-au trimis o scrisoare aveau cam 100 de leghe pana la oras si aproximativ 50 pana la teritoriile care nu apareau pe harti.Acum erau in imensa padure de doua zile calatorind intr-o singura directie,directia indicata de cartograf.Tabara era asezata deja si toti stateau in jurul focului povestind,maine urmand sa porneasca din nou la drum pentru a ajunge cat mai repede la Ceturi.Calatoria prin padure era dificila,trebuiau sa faca ocolisuri mari si se mai adauga si dezorientarea cand te afli intr-o padure,fiind foarte greu sa mentii directia.Daca aveau sa-l gaseasca si pe sihastru in drumul lor atunci ii vor cere ajutorul pentru a nu gresi directiile.Foarte ciudat fapt ca in partea aceasta a padurii dadusera pana acumde vreo doi ursi cateva haite de lupi si alte animale periculoase dar care nu-i atacasera si nici macar nu se sinchisisera de prezenta omului in padure.Aceasta dovedea unele zvonuri auzite de cei patru.Era adevarat:acel batran chiar era stapanul padurii,cel putin pana la partile intunecate unde se afla orasul.Alta dilema era ca nici macar numele orasului nu-l stiau,nu cunosteau o pozitie exacta,nu stiau ce rasa sau cat de puternici si agresivi sunt locuitorii si mai nimeni nu auzise de el.Totusi instinctele si experienta isi spuneau cuvantul:presimteau ca exista fortareata si de obicei zvonurile de genul celor auzite de ei erau adevarate."Ce ar trebui sa facem?"incepu primul un necromantist pe nume Azaziel."Sa il cautam pe batran in speranta unui ajutor de nadejde sau sa ne continuam drumul pe calea pe care am mers si pana acum?Intr-adevar Azaziel ridica o problema de extrema importanta:daca o luau la drum in continuare nu se stia cat mai aveau de mers sau cand aveau sa ajunga in primul sat pentru provizii.Erau totusi 50 de leghe prin padurea densa.A doua optiune era sa-l ci acestia din urma erau un fel de lideri ai grupului,iar ceilalti doi erau supusii deoarce considerau amandoi ca e bine sa inveti de la cei mai in varsta.
Acum erau pe taramurile Ravenloft-ului,taramuri umplute de rau,tristete si ura.Ajunsera aici din cauza unei misiuni ratate si ca urmare au fost exilati in Planul Raului.Toti locuitorii din acest taram erau oameni tristi,obisnuiti doar cu greul,obisnuiti cu toate abominatiile si aberatiile ce apar aici si fiecaare locuitor era tipul persoanei inchise ,care nu vorbeste cu nimeni.Locuitorii satucului de langa padure fusesera in culmea fericirii cand ii vazura pe aventurieri,zarind in ei o noua speranta ca,daca orasul va fi gasit se va putea face primul pas in eliberarea Ravenloft-ului de rau si readucerea lui pe un curs normal al vietii.Dar nu era sigur ca acest taram poate fi eliberat.Poate ca acest taram era facut sa fie intunecat si trist,o lume a raului.Ravenloft-ul era un taram mare chiar foarte mare si pe intinderea lui era plin de sate orasele si orase dar si de castele bantuite de fantome seculare,ruine si conace stapanite de oameni foarte bogati si foarte malefici.Acum cei patru se aflau pe taramurile blestemate ale Pdurii Plangerii,padure care se intindea pana in zona cetii.Si aceasta CEATA.Nimeni nu stia de unde provine sau cand a acoperit o parte din taramuri.Oamenii(locuitorii)vorbeau de ea ca exista din timpuri imemorabile dar nu stiau ce a produs-o.Unii ziceau ca e rezultatul unui experiment nereusit,sau poate reusit.Altii spuneau ca e centrul raului in Ravenloft.Cele mai noi vorbe erau de parere ca se extinde si ca in curand va acoperi tot.Viata era poasibila in ceturi,dar oamenii ce traiau acolo aveau parte doar de noapte si de intunecime.Erau cunoscute cateva orase la granita acestor "nori" iar locuitorii lor nu erau cu nimic mai speciali decat restul oamenilor cu exceptia ca erau cu mult mai inspaimantati de lucrurile vazute si auzite acolo.Putini cutezatori s-au gasit sa se avante acolo dar majoritatea nu s-au mai intors,iar ce care s-au intors erau toti nebuni.Nebuni de cele vazute in taramurile ororii.
Cu un foc bun si cu certotudinea ca nu pot fi raniti in partea aceea a padurii cei patru aventurieri se pusesera linistiti la somn cu gandul sa se odihneasca bine pentru o noua zi de drum prin padure.Dar un lucru ciudat se intampla.Toti patru avura parte in acea noapte de acelasi vis.Un batran le aparu aratandu-le calea spre ceata si spre primul oras inainte de ceata.Batranul nu ezita sa le arate si calea spre anticul sau barlog pentru a-i ajuta cu cat putea in aceasta nobila calatorie.Sihastrul le mai arata deasemenea un viitor posibil in care Ravenloft-ul era dominat de pace si liniste dar le arata si o imagine dezolanta,deprimanta aceasta fiind tot o posibilitate a viitorului.Totul fusese atat de real incat toti se trezira rasufland greu ca dupa un efort imens fiind transpirati si foarte speriati."Ne-a fost aratata calea"zise Azaziel intr-un tarziu."Ne-a aratat ce trebuie sa urmam.Eu zic sa mergem la el prima oara ca sa ne ajute cat va putea si doar dupa aceea sa ne continuam drumul."Malakuth accept fara nici o problema si deja era clar ca si Baal si Damian nu vor avea probleme cu decizia facuta:"Asa e prietene Azaziel,vom merge la batran deoarece ne va ajuta cu mult".Spunand acestea ridicara tabara si pornira la drum fiind fericiti dupa visul avut,fiind fericiti ca au macar un aliat de partea lor care sa-i si ajute.Sihastrul dadu instructiunile bine,eroii ajungand la baza unei stanci inalte de vreo doua sute de metri unde se afla o crapatura ca un fel de usa.Armonia si pacea domnea aici.Pe langa stanca curgea un parau linistit si animalele nu se sfiau sa iasa la lumina nici macar in prezenta celor patru.Si vorbind de lumina in acest loc tranchil se parea ca este mai multa lumina decat in tot domeniul Ravenloft-ului."Intr-adevar ma simt bine aici.E ca si cum as fi murit si as fi ajuns in rai.De fapt nu mai incape indoiala ca batranul afacut aici raiul pe pamant.Uitati-va la pasari cum canta cantece vesele aici spre deosebir de restul padurii unde doar croncane.Uitati-va la caprioara aceea care parca are un zambet pe buze."Damian cel cu inima neinfricata se iia o pauza la vazul acestei privelisti si ceilalti i se alaturasera ramanand parca hipnotizati.Dar dintre stanci iesi un urs mare,de munte care se aseza la intrarea in pestera si facu un gest de primire care venit din partea acestei creaturi feroce parea mai mult comic.Eroii nu mai statura pe ganduri si intrara direct inauntru.Hotarara ca Damian si Baal sa ramana afara lucru care nu le prea convenea.
Pe drumul inspre sihastru Azaziel si Malakus incepura o discutie despre scopurile unui erou."Sa stii Malakus ca scopul unui erou nu e doar sa face bine si frumos.Poate sa fie si sa faca rau si sa imprastie moarte.Ia de exemplu un cavaler al mortii.Si el este un erou nu?Un erou pentru cauza lui."Malakus argumenta:"Da dar nimeni nu va spune unui cavaler al mortii erou.Nici macar cel care l-a trimis sa omoare.Nu poti numi pe cineva care produce moarte erou din cauza ca un EROU este o persoana care ajuta o comunitate la atingerea unui scop si este recunoscut ca a facut aceasta chestie."Si asa continua discutia despre eroi,cei doi ajungand aproape la cearta desi era cel putin a saptea oara cand se luau la harta pe acesta tema."Nu incercati sa explicati ceva de care nici voi nu sunteti siguri.Poate ca nu aveti dreptate nici unul.Poate ca nici macar cel care face bine nu poate fi numit erou.Nu avem de unde sa stim.Doar inaltii zei pot sa stie asta.".Vocea suna in coridorul pesterii ca un tunet inainte de furtuna.Nu dupa mult timp cei doi ajunsera intr-o camera de marime medie,modesta,semanand cu camera unui locuitor de la sat.
Camera era aproape goala cu exceptia unui pat,modest din paie peste care erau asezate cateva paturi si o masa cu o lumunare pusa intr-o sticla pe ea.Pe suprafata sticlei se putea vedea ceara care cursese dand de inteles ca lumunarea era folosita destul de mult.Camera parea ca nu mai are altceva in ea pana cei doi observara o usa pe unul dintre pereti.Nevazand altceva mai interesant cei doi intrara pe usa.In fata lor se deschidea o pestera imensa ca latime,lungime dar si ca inaltime.In grota era plin de rafturi imense pline pana la refuz cu carti vechi,volume antice,probabil unele nepretuite.Batranul statea la o masa chiar la intrarea in biblioteca uriasa,citind un volum zdrentuit si deosebit de gros.Ochii lui mici si rotunzi erau foarte concentrati asupra lecturii.Batranul nu avea o barba imensa asa cum se asteptau Malakus si Azaziel ci arata chiar foarte tanar.Era chel si nu ave barba si nici mustata iar trasaturile fetei indicau ca dusese o viata linistita in grota lui.Era imbracat intr-o mantie veche lunga pana in pamant facuta dintr-un material foarte comun.Pe maini avea cateva inele si la incheietura se puteau vedea tatuaje,cerute de legea magiei pe care o practica el.Erau simboluri ale puterii si inelele probabil erau artefacte de o vechime inestimabila care il ajutau la vrajile lui.Cand eroii intrara in grota batranul neridicandu-si ochii de pe carte ii intreba pe cei doi:"De ce cautati voi acea ruina blestemata pe care oamenii o numesc oras?"Malakus incepu:"Acolo poate fi inceputul eliberarii Ravenloftului si am dori sa facem un bine.Oamenii spun ca de acolo izvoraste mult rau.".Batranul spuse taios taindu-i elanul la Malakus"Intr-adevar acolo e mult rau.E foarte mult rau dar ce va face sa credeti ca voi veti reusi sa invingeti acel rau,rau care persista inca de la inceputurile taramului?"Amandoi tacura nestiind ce sa-i raspunda batranului,care recunosteau si ei avea dreptate intr-o oarecare masura si ridica un punct de vedere sensibil.Batranul urma:"Dar oricum!oricine care vrea sa faca bine trebuie ajutat nu?Si in plus stiu ca voi patru aveti intentii bune.Asta nu e prea greu de dedus."delor doi eroi le tresalta inima de bucurie."Va ajut dar pot cu prea multe!V-as zice numele orasului si rasa ce salasluieste acolo dar pana si pronuntarea numelui poate sa-mi fie fatala din cauza blestemului care planeaza asupra lor.Totusi pot sa va indrum acolo si sa va dau cateva sfaturi care va vor fi utile.In primul rand grija mare,grija foarte mare..."si batranul incepu sa-i sfatuiasca pe cei doi chemandu-i la masa lui dupa care le arata drumul pe care trebuiau sa-l urmeze.
Baal si Damian se plictiseau afara,nestiind de ce camarazii lor stau atat de mult in grota sihastrului.Incercau sa-si faca de lucru cum puteau:isi lustruiau armele,exersau miscari de lupta se mai jucau cu animalele deci in general se plictiseau."Era la mine in satul din desert un batran"incepu Damian"era asemanator cu asta la care am venit acuma numai ca el traia sub pamant in mijlocul desertului...avea batranul un trai frumos si era toba de carte dar sa vezi idiotenie:a murit la doua sute de ani."Baal rase"cum a trait atat de mult prietene?Nu ti-a dat si tie reteta?Vreau si eu sa ma descurc si sa mor la vreo doua sute ca el""ei chiar ca mi-a spus-o"raspunse Damian"da nu cred eu ca poti sa faci tu asta:viata linistita,intre carti si cu abstinenta de la placerile vietii""Intr-adevar nu-mi place regimul"zise Baal dupa care incepura sa rada amandoi cu pofta.In timp ce Damian si Baal se pusera pe povesti hazlii de prost gust,Malakus cu Azaziel iesira din grota mai multumiti ca oricand si placut impresionati de batranul sihastru si cunostintele sale.
"Stim pe unde sa mergem"spuse Azaziel entuziast"batranul ne-a aratat pe unde trebuie sa mergem ca sa ajungem la castel.Da,nu e oras e castel si am fost avertizati totusi despre un rau foarte mare ce salasluieste in acele locuri.Nu stie ce e dar stie sigur ca e puternic,mai puternic decat batranul.Asa ca precautiile sunt intr-adevar necesare."."Deci povestile despre un oras cu locuitori sunt false si nu exista nici un oras?"intreba curios Damian."Da nu exista nici un oras si locuitorii sunt de fapt acolitii acelui mare rau care sunt destul de multi la numar"ii raspunse Malakus la intrebare"Asa deci,vom porni si vom avea foarte mare grija deoarece prietenul nostru a spus ca dupa o zi de mers deja vom putea zari Ceata dupa care,a spus,ca ne vom da seama pe unde se ajunge la castel.""Si acel castel ce e de fapt?Cine salasluieste in el si ce e acel mare rau despre care am fost avertizati?"intreba si Baal la randul lui.Malakus raspunse din nou"Acel castel se pare ca este o ruina antica a vechiului Ravenloft.Cica taramul nu era rau dintotdeauna si castelul era un loc al pacii despre care nu stia multa lume.Pana au aparut aceste forte malefice.Nu se stie cine sau ce sunt:ar putea fi un necrimantist dar la fel de bine ar putea fi un demon sau orice altceva rau.Sihastrul ne-a avertizat ca ar putea fi chiar esenta raului,stiti voi,raul in forma cea mai pura,acel rau care nu are nume.Se stie sigur ca castelul a fost preluat de un demon,servitor al lui Nerull,zeul mortii.Pare-se ca orice ar fi acolo are planuri mai cu Ravenloft-ul dar totusi nu areusit inca sa puna mana pe tot si avanseaza destul de incet."Toata lumea fiind lamurita acum de ceea ce se intampla dincolo de cortina de ceata,incepura discutiile.Faptul hotarat era ca nu vor da inapoi chiar daca ar fi sa moara acolo.Toti patru erau gata sa-si asume orice risc si ,deci decisera sa mearga mai departe dupa o masa sanatoasa un somn bun.Deja se lasa seara.Pierdusera toata ziua cautandu-l pe batran si povestind cu el.Acum ca stiau drumul nu mai aveau decat sa mearga conform indicatiilor si vor ajunge la locul mult cautat.Intr-adevar dupa o masa imbelsugata(deoarece nu stiau cand si daca va mai exista o urmatoarea)eroii binelui se pusesera la culcare,pentru a fi odihniti a doua zi cand urmau sa ajunga la "granita invizibila".
Veni inevitabil si dimineata.O dimineata in care micul grup se trezi cu o senzatie ciudata in stomac deoarece nu stiau ce-i asteapta pe pamanturile pustii ale Ravenloft-ului.Isi stransera mica tabara dupa care o pornira la drum.Afara era o vreme ireprosabila.Soarele stralucea de zor si caldura torida patrundea pana si in padurea umbrita de copaci.Era prea ciudat din cauza ca in Ravenloft,daca nu era iarna,era ceata sau ploua.Foarte rar un calator prindea in taram vreme buna cum era acum.Vazand ca pana si vremea e de partea lor cei patru devenira mai senini si incepura sa gandeasca mai optimist.Pe tot parcursul zilei avura loc discutii vesele,rasete si mese indestulatoare in timpul scurtelor poapasuri facute.Dar de fapt fiecare din ei avea in inima o mica teama pe care o ascundeau bine unul de celalalt,teama referitoare la ce i-ar putea astepta dincolo,sau ce ar putea pati.Evident incercau sa uite de asta mascandu-si frica prin discutii cat mai vesele si pe teme cat mai departe de subiectul lor.Astfel trecu toata ziua si se apropie seara cand ajunsera...
....Intr-un luminis,de unde la cativa kilometri departare se putea zari un versant acoperit de ceturi dense nelasand sa treaca prin el nici macar intunericul.Inimile se stransera,se incordasera.Dar ajunsera in sfarsit,dupa destul de multa cautare gasira obiectivul lor si acum fiecare spunea cate o rugaciune,fiecare la zeul sau."Mergem"spause hotarat Malakus si toti patru pornira inspre versantul,nu prea inalt,dar falnic ca un urias care parca-i astepta.Ceata se lasa aproape pana la baza lui si aproape ca acoperea tot in afara de contururi,acestea lasand sa se distinga forma uriasului de piatra.In cei cativa kilometri aventurierii vorbira doar de pregatiri de lupta iar Malakus si Azaziel ii sfatuiau pe ceilalti doi,acestia avand mai multa experienta.Dupa vreo ora inca de mers se aflau la poalele versantului.Deja se facuse seara si era o ceata sa o tai cu cutitul.Frunzele incepura sa fosneasca din ce in ce mai tare in copaci.Era deja un zgomot asurzitor,iar ce patru nu stiau ce se intampla.Totul se reduse la o adiere de vand cand dintre copacii ce fosnisera aparu sihastrul intr-o varianta gigantica si spuse "de aici nu va mai pot proteja,va trebui sa aveti grija de voi.Binecuvantari voua eroilor!"dupa care disparu la fel de usor cum aparuse.Malakus dadu din nou semnul fara sa mai astepte si toti incepura sa urce versantul deoarece pe cealalta parte incepea zona care-i interesa:taramurile cetilor.Nu sperasera decat la pustietate in acest drum dar spre uimirea lor aceste locuri erau la fel ca celelalte doar ca parea ca ziua nu vine niciodata aici,parea un intuneric vesnic.Ajunsera intr-un tarziu pe varful versantului.In fata lor se arata o priveliste nu prea promitatoare:nu se putea distinge aproape nimic in fata lor din cauza cetii iar la o distanta de vreo 100 de metri deja nu se mai putea vedea nimic.Totusi cei patru isi dadura seama ca e vorba de o vale care se intinde in fata lor dupa care nu se mai putea spune ce urma.Se pare ca valea urma cursul unui rau sau mai bine zis raulet iar incepand de la maluri pana la versant se formase o mlastina care nu arata prea prietenoasa.Toti oftara dar in cele din urma incepura sa coboare pana ajunsera jos in vale,in mlastina.Un lucru bun era faptul ca apa nu ajungea decat pana la genunchi ceea ce ii bucura cat de cat deoarece credeau ca mlastina e mult mai adanca.Peste tot in jurul lor pe langa copacii verzi,de un verde specific mlastinei se mai vedeau ici-colo si copaci uscati,sau trunchiuri putrezite.Cu Malakus inainte cei patru inaintau in vale intunecoasa si prin ceata se vedea cu greu ca iesise luna,o luna molatica.Pentru orice eventualitate cei patru isi trasera arrmele fiind pregatiti de un atac.Malakus trase sabia pe care trebuia sa o tina cu doua maini.Pe sabie se distingeau rune sfinte care acordau celui care foloseste aceasta arma statutul de luptator al binelui si cu cat era mai bun la inima stapanul miraculoasei arme cu atat putea fi manuita mai usor.Azaziel avea tot timpul in mana un toiag cu un cap de mort in capat,toiag care il ajuta la magiile sale.Aproape ca nu se despartea niciodata de toiag.Baal trase de la cingatoare un cutit de lupta acesta fiind ceva mai mare decat un cutit normal iar Damian,barbarul se lupta cu o sabie scurta deoarece cum zicea el "e usor de manuit si omoara repede daca stii sa te folosesti de ea".
Intr-o mlastina intunecoasa nu stiai la ce poti sa te astepti asa ca eroii inaintau cu precautie sa nu cumva sa-i ia vreun atac prin surprindere.Cu toate precautiile lor nu putura evita un atac din partea unei bestii care sari dintr-un copac tocmai langa ei.Malakus surprins actiona conform instinctelor si tabara cu sabia peste bestie infingandui-o din prima in piept dupa care o ridica triumfator in aer.Azaziel fara sa mai stea pe ganduri soptind niste cuvinte magice incepu sa traga si ultima urma de viata din creatura cu ajutorul mainilor pana cand aceasta nu ramase decat o bucata de carne uscata.In tot acest timp Baal si Damian ramasera socati de rapiditatea cu care se desfasurau lucrurile neputand sa mai faca nimic decat sa se uite cu ochii holbati la ceilalti doi prieteni care avusera grija sa omoare bestia cum trebuie.Cand aruncara o privire mai apropiata cadavrului :"Asa ceva nu am mai vazut,se mira Azaziel,asa bestie mai rar.Se vede de la distanta ca este o progenitura a raului,are samanta raului in ea."Malakus nu se lasa mai prejos si observa:"Probabil ca este facuta dintr-o creatura a mlastinii.Uitati-va cum are picioarele,mainile,capul.Este facuta pentru a trai in medii umede."Dupa o mustrare buna data celor doi socati,aventurierii isi continuara drumul de-a lungul raului sperand sa nu mai intalneasca aberatii in calea lor.
Dupa multe ore de mers in fata lor la departare se zari o luminita palida.Pe masura ce se apropiau luminita crestea iar cand erau deja chiar aproape observara ca de fapt sunt mai multe luminite.Pobabil o asezare omeneasca.Sau poate neomeneasca?Deja iesira din vale si nu mai erau inconjurati de munti ci erau in camp deschis,iar in spatele lor se vedea micut versantul care il urcasera.Cand ajunsera la sursa luminitelor,spre mirarea lor se aflau intr-un sat locuit si destul de activ deoarece la fiecare casa era lumina.Obositi si infometati,cei patru batura la usa uneia dintre casele din sat sperand sa raspunda oameni si nu altceva.Cu inima la gura batura iar cand usa se deschise fata tinerica si foarte frumoasa aparu."Buna seara domnisoara,suntem niste aventurieri infometati dupa o calatorie obositoare prin padure.."spuse Malakus usurat.Fata nici nu mai asptepta alte explicatii ca ii lasa pe cei patru in casa fiind uimita de aparitia oamenilor in taramul acesta uitat de lume.In casa,pe un pat statea un batran,iar la masa o alta fata cam la fel de tanara ca prima si cu o batrana crosetau.Cand cei patru intrara si se prezentara fiecare dupa nume si rang,oamenii casei ramasera socati.In cele din urma batranul rupse tacerea:"De unde veniti eroilor?Si cum ati ajuns in aceste pamanturi batute de zei?".Azaziel lua cuvantul:"Suntem veniti de departe de pe alte taramuri.Intr-una din calatoriile noastre am ajuns,nu stim nici unul cum aici,la voi in Ravenloft.Fiind in taram am auzit multe despre ceturile acestea si despre aste taramuri blestemate dar nu credeam niciodata ca vom gasi oameni aici.Povestile,zvonurile dar si adevarul ne-au indrumat aici.Noi cautam un castel ce se afla pe undeva prin""prin zona aceasta"ii lua Malakus vorba din gura"cautam sa distrugem un rau antic despre care ne-a povestit o sursa de incredere.Puteti sa ne indrumati intr-acolo si sa ne gazduiti o noapte?".Batranul in timpul povestii isi aprinse pipa si tragea cu ardoare din ea.Cand paladinul termina de povestit batranul la randul sau incepu."Ehei..nici nu se putea sa nimeriti mai bine chiar la vreo o zi distanta de aici se afla castelul dar nimeni nu stie ce e acolo.Si eu am fost in tinerete un luptator puternic si neinfricat.Veneam din partile luminate ale Ravenloftului si veneam cu gandul sa extermin raul de aici.Dar dupa cum vedeti nu am reusit si am ramas aici.Aici veti ramane si voi daca nu invingeti raul ce pandeste la castel.Nu exista scapare din ceata.Ati putea merge inapoi pe unde ati venit dar veti observa ca ati ajuns total altundeva.Cat despre gazduire,nu avem un han in satucul nostru mititel asa ca puteti sta la mine.Cele doua tinere sunt fiicele mele iar batrana e sotia mea.De-a lungul timpului ne-am adunat multi aici asa ca am facut un sat al nostru.Asa ne putem apara mai bine de atacurile venite din partea raului.E foarte grea viata aici in ceata din pacate... "Intr-adevar!exclama Damian,e un taram tare ciudat asta.Nimic nu e ceea ce pare aici...presupun ca viata e destul de grea aici..."Cuvintele barbarului ramasera in aer din cauza ca toti din incepere cazura in plasa gandurilor,amintirilor,a aiurelilor.Dar erau siguri ca vor reusi sa salveze taramul.O simteau in ei.Doar ca nu stiau cum sa faca acest lucru.Dupa o masa destul de modesta luata la noii lor prieteni,toti patru se dusera la culcare,avand nevoie de o odihna dupa atata timp de mers.In sfarsit erau acolo unde trebuia!Erau din ce in ce mai aproape de tinta lor:castelul.Dis de dimineata toti patru erau in picioare.Afara aproape ca nu se observa ca e zi din cauza cetii,obisnuita ceata care nu se ridica niciodata.Cand iesira afara din casa batranul statea privind in gol si parca se gandea la ceva foarte adanc."Buna dimineata batrane!"spusera toti pe rand."Buna sa va fie!Taramurile astea nu erau intotdeauna asa de graznice si pline de oroare.Odata era bine si aici dar acum acel bine nu e decat o legenda spusa la gura sobei nepotilor.Si eu am auzit de la bunicul meu care si el la randul lui a auzit-o."batranul vazand ca neobositii aventurieri pleaca le rosti ca o urare:"Sa aveti noroc pe unde ajungeti.O sa aveti nevoie de mult noroc.".Multumind cei patru nu mai zabovira in sat si plecara.Pana sa iasa din sat intalnira cativa oameni care se holbara la ei mirati dupa care mergeau la batran cerandu-i explicatii.Ceata era atat de densa acuma incat nu se vedea decat la vreo doi metri in fata. Dupa doua zile bune de mers cu pauze destul de scurte eroii ajunsera din nou la o mlastina de data aceasta parand mult mai mare decat prima.Pana acolo nu trecusera decat prin pustietate pamantul parand a fi lipsit de viata iar ceata,obsedanta ceata acoperea totul ascunzand pana si cele mai evidente lucruri.Facandu-si drum prin mlastina cu Malakus inainte taind lianele ajunsera in fata unei stanci acoperite de ierburi antice cu o intrare ce parea a fi o pestera.Intrara doar pentru a urma un tunel care-i duse vreo ora pana la celalalt capat unde copacii crescuti din mlastina acopereau peisajul.Putin mai in fata se zareau doua luminite vagi,torte probabil.Inaintara cu greu pana la luminite iar cand ajunsera acolo se pute zari in fata lor contururile unui castel imens si antic.Luminitele erau chiar torte la capatul unui pod pe care trecand se putea ajunge la poarta castelului.Sub pod se afunda un hau fara fund,fapt dovedit de Baal care lua o piatra si o arunca in prapastie.Degeaba asteptau sa auda sunetul cand piatra loveste pamantul deoarece asta nu se intampla nici dupa cateva minute de ascultare.Apa mlastinii forma o cascada la marginea prapastiei care curge lent in necunoscutul de sub ei.Castelul avea zidurile de vreo 7 metri si doua turnuri stateau de garda in cele doua colturi din fata.Cealalta parte a castelului,cea din spate era sapata intr-un munte inalt din spatele castelului.Zidurile si turnurile erau acoperite de verzeala,alge si buruieni care mai de care.Nu se putea zari nici o intrare in castel decat poarta principala care nu era lasata si nici nu parea ca are de gand sa coboare spre a le oferi luptatorilor calea de intrare.Se simtea o oarecare tensiune in aer,se simtea ca se afla intr-un loc unde raul si-a facut casa.Se impartira in doua grupuri:Azaziel si Malakus,Baal si Damian hotarati sa gaseasca o intrare in inaccesibila fortareata.Al doilea grup pleca sa cerceteze stanca din jur pentru un posibil pasaj iar primul grup inspecta poadul si mlastina de unde venisera.Un copac mai mare decat cei din jur se zarea undeva langa stanca iar Baal sesiza ca are in trunchi o scorbura anormal de mare.Interesat vru sa investigheze scorbura doar din lipsa de ocupatie,asa ca il lasa pe Damian si intra inauntru.Aici nimic anormal la prima vedere pana cand cercepa mai bine si observa ca sub el se afla o trapa acoperita cu pamant.Entuziasmat uita sa-si cheme partenerul,deschise cu unele greutati trapa si cobora scarile ce duceau spre intuneric.
Dupa o vreme Damian isi facea griji din cauza ca nu-si mai vedea partenerul si nestiind ce sa faca fugi la ceilalti doi si-i anunta de disparitia lui Baal.Il cautara peste tot dar scorbura totusi ramase neatinsa,fiind ultimul loc care banuiau a fi o ascunzatoare.Grijile incepeau sa-i cuprinda pe toti trei nestiind cauza disparitiei peitenului lor.Malakus hotara ca el va cauta o intrare dupa pod unde se afla intrarea principala,Azaziel va mai matura "odata" mlastina iar Damian trebuia sa continue lucrul la peretii muntelui.Intre timp Baal coborand scarile dadu peste o torta pe care o aprinse.Aceasta lumina un pasaj antic,un posibil tunel de evadare in caz de asediu.Ajunse in prima camera care era un fel de beci.Frigul era mai aspru aici si chiar se simtea vantul.Baal captivat de cercetarea pasajului uita complect de prietenii sai care-l cautau cu disperare.Peretele se spare si din el iesi o creatura oribila,un troll.Fata lui crispata fara ochi,acesta fiind adaptat la intuneric,parea ca se uita la Baal care tremura din incheieturi acum.Corpul mare,musculos al monstrului era incordat si pregatit de atac.Aceste creaturi oribile atacau cel mai mult cu ghearele.Baal se calma si-si aminti ca are si unele puteri asa ca din cateva incercari nereusite ultima fu cu succes:reusi prin control mental sa aduca creatura intr-o stare de letargie de extaz.Aceasta statea nemiscat ca hipnotizata in fata psionistului ,care,cand vazu ca functioneaza magia(se mira deoarece controlul mental era una din slabiciunile sale)nu statu pe ganduri,scoase sabia si incepu sa taie monstruozitatea.Carne zbura in toate partile si sangele acoperise mainile hipnotizatorului care in continuare parca sapa cu sabia in corpul creaturii.In tot acest timp trolul statea nemiscat cuprins de amorteala controlului mental.In cele din urma o capul urat al monstrului lovi pamantul iar la scurt timp si corpul cazu alaturi capului.Baal cuprins de emotie nu se mai putu opri din taiat dar in cele din urma isi reveni din furia acesta oarba si taie capul trolului,acesta murind aproape instantaneu.Satisfacut,isi puse sabia in teaca si studie in continuare pasajul care parea ca nu fusese folosit de sute de ani.Spartura din care iesi trollul era de fapt o caverna destul de mare,caverna tipica unei astfel de creaturi.Eroul fara ezitare intra inauntru,incaperea luminandu-se de la torta acestuia.Ochii i se indreptara catre un cufar din caverna asejat neglijent intr-un colt.In jur se vedeau multe urme de sapaturi,acestea fiind probabil tunele sapate de monstru deoarece acesta nu traia numai in pestera.Cand trebuia sa se hraneasca sau vroia sa face alte cele,sapa un tunel iar cand se intorcea inapoi il astupa.Baal stia ca aceste creaturi ieseau foarte rar la suprafata si si atunci era noapte.Se apropie precaut de cufar cercetand in jurul lui pentru eventualele capcane iar cand ajunse langa cufar,il deschise cu precautie fiind in fiecare moment gata sa fuga in cazul in care vreun sistem de aparare se declansa.Din fericire monstrul nu fusese atat de destept incat sa puna protectie pe cufar si cand acesta fu deschis nu se intampla nimic.Nimic in afar de faptul ca ochii psionistului fura orbiti de stralucirea ce se afla in cufar.Acesta era plin de aur,pietre rare,bratari ,lanturi si amulete."hmm!Acuma imi amintesc ca trolii astia aduna comorii pe parcursul vietii lor doar asa ca le place aurul.Si iata e plin de comori acum toate ale mele.Bine ca am reusit sa-l inving fara sa o patesc caci cei ca ei sunt tare puternici.Controlul; mental m-a salvat"Astfel gandea Baal in timp ce inspecta continutul cufarului sa vada ce e mai interesant in el.In cele din urma o amuleta il atrase in mod special.Era facuta toata din argint iar pe ea erau inscriptionate cu maiestrie rune ale puterii.Era o amuleta magica.Si-o puse la gat si in acel moment simti ca il cuprinde puterea.Simti cum ii crestea forta fizica la modul propriu.Intr-adevar talismanul acesta al puterii il ajutase.Restul comorii o lasa acolo gandindu-se sa vina si sa o ia mai tarziu cu toate ca aurul nu-l prea lasa sa plece si sa lase totul nepazit.Atunci isi aminti de prietenii lui... Ceilalti trei nu gaseau nimic.Totul era inchis,nici o intrare prin pereti si nici un pasaj secret spre castelul uitat de timp si lume.Tot invartindu-se,pipaind si cautand in speranta de a gasi ceva,nici ei nu stiau ce nu observara ca deja soarele apune si ca ceata se face din ce in ce mai densa.Castelul incepea sa fie invaluit de intuneric,iar mlastina vibra de viata:oracaituri,urletele pasarilor si a animalelor.Damian era responsabil cu cercetarea peretilor.Tot cauta de cateva ore o posibila intrare,negasind nimic.In timp ce era concentrat asupra unui perete pe care il tot lovea spre a auzi daca nu iese vreun sunet de goliciune,in spatele lui aparu o umbra umana si dintr-o data o grohaitura ragusita rasuna prelung.Barbarul se arunca intr-o parte si cand se uita inapoi vazu ca o creatura umanoida era gata sa il omoare.Arata exact ca un om doar ca parti ale corpului erau putrede sau nu erau de loc.Nu avea la dispozitie decat o sabie scurta si un scut cu care sa se lupte.Era un mort viu,un cadavru readus la viata probabil de catre acel rau pe care il cautau.Damian nu mai statu pe ganduri si scoase sabia napustindu-se asupra cadavrului cu ochii sclipindu-i de furie.Prima lovitura fu parata de catre hidoasa aratare cu ajutorul scutului.Cea de-a doua lovi un punct strategic,hoitul ramanand fara mana in care tinea scutul.Vazand ca ii lipseste o mana sari asupra barbarului cu sabia incercand sa-i taie acestuia capul.Barbarul se feri si injunghie cadavrul cu sabia in spate dupa care incepu sa-i reteze ce-a de-a doua mana si ambele picioare.Vazand ca inca mai traieste si se taraste dupa el,Damian facu ce mai ramase din corp bucatele.Cand se intoarse sa-i caute pe prietenii lui,vazu ca si acestia se confruntau cu aceeiasi problema:o mica armata de cadavre vii ii ataca pe cei trei.Erau aproximativ treizeci-patruzeci de cadavre.Malakus nu isi folosea numai sabia ci si magia binelui de care dispunea si cu ajutorul careia distrugea in timp scurt fiecare cadavru.Spunea incantatii sfinte care ii afectau rau cadavrele acestea dand inapoi la fiecare cuvant spus.La un moment dat arunca sabia jos si intinse ambele maini spunand cuvinte ciudate.Din maini incepu sa iasa o lumina care orbea monstrii facandu-i neputinciosi.In timp ce cei patru monstrii afectati de magie orbecaiau prin mlastina,paladinul lua sabia si ii taie pe fiecare in parte fara mila.Cu toate ca si Damian si Malakus luptau aprig cadavrele cadeau destul de incet.Azaziel hotara sa adopte alte tactici care foloseau mai mult inteligenta decat forta fizica.Ridicnd toiagul sau cu cap de mort in aer,spunea cuvinte de subjugare a cadavrelor si incet incet cate unul trecea de partea lui ,asezandu-se in rand in spatele necromantistului.Avea deja douazeci de cadavre in subordine si abia atunci observa ca acestea se inmulteau deoarece numarul lor ramase acelasi ca inainte.Dupa cat se observa ieseau din mlastina,din pamanturile slinoase invocati de o forta necunoscuta spre a-i omora pe eroi.Damian era deja ranit destul de grav si Malakus il apara.
Intre timp,Baal pe masura ce urca scarile auzea o tot mai mare zarva la suprafata.Cand iesi si vazu batalia ce se duce ramase impietrit.Dar aceasta stare nu dura mult deoarece trezit la realitate isi folosi abilitatile mentale pentru a instiga cadavrele unul impotriva celuilalt.La scurt timp mortii se bateau orbeste unul cu celalalt iar la un semnal dat de Azaziel cele douazeci de hoituri subjugate pornira la atac sub controlul puternicului necromantist.Cei patru nu faceau acum nimic altceva decat sa asiste la o batalie iar Azaziel coordona atacurile noilor sai acoliti."Unde ai disparut"intreba nedumerit Malakus catre Baal."Scuza-ma camarade,dar am gasit un pasaj si m-a luat entuziasmul si am uitat de voi.Dar vad ca v-ati gasit de lucru si fara mine.Eu am omorat un troll""Un troll,sari paladinul,pai la nivelul tau putea sa te omoare fara probleme,realizezi asta nu?":"Da,dar nu m-a omorat,chiar ca l-am terminat si i-am si gasit comoara ascunsa in pestera sa""Bravo copile,zambi Malakus,dar sa nu mai faci niciodata din astea auzi?"Baal incuviinta si amandoi urmarira in continuare batalia.In cele din urma in mlastina ramasera cam opt cadavre stand in picioare,acele a lui Azaziel iar restul erau morti de-a binelea acum."Si cu astia ce facem?intrebara toti trei pe Azaziel aratand catre cadavrele care supravietuisera""Pai desigur cel care le ordona poate sa-i si omoare"si spunand aceasta necromantistul rostind niste fraze obscure ii facu pe cei opt sa cada in mlastina devenind una cu apa murdara."Am gasit o intrare,le spuse Baal prietenilor lui,Haideti sa mergem,caci cred ca pe acolo se poate intra in castel"Intrara pe rand in scorbura si coborara scarila iar jos psionistul le arata trollul omorat si comoara acestuia.Dupa acestea pusera ochii pe usa de lemn masiv ce ducea mai departe in subteran,probabil spre intrarea in castel.Era inchisa si nu aveau nici cheie sa o deschida si nici nu stiau nici unul din ei cum sa forteze incuietoarea.Asa ca Malakus il lua pe Damian si ii puse pe ceilalti doi sa se dea mai in spate dupa care incepura amandoi sa loveasca usa cu o forta incredibila.Dupa primele lovituri usa se tinea bine inca si rezista la sabiile ce o loveau din toate partile.Se scutura din balamale dar tot nu cadea.Loviturile veneau ca o ploaie asupra usii rezistente dar ultima picatura care facu usa sa cedeze fu o lovitura din partea lui Malakus care aproape innebunit de furie lovi usa cu o forta putem sa spunem ca de natura magica care o facu sa zboare cat colo.Toti ramasera uimiti de aceasta forta nebanuita a camaradului lor si dupa ce trecuse momentul de admiratie trecura toti patru prin pasaj doar pentru a urma un hol lung si intortocheat la capatul caruia se aflau niste scari ce dueau sus catre o trapa zavorata pe dinafara.De asta data Damian cam gelos pe fortele amicului sau,se napusti asupra trapei pe care o deschise dintr-o lovitura.Trapa se dadu intr-o parte si grupul urca in interiorul anticului castel.Se alau in beciurile castelului aceasta incapere fiind una secreta.Tragand o maneta se deschise o intrare in perete care ducea in sfarsit in mult doritul castel.Peretele era tocmai suportul pentru sticlele de vin deoarece se aflau in beciul cu vinuri al castelului.Aici era tipic pentru a amplasa o cale de evadare secreta in cazul unei eventuale ocupatii a cladirii.In aer se simtea miros de cadavru si nu la mult timp dupa ce se simti acest miros doua cadavre vii iesira de dupa butoaie.Eroii erau gata sa-i omoare cand observara ca cele doua hoituri nu au nici o rea-intentie.Unul din ele incepu sa vorbeasca grohait cu o voce demonica:"Stapanull.....vrea sa vorbeasca.......cu dumneavoastra"Ingroziti de faptul ca un cadavru pe langa ca e viu mai si vorbeste,cei patru aprobara din cap si urmara slugile "stapanului". Iesira din beci si trecura printr-o serie de coridoare si incaperi toate cuprinse de paragina si invechite de sutele de ani de existenta.In cele din urma ajunsera in holul principal al castelului dupa poarta aceea inchisa de la intrarea principala.In fata lor se aflau niste scari care duceau catre cel mai inalt turn al castelului.Facandu-le semn sa urce,unul din cadavre spuse:"Urcati.................stapanul va......asteapta"Toti patru urcara sus in turnul inalt de vreo douazeci de metri.Sus domnea o liniste tulburata doar de urletel ingrozitoare ce razbateau din celelalte parti ale castelului,urlete de chin si plansete ale durerii.In fata la lor statea o usa la care Malakus batu cu manerul sabiei.Usa se deschise la cateva secunde in mod miraculos iar o voce linistita ii invita inauntru.In acesta camera circulara era ordine si totul era nou.Un pat de genul acelora in care dorm regii,o biblioteca rezonabila iar la una din ferestre un birou din lemn scump.Desigur pe unul din pereti focul ardea intr-un semineu facut cu mult bun gust aducand aun aer si mai linistit si de confort incaperii.La birou statea un personaj ciudat cam la 30-40 de ani studiind migalos o carte."Buna eroilor!Nu ma asteptam la vizita voastra si nu ma asteptam sa reusiti sa intrati in castel.De asemenea prietenul vostru,psionistul a reusit sa-mi omoare servitorul troll care imi apara tunelul de evadare.Mi-ati omorat o intreaga armata de cadavre vii,pe care m-am chinuit mult sa le resurectez.""Si acum ai sa mori si tu"urla Damian cuprins de nervi.Printr-o miscare a degetelor ciudatul personaj il ridica pe Daminan in aer si il tranti cu putere de usa,ranindu-l chiar mai rau decat era deja.Baal isi aplica magiile vindecarii si il refacu pe barbar in timp ce omul continua:"Sunt un vrajitor-necromantist si ma numesc Varlakan.Sa stiti inainte de toate ca nu sunt de partea raului precum spun zvonurile...dar nu sunt nici de partea binelui.Stiti cum se zice,sunt neutru.Problema e ca acest taram al cetii e cuprins de rau.Cu toate ca fac tot soiul de chestii obscure trebuie sa bagati la cap ca nu sunt de partea raului.Am ajuns aici dupa o viata destul de ciudata.Dupa cum banuiti m-am nascut aici in Ravenloft dintr-o familie saraca de negustori.O duceam destul de bine,ca sa zic asa aveam din ce trai.Parintii mei erau zi de zi la munca pentru a face agoniseala iar eu eram toata ziua pe strazi cu prietenii mei.Intr-una din zile cam pe la varsta de 16 ani eram pe strada cu prietenii cand a aparut un batran la noi intreband de un copil cam de 16 ani,brunet cu ochi caprui care de fapt eram eu.Cand afla ca eu sunt cel cautat printr-o magie ma adormi si ma lua cu el.Ma trezisem in laboratorul lui si cand l-am intrebat ce caut acolo a raspuns ca asa este menit sa fie.Cu timpul insa batranul vrajitor m-a instruit in artele magiei,dupa care a spus sa ma stabilesc aici.Eu considerandu-l deja ca pe un tata l-am ascultat iar cand eu aveam 22 deci la doi ani dupa,tatal adoptiv isi dadu duhul ier eu m-am mutat aici.Tot aici am invatat singur practicile necromantisumului iar din cate am inteles din vise profetice de la spiritul tatalui eu trebuie sa stau aici,si sa formez o alianta care sa elibereze Ravenloftul de fortele malefice.Zonele cetii nu sunt rele chiar deloc doar cu unele exceptii si sa stiti ca adevaratul rau se afla in alte parti."uimiti eroii ascultara mai departe noua lor cunostinta"v-am observat ca va indreptati spre taramurile mele si deasemenea am vazut ca aveti suflete curate asa ca v-am adus la mine sus pentru a va face o propunere:sa va aliati cu mine.Vom locui cu totii in castel caci este destul loc si vom ajuta la eliberarea Ravenloftului.Pana la urma tot de partea binelui puteti zice ca sunt."
Varlakan le zambi aventurierilor care ramasera uimiti de povestea auzita si de propunerea primita.In cele din urma isi revenira si se adunara pentru un mic sfat.In tot acest timp stapanul castelului era cu sufletul la gura deoarece deja de ani buni astepta un ajutor destul de demn sa ajunga pana la el si deci,destul de demn pentru aceasta misiune sfanta.Dupa vreo zece minute de discutii aprige Malakus obisnuitul reprezentant al grupului vorbi:"Ne-am confruntat parerile,ne-am spus divergentele,am discutat propunerea ta si am ajuns la o concluzie finala:vom accepta sa ne alaturam tie vrajitorule si misiunii tale nobile.Nu stiu de ce am impresia ca va incepe o prietenie foarte frumoasa.Varlakan fericit pe loc ordona punerea mesei pentru cina si lua loc impreuna cu cei patru luptatori ai dreptatii cu care incepu sa vorbeasca cunoscandu-se mai bine.
In sfarsit se intampla un lucru foarte rar in mlastina aceea:ceata se retrase pentru a face loc soarelui care apunea in fata castelului dand exact pe fereastra celui mai inalt turn unde cinci eroi cinau povestindu-si aventurile de o viata.Din ceruri doi batrani care erau de fapt unul si acelasi priveau inspre turn zambind fericit(i) ca si cum copiii si prietenii lor si-ar fi implinit visurile de o viata.Soarele apuse de tot...










Pozeeee

Mancarica

Gabbriela spune:

eu le scot la imprimanta pe cele ce nu le am in carti, asa ca scrie scrie.
PS: ai putea pune un index la inceput cu ce povesti ai scris, sa nu se repete

---

Nicole mami lui www.babiesonline.com/babies/j/julianleonardo/" target="_blank">Julian
www.dotphoto.com/MemViewAlbum.asp" target="_blank">1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
Never discourage anyone...who continually makes progress, no matter how slow.
- Plato

katty spune:

quote:

---

Originally posted by Gabbriela

eu le scot la imprimanta pe cele ce nu le am in carti, asa ca scrie scrie.
PS: ai putea pune un index la inceput cu ce povesti ai scris, sa nu se repete

---

Nicole mami lui www.babiesonline.com/babies/j/julianleonardo/" target="_blank">Julian
www.dotphoto.com/MemViewAlbum.asp" target="_blank">1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

Atelierul Piticilor

Never discourage anyone...who continually makes progress, no matter how slow.
- Plato

---

Si eu le adun intr-un fisier .doc, pe care l-am imbunatatit cu pozici si animalute, si pe care il voi printa si lega ca o carticica, asa, ca vorba ta, scrie, scrie...Anutza draga!

Catalina & Robert-Andrei (4 ani)
Poze aici

ana_maria222 spune:

Andrei si piticul




A fost odata, ca niciodata#133;ca-n orice poveste.
A fost odata un baietel pe care-l chema Andrei. Andrei era un copil ca toti copiii: nici prea cuminte, nici prea neascultator, nici prea linistit dar nici prea neastamparat, ce mai, ca fiecare dintre voi.
Dar Andrei, de fire fiind putin cam incapatanat, avea o mare problema: nu voia nici in ruptul capului sa spuna cuvintele magice: "te rog". In loc de "mama, imi dai te rog apa" spunea "mama, da-mi apa!", in loc de "tata, ma ajuti te rog sa ma imbrac" spunea "tata, ajuta-ma sa ma imbrac" si tot asa. Parintii au incercat in fel si chip sa-l invete sa spuna aceste cuvinte minunate si atat de simple "te rog". Nimeni nu stia din ce motiv Andrei nu vrea sa le rosteasca. Parca s-ar fi certat candva cu ele. Nimic nu reusea sa-l convinga.
Parintii, ca orice parinti. Dupa multe incercari, desi Andrei nu rostea cuvintele magice, faceau ce le cerea acesta.
Pana intr-o zi#133;
De dimineata Andrei fusese parca mai neascultator ca niciodata. Neastamparat, obraznic, nimic nu-i era pe plac. Mama era foarte suparata pe el. La un moment dat Andrei ii spuse:
- Mama, mi-e foame, da-mi de mancare!
- Nu asa se cere un lucru, ii raspunse mama.
- Stii bine ca eu nu spun cuvintele magice.
- Atunci nu vei primi de mancare.
Obisnuit ca pana la urma i se va face pe plac, Andrei continua sa ceara de mancare, in felul lui. Dar de data aceasta mama era hotarata:
- Pana nu spui "te rog" nu primesti nimic.
Timpul trecea si veni ora somnului de pranz. Cum Andrei era in continuare incapatanat, se culca flamand. Si incepu sa viseze.
"Se facea ca parintii nu-i mai indeplineau nici o dorinta. Stand asa, suparat, aparu langa el un pitic.
- De ce esti suparat, Andrei?
- Parintii mei nu imi mai fac de loc pe plac. Daca le cer sa-mi dea ceva nu-mi dau, daca le cer sa faca ceva pentru mine nu fac. Sunt foarte suparat.
- Numai pentru atat, se mira piticul. Tu stii ca noi, piticii, avem puteri magice și ca suntem si foarte buni prieteni cu copiii?
- Nu stiam.
- Ei bine, asa este. Si ca sa-ti dovedesc, am sa te ajut, dar trebuie sa faci ce-ti spun. Vrei?
- Da, cum sa nu.
- Asculta-ma bine. De cate ori vrei ca parintii sa faca ceva pentru tine tu nu trebuie decat sa-mi rostesti numele. Eu te voi auzi oriunde as fi si atunci, ma voi face mic, mic, mic de tot, voi zbura langa urechea lor si le voi sopti sa faca ce le ceri. Ei vor crede ca vorbele mele sunt gandurile lor si ma vor asculta. Simplu, nu?
- Foarte simplu. Iti multumesc mult. Dar nu mi-ai spus cum te cheama.
- A, da, uitasem. Numele meu este "Te rog". Am plecat. La revedere si nu uita ca te voi ajuta intotdeauna.#148;

Andrei se trezi din somn. Gandul ii era numai la prietenul lui din vis. Se gandi sa-l incerce. Merse in bucatarie, unde se afla mama sa si-i spuse:
- Mama, mie foame, imi dai sa mananc? Si imediat dupa aceea rosti numele piticului: "Te rog".
Atunci se petrecu un lucru nemaipomenit. Mama statu putin, cu sprincenele ridicate si foarte atenta, de parca nu stia ce se intampla. Andrei zambi. El stia ca prietenul sau, pe care nu-l vedea de mic ce se facuse, ii spunea mamei sa-i dea de mancare. Si, intr-adevar, mama ii raspunse:
- Da, dragul meu.
"A mers. Am un prieten minunat" , gandi Andrei. Dupa ce a mancat tot a iesit afara si le-a povestit tuturor prietenilor despre piticul "Te rog", prietenul lor. Binenteles ca toti, care aveau cateodata probleme ca cea a lui Andrei, l-au chemat pe pitic in ajutor. Iar piticul abia astepta asta. De fiecare data, se facea mic, mic, mic de tot, zbura langa urechile parintilor, si nu numai, si le soptea sa faca ceea ce le cereau copiii (binenteles ca numai daca acel lucru nu era peste puterile celor mari).
Nu credeti, copii? Incercati si voi!



Pozeeee

Mancarica

Luna75 spune:

Felicitari Ana Maria.Eu citesc si salvez.
As mai citi cu placere:Scufita Rosie
Capra cu trei iezi
Ursul pacalit de vulpe

Cu rabdare si perseverenta nimic nu e imposibil.

Fiquelle spune:

Nu vreau sa ma considerati carcotasa, dar am doua lucruri de spus: 1. obiectie: sunt cateva texte pe aici care in mod cert nu sunt "povesti romanesti", sunt din Andersen...
Si 2. vedeti ca sunt site-uri intregi de texte, de unde dati copy/paste si aveti tot ce va doriti in materie de povesti, povestiri etc, scriitori romani si straini.

_
IUBESC VIATA!

ana_maria222 spune:

CAPRA CU TREI IEZI

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau, iar cel mic era harnic si cuminte. Vorba aceea: sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul.

Intr-o zi capra, cheama iezii de pe afara si le zice:

- Dragii mamei copilasi, eu ma duc in padure, ca sa mai aduc ceva de-ale mancarii. Dar voi inchideti usa dupa mine, ascultati unul de altul si nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand oi veni, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, s-am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti,
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ati ce am spus eu?

- Da, mamuca, zisera iezii.

- Pot sa am nadejde in voi?

- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.

- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele si mai ramaneti cu bine!

- Mergi sanatoasa, mamuca - zise cel mic, cu lacrimi in ochi - si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intorci cu bine si sa ne aduci mancare.

Apoi capra iese si se duse la treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: peretii au urechi si ferestrele ochi. Un dusman de lup - s-apoi stiti care?- chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la peretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.

"Bun!, zise el in gandul sau. Ia acu mi-i itmpul… De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!".

Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti,
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!

- Ia! Baieti - zise cel mare - sariti si deschideti usa, ca vine mama cu de mancare.

- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas: glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos.

Auzind aceste, lupul se duse la un fierar si puse sa-i ascuta limba si dintii pentru a-si subtia glasul, s-apoi intorcandu-se incepu iar:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti…

- Ei, vedeti - zise iarasi cel mare - daca ma potrivesc eu voua? "Nu-i mamuca, nu-i mamuca." D-apoi cine-i, daca nu-i ea? Ca doar si eu am urechi. Ma duc sa-i deschid.

- Badica! badica! –zise cel mic- ascultati-ma si pe mine! Poate mai apoi a venit cineva si a zis:

Deschide usa
Ca vine matusa,

s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?!

- Apoi da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia de-atunci e rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap… Daca te-i potrivi tu aistora, ii tinea mult si bine pe mamuca afara. Eu unul ma duc sa deschid…

Atunci mezinul se vari iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichici si cu nasul in funingine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din rai, sarmana! Asemenea cel mijlociu, tusti! iute sub un chersin; se-ngheia o pauzaste acolo cum poate, tace ca pamantul, si-i tremura carnea pe dansul de frica: fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!… Insa cel mare se dadu dupa usa, si - sa traga, sa nu traga? In sfarsit trage zavorul… Cand ia!… ce sa vada? S-apoi mai are cand vedea?… caci lupul ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii reteza capul pe loc, si-l manca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:

- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat in pamant… Unde sa fie, unde sa fie?

Se itaste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezi nu-s nicaieri!

-Ma!… ca mare minune-i si asta… dar nici acasa n-am de coasa… ia sa mai odihnesc putin oleaca ieste batranete.

Apoi se indoaie de sele cam cu greu si se puse pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-a facut ca, ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat…Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul:

- Sa-ti fie de bine, nanasule!

- A!…ghidi, ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost! Ia vina-ncoace la nanaselul sa te pupe el!

Apoi ridica chersinul binisor, infasca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela, de-i merg peticele!…

Vorba aceea: toata pasarea pe limba ei piere.

Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea pe horn molcum, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste numic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca rad; pe urma unge toti peretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum.

Cum a iesit dusmanul din casa, iedul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana in cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.

- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce i-a venit pe cap! Si boceste el, boceste, pana il apuca lesinul, dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui si ce au cautat, pe nas le-a dat.

Cand jelea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-ale mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti.

- Dragii mamucutei, dragi, cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!

Baietii mamei, baieti,
Frumusei si cucuieti!…

Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul si ochii i se painjenesc. Si ce era, nu era a bine!… Ea insa tot merge pan’ la usa, cum poate, crezand ca parerea o inseala… Si cand ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti,
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa, si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:

- Mamuca, mamuca, iute ce-am patit noi! Mare foc si potop a cazut pe capul nostru!

Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!…Dar mai pe urma imbarbatandu-se, si-a mai revenit putin in fire s-a intrebat:

- Da ce-a fost aici, copile?

- Ce sa fie, mamuca? ia, cum te-ai dus dumneata de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca s-aude cineva batand la usa si spunand:

Trei iezi cucuieti!…
Mamei usa descuieti…

- Si?…

- Si frate-meu cel mai mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.

- S-atunci?

- Atunci eu m-am varat iute in horn si frate-meu cel mijlociu sub chersin, iar cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul.

- S-atunci?

- Atunci grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul dumitale, cumatrul lup, se si arunca in prag.

- Cine? Cumatru-meu? El care s-a jurat pe parul sau ca nu-mi sperie copilasii niciodata?

- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!

- Ei, las’ ca l-oi invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de mine? si pe voi sa va puna la pastrama? Nici o fapta fara rasplata… Ticalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cate-odata si-mi facea cu maseaua… Apoi doar eu nu-s de acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata, de cand sunt. Ei, taci, cumetre, ca te-oi dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!

- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Caci stii ca este o vorba: nici pe dracul sa-l vezi, da nici cruce sa-ti faci!

- Ba nu, dragul mamei! Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti iau sufletul. S-apoi tine tu minte copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe aici, apoi las’!… Numai tu sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.

Si de atunci cauta si ea vreme cu prilej, ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se puse ea pe ganduri si sta in cumpene cum sa dreaga si ce sa-i faca.

"Aha! ia acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oi face eu cumatrului una, de si-a musca labele…"

Aproape de casa ei era o groapa adanca: tocmai acolo-i nadejdea caprei.

"La cada cu dubala, cumetre lup, ca nu-i de chip… Ia, de acu se-ncepe fapta. Hai la treaba, cumatrita ca lupul ti-a dat de lucru!"

Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca mamecile, atata focul si s-apuca de facu bucate. Face sarmale, face plachie, face alivenci, face papara cu smantana si cu oua, si fel si fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratec si lemne putregaioase, ca sa arda focul mocnit. Dupa asta aseaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure sa caute pe cumnata-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o cararuie da cu crucea peste lup.

- Buna vreme, cumatra. Da ce vant te-a abatut pe-aici?

- Ia, a gasit iezii, i-a ucis si i-a crampotit, de le-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!

Nu mai spune, cumatra!

- Apoi de acum ori sa-ti spun, ori sa nu-ti spun, ca tot una mi-i. Ei, mititeii, s-au dus catre Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe dumneata, cumatre, ca sa ma mai mangai….

- Bucuros, draga cumatra, da mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.

- Te cred, cumatre, d-apoi de!….

- Nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel de Sus.

Apoi capra porneste inainte plangand si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.

- Doamne, cumatre, Doamne – zice capra suspinand – de ce ti-i mai drag in lume tocmai de-aceea nu ai parte.

- Apoi de cumatra, cand ar stii omul ce ar patii, dinainte s-ar pazii. Nu-ti face si dumneata atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.

- Asa e, cumetre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici de cruzi s-au mai dus!

- Apoi, de cumatra, se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisorii de cei mai tineri.

- Apoi daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi asa? ……

- Doamne, cumatra, doamne! Oi face si eu ca prostul … Oare nu cumva nea Marin a dat raita pe la dumneata pe acasa? Caci mi-aduc aminte ca acum ca l-am intalnit odata prin zmeuris si mi-a spus ca daca ai vrea dumneata sa-i dai un baietel sa-l invete cojocaria.

Din vorba in vorba, din una-n alta, ajung pana acasa la cumatra.

- Ia poftim, cumatre – zise ea – luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina – sezi cole si sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!

Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le puse dinainte.

Atunci lupul nostru incepu a manca halpov, si cogalt – cogalt – cogalt, ii mergeau sarmalele intregi pe gat.

- Dumnezeu sa-i ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!

Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jeratic, caci scauiesul de ceara s-a topit si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita : nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumatru.

Ei, ei! Acum scoate lupe, ce-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac.

- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog scoate-ma ca-mi arde inima in mine!

- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri, dar mie insa-mi plac si isti mai batrani, numai sa fie fripti bine; stii cole, sa treaca focul printr-insii.

- Cumatra, ma parlesc, ard tot, mor, nu ma lasa.

- Arzi, cumatre, mori, caci nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de speriet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum. Ti-aduci aminte, dihanie rautaciosa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii?

- Ma ustura inima in mine, cumatra! Ma rog scoate-ma si nu-ti face atata osanda cu mine.

- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine o mai plesnisi dinioara cu cuvintele din Scriptura!

Dupa aceasta capra si iedul au luat o capita de fan si au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul … Apoi la urma urmelor, napadira asupra lui si mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omoara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da si de cumatra-sau, lupul, pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie!

Si auzind caprele din vecinatate de una ca asta, tare le-a mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghi, si unde nu s-au asternut pe mancate si baute, veselindu-se impreuna …

Si eram si eu pe acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe o sea si am venit de v-am spus povestea asa; si-am incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna.