Sa urmam binele, fara nici un pic de jena!

Orice om este minunat ca fiinta, pentru ca fiecare dintre noi avem acelasi Creator magnific; noi nu suntem unii "minunati" si altii "de lepadat", pentru ca toti oamenii au aceasta chemare de a se asemana din ce in ce mai mult cu Dumnezeu pana intr-acolo incat sa devina adevarati fii ai Celui Prea Inalt. De acea, eu cred ca fiecaruia dintre noi i se potriveste afirmatia: "Esti o fiinta minunata."

Se intampla insa ca unii dintre noi sa se "impiedice" in acest urcus spiritual, sa fie orientati gresit, sa se indrepte catre un drum care nu aduce o dezvoltare a sufletelor lor. Atunci, cei care "vad" sunt cumva datori sa-i ajute pe cei care inca se "impiedica". Si cred ca sunteti de acord cu mine ca orice om a avut perioade cand a facut alegeri care nu i-au favorizat dezvoltarea spirituala - ci dimpotriva - a bajbait, a fost derutat in ceea ce priveste drumul "corect" pe care sa-l urmeze, s-a "impiedicat". De aceea, avand experienta dureroasa a propriei nedesavarsiri, este bine sa nu afisam o atitudine dispretuitoare fata de un frate de-al nostru care are dificultati in urcusul spiritual. Mai degraba sa ne amintim mai clar dificultatile prin care am trecut si noi si aceasta amintire sa ne mareasca compasiunea pentru semenul nostru. Dupa parerea mea, nimeni dintre oameni nu are deplina intelepciune divina, ci unii avem intelepciune - mai mare sau mai mica - intr-o anumita directie, altii intr-alta, astfel incat fiecare dintre noi avem ce invata din iubirea si intelepciunea celorlalti. Nu exista om care sa poata spune: "Eu am in mine insumi toata intelepciunea lui Dumnezeu, asa ca nu mai am nevoie de nimeni si de nimic, caci ma simt foarte bine in starea mea de perfectiune." Nu exista o asemenea situatie si este foarte bine asa, caci acest lucru ne indeamna sa colaboram unii cu altii, sa avem partasie unii cu altii si ne daruieste bucurie din aceasta descoperire a iubirii si intelepciunii in celalalt.

Ceea ce cred ca avem de facut este sa sondam in noi insine, sa trecem de zona aceasta superficiala a patimilor, a tentatiilor de tot felul care ne distrage atentia si ne consuma energia, si sa ajungem la profunzimea inimii noastre unde vom intalni o zdrobire de inima pentru toate rautatile pe care le-am gandit, spus si facut, un dor, un respect, o iubire din ce in ce mai mare fata de magnificul nostru Creator, si o iubire fata de semen ca cea pentru noi insine. Din aceasta profunzime a inimii noastre, din aceasta zdrobire de inima (smerenie), din acest dor de Dumnezeu, dragoste de Dumnezeu si iubire fata de creatia Lui sa "iesim", sa venim in "afara" catre semenii nostrii.

Eu sunt de parere ca este bine sa ne incurajam unii pe altii in acest drum al apropierii de Dumnezeu. Dumnezeu este foarte aproape de noi; noi suntem aceia care ne departam de El!
Nu ati observat cum ne permite El sa ne adresam Lui? Iata, de exemplu: "Tu, Dumnezeule, ajuta-mi degraba! Pana cand vei zabovi, Dumnezeule, pana cand vei zabovi cu ajutorul Tau fata de mine? Mantuieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegea mea."

Dumnezeu este foarte aproape de noi si doreste ca si noi sa fim foarte aproape de El; ne permite sa ne adresam Lui cu "Tu".

Ia sa vina un semen de-al nostru in nevoie si sa se adreseze noua: "Tu, omule/doctore/profesore, ajuta-mi. Indruma-ma, omule/doctore/profesore degraba pe calea cea buna. Pana cand vei zabovi, omule/doctore/profesore, pana cand vei zabovi cu ajutorul tau fata de mine?"

Noi ce i-am raspunde celui care ni s-ar adresa ca mai sus: "Nu ti-e rusine sa-mi vorbesti cu "tu"? Pai ce, ne cunoastem de undeva?!...

Te rog frumos sa vorbesti cum se cuvine cu mine, cu "dumneavoastra"! Sa vorbesti asa: "Dumneavoastra, domnule doctor/profesor s.a.m.d. , va rog frumos sa binevoiti a ma ajuta si pe mine, daca cumva aveti timp. Domnule doctor/profesor s.a.m.d. va rog respectuos sa binevoiti a ma indruma pe calea cea buna, caci nu stiu ce m-as face fara ajutorul dumneavoastra. Va rog frumos domnule doctor/profesor s.a.m.d. sa nu mai amanati ajutorul dumneavoastra, caci nu stiu ce sa ma fac fara el."
Ei, da! Daca te adresezi in felul acesta, poate, poate capeti atentie din partea mea!...

Vedeti, Dumnezeu este pe drept cuvant un "Domn" si totusi accepta fara nici un fel de probleme adresarea cu "Tu", iar noi oamenii nu suntem deloc "Domni" dar sarim ca arsi cand cineva ni se adreseaza cu "tu". Nu ne place. Oare de ce? Suntem noi mai "Domni" decat Dumnezeu?! Ni se cuvine noua mai mult respect decat Lui?! Semenii nostrii sunt datoari sa fie mai atenti cum se adreseaza noua decat lui Dumnezeu?!
Ce simplitate in modul de adresare catre Creatorul nostru, si ce complexitate - dificultatea as putea spune - in modul de adresare dintre oameni!

Am amintit in mesajul meu trecut ("Competitie?") despre icoana Mantuitorului si despre icoanele sfintilor, pentru ca eu sunt intr-un mediu crestin ortodox, care are in traditia sa icoanele, aceste "ferestre catre cer" cu rolul de a ne aduce aminte de ceea ce este bine sa purtam permanent in inimile noastre.
Noi nu trebuie sa ne gandim la Iisus doar cand Ii privim chipul intr-o icoana, ci aceasta icoana ne aminteste faptul ca pe Domnul nostru Iisus Hristos este bine sa-l avem in inimile noastre permanent! Icoana este in biserica ortodoxa un mijloc care ne ajuta sa ajungem la scop - scopul fiind o comuniune deplina cu Dumnezeu, a-L avea permanent in inimile noastre pe Iisus.

Nu cred ca exista o bucurie mai mare ca aceeea de a face bine, si cel mai mare bine il facem atunci cand suntem in armonie cu ordinea divina, caci Dumnezeu este izvorul oricarui bine. "Fara El nu putem face nimic", adica separati de Dumnezeu (ignorandu-ne Creatorul sau impotrivindu-ne Lui de-a dreptul) nu putem face vreun bine!

Se vorbeste despre cei "norocosi" si cei "mai putin norocosi". Eu cred ca suntem cu totii niste "norocosi".
Cum sa nu fim "norocosi" daca avem un Creator magnific care ne este in fiecare clipa alaturi, care ne sustine si ne ghideaza neincetat catre bine?
Cum sa nu ne consideram "norocosi", cand Dumnezeu nu ne face noua dupa "dreptate" (adica dupa ce ni s-ar cuveni ca urmare fireasca a gandurilor, vorbelor si faptelor noastre), ci ne judeca in fiecare clipa dupa bunatatea Sa? Daca Dumnezeu ne-ar fi judecat dupa "dreptate", oare mai eram vreunul in viata in momentul de fata? Poate ca da, dar eu stiu sigur ca eu inca "sunt" doar pentru ca El mi-a rasplatit dupa Bunatatea Lui, si nu dupa ceea ce mi se cuvenea dupa "dreptate".
Cum sa nu ne simtitm "norocosi", cand Dumnezeu ni s-a revelat in Domnul nostru Iisus Hristos ca "Cel Mai Bun si Mai Apropiat Prieten al nostru", si nu ca "cel mai crud stapan"?
In aceste conditii, cine mai poate spune despre sine ca nu este "norocos"?!

Eu cred ca totul in viata noastra se desfasoara dupa un plan divin foarte bine pus la punct care nu are alt scop decat acela de a ne ajuta sa ne curatim de patimile noastre - constientizate de noi mai mult sau mai putin - si de a evolua spiritual. Altfel spus, ceea ce consideram noi ca fiind un "rau" (esec/necaz s.a.m.d.) in viata noastra, este din punct de vedere divin un bun mijloc de evolutie spirituala pentru noi.
Cum ar putea Cel Mai Bun si Mai Apropiat Prieten al nostru - adica Dumnezeu - sa ingaduie ceva care nu ne-ar fi de nici un folos spiritual - ba din contra - ne-ar defavoriza?! Totul ne este pus in fata pentru a ne perfectiona, pentru a ne rezolva niste probleme spirituale, pentru a cuprinde in iubirea noastra pe Dumnezeu si intreaga creatie a lui Dumnezeu.

Sunt de parere ca este bine sa indraznim in facerea binelui, sa indraznim a urma binele si frumosul. Ba chiar sa facem acest lucru cu entuziasm, caci daca s-a intamplat sa gandim/vorbim/facem un lucru rau din toata inima, cu atat mai mult binele si frumosul trebuie infaptuit cu entuziasm!
Noi cu totii suntem la fel de mult iubiti de Dumnezeu, caci Dumnezeu nu este partinitor! Si Dumnezeu - ca un Tata iubitor ce este - se bucura de fiecare cand se exprima, dupa cum si un parinte pamantesc se bucura de copilasii lui cand acestia incep sa vorbeasca sau sa mearga. Nu conteaza daca mai apar si cuvinte rostite incorect sau la un moment nu tocmai potrivit; parintele este bucuros ca a spus ceva copilasul lui si il incurajeaza cu dragoste zi de zi spre o exprimare mai buna.
Deci daca noi - care inca suntem inca niste parinti rai - ne bucuram de copilasii nostrii cand se exprima, chiar cu imperfectiuni, cu atat mai mult are bucurie Tatal Ceresc - care este Bun si izvorul oricarei bunatati- cand noi oamenii ne straduim sa comunicam cu El si intre noi, avand credinta in Dumnezeu; cu atat mai mult ne incurajeaza Tatal Ceresc sa indraznim care o mai mare deschidere a inimii fata de semenii nostrii, catre o marire a credintei, nadejdii si dragostei noastre in Dumnezeu!

De aceea eu sunt pentru o deschidere in comunicare intre noi, o indraznire a noastra in a ne exprima ceea ce simtim ca ar ajuta/inalta/infrumuseta viata noastra, a tuturor. Sa nu ezitam in a pasi, de teama de a nu cadea, caci Tatal Ceresc ne sustine permanent, ne iubeste neconditionat, ne doreste apropierea de El, si nu se supara daca copilasii Lui mai cad cand invata sa faca primii pasi pe drumul catre Imparatia Lui. Din contra, Dumnezeu are mare bucurie catre cei care pasesc cu indrazneala si-i ajuta sa se ridice pe cei care au cazut.

Sa nu spunem: "Doamne, pleaca de la mine ca sunt un pacatos", ci - din contra - eu sunt de parere sa spunem: "Doamne, ajuta-ma sa ma apropii de Tine TOCMAI pentru ca sunt un pacatos."

Voi ce parere aveti?

Va doresc sa aveti sarbatori fericite, si aceste sarbatori sa ne aduca aminte tuturor ca fiecare zi din viata noastra se cuvine sa fie o sarbatoare in urmarea lui Hristos.


Giuliano

papadie spune:

"Īn afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)