"Momentul" sa apara un copil

Cam de trei ani vrem un copil.
De fapt, vrem 2.
Unul adoptat si, daca se va putea, si unul natural.

Discutia e lunga...incerc sa o scurtez.
Am aflat sapt. trecuta ca FIV nu putem face, nu in urmatoarele luni.
Si am avut o discutie de citeva ore, in urma careia am decis ca adoptam acum.

Am vb. cu cineva de la DPC, ni s-au explicat procedurile, am inceput sa stringem documente.
Estimarea noastra ar fi ca pina la sf. anului o sa avem bbul.
In plasament, la inceput. Pentru ca il vrem cit mai mic.

toate bune si frumoase, barbatu-meu s-a dus prin vreo 2 spitale... a vazut niste copii... asa, de info... sa stie la ce se inhama... ...si cum arata un nou nascut... am fost amindoi entuziasmati pina aseara.

Azi-noapte, mai exact.
Cind am discutat cu parintii mei.

I-am informat care ne sint planurile pe termen scurt si...jale si nenorocire!

Au sarit la noi ca sintem inconstienti.
Ca nu stim ce facem.
Ca un copil nu e de jucarie.
Si ca nu-i momentul acum.
Stiau demult ca vrem bebei, dar au reactionat la diferenta dintre "la un moment dat" si "azi incepem".

Argumente:
- ca in casa noastra e vraiste (cam e!)

- ca ne certam cu surle si trambitze si ne impacam la fel! Si nu e un mediu echilibrat pt copil!

- ca nu vb. "corespunzator" (nu ca ne jignim, ci ca avem un vocabular mai liber intre noi 2) si copilul nu trebe sa auda asa ceva!

- ca noi umblam noaptea ca liliecii si ce facem cu copilul?

- ca n-are cine sa stea cu el - asta asa e.
Trebuie sa stea cineva - probabil eu.
Dpdv financiar, am iesi mai bine daca ar sta el.
Dar nu cred ca banii sint esenta aici, deci o sa stau eu. Si o sa ne descurcam cumva.

- ca n-avem sigurantza financiara si sociala.
Acum... cine are?! Avem salarii mari, n-avem bani la ciorap, si joburile sint stabile pina nu mai sint, ca doar nu stii ce se intimpla. Dar cred ca toata lumea asa traieste.

- ca ne distrugem viata noastra, si copilul...daca nu mai asteptam.

Cam astea au fost argumentele, exceptindu-le pe cele legate strict de adoptie: ca te trezesti ca ai crescut un copil nu stiu cit timp si vine cineva si ti-l ia.
Nu stiu daca asta e posibil - chiar daca o fi, sper sa n-am eu ghinionul asta....

Deci, una peste alta, pe mine nu m-au convins, insa ne-am trezit acasa, plouati, intrebindu-ne daca nu o fi vreun pic de adevar in spusele lor.
trebuie sa ne asteptam la asa o "catastrofa"?
doar un copil e o bucurie, nu?

De ce ar fi toata lumea in stare sa il creasca, si noi nu?!
Si ce sa mai asteptam - avem 30, respectiv 36 de ani, sa asteptam sa ajungem la virsta cind altii au nepoti deja?!

Da, e o decizie luata la disperare - de ce ar fi un alt moment mai bun?!
Sint eu prea fixista?
Si l-am molipsit si pe barbatu-meu?
In conditiile date, o exista vreo piedica peste care nu se poate trece si eu nu o vad?!

Cred ca am nevoie de niste pareri obiective.... de la cei care sint deja parinti, si stiu ce presupune asta, dar nu numai.

Elise

daniela_b spune:

Parerea mea, extrem de obiectiva si simt nevoia sa subliniez cu trei dungi rosii asta, e ca faceti un lucru bun care va ramine bun daca va straduiti ca ideile de la care ati plecat sa ramina de baza: va doriti si un copil adoptat, va simtiti in stare sa-l cresteti, sinteti gata de orice schimbare implicata, va concentrati pe sudarea cuplului obtinuta si in urma acestui demers ce implica responsabilitati, poate si mai mari decit acelea in care devii parinte in mod natural!
Va felicit si va sustin cu toata inima!
Nu depinde de nimeni altcineva in afara de voi sa demonstrati ca ati avut dreptate!

Pastreaza-ti inima calma in timpul actiunii

coraly spune:

Elise, un copil e o bucurie dar implica si mari sacrificii uneori. Iti spun cazul nostru. Copilul nostru doarme foarte rau, de cand s-a nascut si pana acum, la 1,5 ani. Asa ca amandoi suntem extrem de obositi, am renuntat la multe pentru el - viata sociala o, timp personal negativ :), nervi si stres, program la dispozitia copilului.... deci sunt multe aspecte. Trebuie sa te astepti la o schimbare totala a vietii. Si trebuie sa fii dispus sa o faci. Dar indiferent de greutati nu regreti nimic, pentru ca ajungi sa-l iubesti enorm.
Asa ca eu iti zic, daca te-ai gandit bine si ceasul tau biologic iti spune ca e timpul sa ai un copilas, nu te mai lua dupa nimeni, la urma urmei tu si sotul tau veti fi parinti.. nu bunicii. Numai sa te gandesti ca poate vor fi momente cand o sa-ti fie greu, si atunci daca te vei plange lor o sa-ti primesti lectia. Asa ca e bine sa stii de la inceput ca nimic nu va mai fi ca inainte, ca va trebui sa-ti sacrifici unele lucruri si ca asa merge treaba cu un copilas. Nu trebuie sa te bazezi pe altii cand decizi sa-l ai.
Din partea mea, eu zic sa nu mai stai pe ganduri! Ai deja 30 de ani si timpul zboara. Cu cat mai repede, cu atat mai bine.


Coraly si Sergiu

poze

violeta69 spune:

Elise,
daca voi asta va doriti nici nu mai conteaza ce spune unul sau altul!..inclusiv parintii!
apoi un copil o sa va schimbe radical si eu stiu ca voi o sa-l iubiti la fel si pe cel adoptat ca si pe cel natural........stiu asta pt. ca si eu la fel as proceda.....odata cand credeam ca imi e bine voiam si eu un suflet nevinovat pe care sa-l iubesc si sa-l protejez ca pe al meu....cred ca daca ar fi macar o zecime dintre oameni ca voi ar fi mai putina suferinta......
deci,concluzia,nu conteaza nimic in lumea asta afar de iubire...celelalte vin intr-un fel sau altul,nici nu stii cand iti deschide Dumnezeu o fereastra....
dupa mine,bafta si.......

Elena-V.

Sabina spune:

niciodata nu exista momentul potrivit.


nu uita asta!!


astept poze cu bb:)

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

irina.c. spune:

Un copil presupune o schimbare aproape totala a stilului de viata si al prioritatilor,si daca stai bine sa te gandesti niciodata nu e momentul potrivit.Parerea mea e ca totusi aveti o varsta la care va puteti asuma aceasta responsabilitate.Ca doar n-o sa infiati/faceti un copil cand veti iesi la pensie.
Si ca sa te incurajez,cand am ramas gravida cu Ilinca(neplanificat) abia ma mutasem in Bucuresti si nu aveam servici(a trebuit sa gasesc foarte rapid unul),casa nu era pusa la punct(si nu e nici acum-am mai facut cate ceva pe parcurs),nu aveam masina(ne-am luat intre timp),sotul abia terminase facultatea si lucra pe bani foarte putini(intre timp si-a schimbat serviciul si e mai bine),si noi umblam noaptea ca liliecii-acum nu mai e posibil,asa ca ne-am lasat de sportul asta;nu avem parinti sau rude in localitate si nu ne-a ajutat nimeni cu copilul sau cu casa;iar de certat ne certam in sufragerie,cand copilul doarme,si tot acolo ne si impacam .Despre ultimul argument nu stiu ce sa zic,dar nu cred ca poate sa-ti ia cineva copilul,odata infiat cu acte in regula.
Curaj si succes,copiii sunt o mare bucurie,merita toate sacrificiile si eforturile.Irina si bb Ilinca(26 aprilie '04)
"Traim intr-un paradis al nebunilor."
Serafim Rose

ina78 spune:

Nu vorbesc d.p.v. al unei mamici, ci d.p.v. al femeii de 30 ani. O femeie care-si doreste un copil.
Nu conteaza ce vor parintii, ce vor rudele sau prietenii, conteaza ce vreau eu!!! (in multe randuri, nici ce a contat sotul meu nu prea a contat, dar asta e o alta problema).
Ca parintii va vor ajuta sau nu, la cresterea unui copil, e un mare ajutor, dar sint o multime de alte cupluri care se descurca singure, poate cu o bona sau chiar si fara.

Stiu parinti care desi copii lor de casatoreau la 30 ani considereau ca e prea devreme si cu toate astea cuplul a mers, asa si cu copii, ei sint datori (sau asa se cred ei) sa ne sfatuiasca, noi sa-i ascultam, sa ne dam cu parerea si sa luam decizia care ne-o dorim.

Ca va doriti un copil adoptat, conteaza si nu prea, ptr. ceilalti, e un suflet nevinovat, care-si poate gasi linistea si iubirea linga voi. Daca voi aveti puterea de a-l iubi si de a-i purta de grija doar voi stiti.

Ca un copil ne schimba viata, asa o fii, dar nu si un copil nascut de noi (poate dintr-un calcul eronat al calendarului, de ex. ) nu ne-ar schimba-o? Pe acela l-ar accepta mai usor?

Iar motive vis-a-vis de curatenie, de probleme casnice, sint reale, dar nu in asta sta schimbarea noastra in mom. in care devenim parinti? Ca avem cearcane, ca nu mai reusim sa fim chiar la fel ca inainte... cred ca sint niste schimbari e care ni le asumam sau pe care chiar ni le dorim la un moment dat.

Deci parerea mea, daca asta va doriti, asta faceti...

"O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara."

Elise spune:

daniela,
stiu ca parerile difera, dar nu vad diferenta intre un copil adoptat si un copil natural - e tot copil, e tot al tau. E drept ca acum nu-l am nici pe unul, nici pe altul, dar mi-i doresc pe amindoi LA FEL.
Obiectiile lor nici n-au fost legate musai de adoptie, ci de faptul ca "ne legam la cap cind nu ne doare".

Ca "nu e momentul".
Cum spunea Sabina, probabil niciodata nu e.

Bineinteles ca acceptam schimbarile de program, ar fi chiar culmea sa vreau in cluburi in fiecare seara cu copil mic!
Asta nu mi se pare cine estie ce sacrificiu.
Si acum dorm 2-3 ore pe noapte, abia o sa am un motiv mult mai intemeiat.
Deci nici oboseala n-ar fi o piedica.

In plus, sint persoane care au avut copii la 18 ani, fara casa, masa si vreun ban, si in final i-au crescut mari si frumosi, asa ca mi se pare patetic sa ne plingem noi.
Bineinteles ca decizia e la noi.
Si decizia e luata.
Dar am ciulit urechile: ai mei nu se prea amesteca, mai ales asa in fortza.
Din cauza asta presupun ca au facut-o cu un motiv... pe care nu-l inteleg.

Elise

CristinaT spune:

quote:

---

Initial creeata de Elise

Cam de trei ani vrem un copil.
De fapt, vrem 2.
Unul adoptat si, daca se va putea, si unul natural.

Discutia e lunga...incerc sa o scurtez.
Am aflat sapt. trecuta ca FIV nu putem face, nu in urmatoarele luni.
Si am avut o discutie de citeva ore, in urma careia am decis ca adoptam acum.

Am vb. cu cineva de la DPC, ni s-au explicat procedurile, am inceput sa stringem documente.
Estimarea noastra ar fi ca pina la sf. anului o sa avem bbul.
In plasament, la inceput. Pentru ca il vrem cit mai mic.

toate bune si frumoase, barbatu-meu s-a dus prin vreo 2 spitale... a vazut niste copii... asa, de info... sa stie la ce se inhama... ...si cum arata un nou nascut... am fost amindoi entuziasmati pina aseara.

Azi-noapte, mai exact.
Cind am discutat cu parintii mei.

I-am informat care ne sint planurile pe termen scurt si...jale si nenorocire!

Au sarit la noi ca sintem inconstienti.
Ca nu stim ce facem.
Ca un copil nu e de jucarie.
Si ca nu-i momentul acum.
Stiau demult ca vrem bebei, dar au reactionat la diferenta dintre "la un moment dat" si "azi incepem".

Argumente:
- ca in casa noastra e vraiste (cam e!)

- ca ne certam cu surle si trambitze si ne impacam la fel! Si nu e un mediu echilibrat pt copil!

- ca nu vb. "corespunzator" (nu ca ne jignim, ci ca avem un vocabular mai liber intre noi 2) si copilul nu trebe sa auda asa ceva!

- ca noi umblam noaptea ca liliecii si ce facem cu copilul?

- ca n-are cine sa stea cu el - asta asa e.
Trebuie sa stea cineva - probabil eu.
Dpdv financiar, am iesi mai bine daca ar sta el.
Dar nu cred ca banii sint esenta aici, deci o sa stau eu. Si o sa ne descurcam cumva.

- ca n-avem sigurantza financiara si sociala.
Acum... cine are?! Avem salarii mari, n-avem bani la ciorap, si joburile sint stabile pina nu mai sint, ca doar nu stii ce se intimpla. Dar cred ca toata lumea asa traieste.

- ca ne distrugem viata noastra, si copilul...daca nu mai asteptam.

Cam astea au fost argumentele, exceptindu-le pe cele legate strict de adoptie: ca te trezesti ca ai crescut un copil nu stiu cit timp si vine cineva si ti-l ia.
Nu stiu daca asta e posibil - chiar daca o fi, sper sa n-am eu ghinionul asta....

Deci, una peste alta, pe mine nu m-au convins, insa ne-am trezit acasa, plouati, intrebindu-ne daca nu o fi vreun pic de adevar in spusele lor.
trebuie sa ne asteptam la asa o "catastrofa"?
doar un copil e o bucurie, nu?

De ce ar fi toata lumea in stare sa il creasca, si noi nu?!
Si ce sa mai asteptam - avem 30, respectiv 36 de ani, sa asteptam sa ajungem la virsta cind altii au nepoti deja?!

Da, e o decizie luata la disperare - de ce ar fi un alt moment mai bun?!
Sint eu prea fixista?
Si l-am molipsit si pe barbatu-meu?
In conditiile date, o exista vreo piedica peste care nu se poate trece si eu nu o vad?!

Cred ca am nevoie de niste pareri obiective.... de la cei care sint deja parinti, si stiu ce presupune asta, dar nu numai.

Elise

---

Elise marturisesc ca nici nu am putut sa citesc tot, dar pur si simplu nu inteleg, voi va doriti un copil, voi o sa-l aveti, voi o sa-l cresteti. Restul familiei trebuie sa fie de acord cu voi si cu hotararile pe care le veti lua si daca le va face placere sa va ajute, daca nu nu. In nici un caz sa va impuna ceva. E normal sa ascultati sfaturile lor, dar sa presupunem ca ai fi procedat ca mine, eu nu i-am anuntat pe ai nostri decat la 4 luni. Ce moment nepotrivit, ce tinerete.... etc. Faceti ce stiti ca trebuie sa faceti si apoi comunicati-le vestea.

www.babiesonline.com/babies/o/oana/" target="_blank"> 6 ani si ...

daniela_b spune:

Intr-o buna seara in care eu si sotul meu nu aveam ce face decit sa plecam la "restaurant", cu invitatie speciala si "amenintari"( altminteri nu-mi place sa merg la "restaurant", am acest defect) a batut la usa o femeie. Eu nu dau drumul la usa de aiurea, daca nu astept pe cineva, nici nu ma uit sa vad cine e, ma gindesc ca e un comis-voiajor.
Auzind ca plinge un copil, m-am dus sa ma uit cine e si am intrebat (prin usa) "ce doriti?"...
Femeia zice: "deschideti, om bun..."...Ca-n povesti.
Am deschis, femeia avea un copil, o fetita in brate, de vreo luna...
Zice ea: "stiti, am venit din Alba Iulia la unchiul meu care sta la parter si acum nu e acasa, bat la usa de o ora, nu ati putea sa o tineti pe fetitza mea vreo doua ore sa vad ce se intimpla?"
Am incremenit si mi s-a racit sira spinarii. M-am gindit intr-o secunda ca e o vrajeala si ca e altceva la mijloc.
Am zis, totusi, DA si am luat fetitza, femeia a tulit-o pe scari si de abia ca am apucat sa o intreb cum o cheama pe micutza.
Ea zice in fuga "Iulia" si a disparut.
Totul a durat un minut. Sotul meu facea dus. Cind a iesit m-a vazut cu Iulia in brate. Eu ma uitam la el ca vitzica la poarta noua, el se uita ca vitzelul...
Prima intebare: "ce-i dai de mincare?"
A doua intrebare:"de unde o ai?"
A treia intrebare:" mai plecam la restaurant?"
Eu eram in stare de soc (ceea ce nu mi se intimpla prea des) ma gindeam ca Dumnezeu mi-a adus un copil asa cum mi-am dorit si ca femeia aia n-o sa se mai intoarca niciodata, in capul meu se desfasurau scenarii cum ca a stiut unde a lasat-o, cum ca ne-a urmarit si a stiut ca o lasa bine.
Ziceti si voi, cum sa lasi un copil cuiva dupa ce ai batut la usa lor? fara sa le spui ce sa-i dea sa manince, fara sa-i lasi mincare...
Ne-am jucat, am mincat, am dat telefoane "nu mai mergem la restaurant", "mama, vino sa-ti arat ceva", "adu-mi niste scutece", "adi, ce stii despre adoptia unui copil lasat la usa?" etc.
N-am dormit toata noaptea. M-am uitat la Iulia, i-am numarat degetele, i-am privit fruntea, parul...ma rog...stiti voi. Mi se parea ca poveste ei este inventata ( Alba Iulia- Iulia...).
Am avut o noapte fantastica, una in care am invatat de la bune prietene ce sa-i dau de mincare Iuliei. Am avut o dimineata fantastica, i-am facut baie si m-am umflat in pene ca m-am descurcat cu ea, ca nu a plins ca a dormit bine dupa aia...
Am avut 2 zile de "frumusete".
A treia zi s-a intors mama ei. Nici pina azi nu stiu ce a fost in mintea ei. Desigur i-am dat-o pe Iulia imediat iar ea mi-a multumit. A zis ca a gresit adresa, ca unchiul ei sta in alta parte. Ca l-a gasit si ca acum se duc la el.
Am fost intzepenita si am plins dupa aceea.
Sint normala la cap si stiu ca nu as fi putut sa o am pe Iulia. Cu toate astea, Iulia m-a invatat ca pot sa fac abstractie de toate "invatzaturile" altora cind vine vorba de copii.
Azi Iulia are 5 ani.
Iar eu ma gindesc mereu ca e fericita. Si ca ride exact cum ridea in seara aceea si diminetile de dupa...

Pastreaza-ti inima calma in timpul actiunii

Mara76 spune:

[quote]- ca in casa noastra e vraiste (cam e!)[quote]

Pana vine bebe la voi aveti timp sa o puneti putin la punct. Concret: aveti pat, dulap, frigider, aragaz?? Daca le aveti, restul se aduna usor-usor.

[quote]
- ca ne certam cu surle si trambitze si ne impacam la fel! Si nu e un mediu echilibrat pt copil![quote]

Corect, nu e un mediu echilibrat, dar cred ca o sa puteti sa va controlati altfel decat acum.

[quote]
- ca nu vb. "corespunzator" (nu ca ne jignim, ci ca avem un vocabular mai liber intre noi 2) si copilul nu trebe sa auda asa ceva![quote]

Ei hai... eventual sa tinem copilul in mediu steril si la primul contact cu exteriorul sa fie numai bolnav? Cam asa si cu vorbitul... sa nu exageram!

[quote]
- ca noi umblam noaptea ca liliecii si ce facem cu copilul?[quote]

Dupa trezit din 2 in 2 ore, pregatit biberoane etc. cred ca numai in cluburi n-o sa aveti chef sa mergeti.

[quote]
- ca n-are cine sa stea cu el - asta asa e.
Trebuie sa stea cineva - probabil eu.[quote]

Aici se pot gasi solutii... lucrezi de acasa sau lucrezi part-time si-ti iei bona. Si, pana la urma, garantat bunicii se vor indragosti de copil si vor vrea sa stea cu el.

[quote]
- ca n-avem sigurantza financiara si sociala.[quote]

Hmm... noi avem si credite peste credite si tot ne gandim ca ar fi cazul de bebe. Cu argumentul asta cred ca nimeni n-ar mai face copii zilele astea.

[quote]
- ca ne distrugem viata noastra, si copilul...daca nu mai asteptam. [quote]

Aici m-ai pierdut. Sincer, eu cred ca au o retinere pentru ca vreti sa adoptati, nu pentru ca vreti sa aveti un copil. Exista totusi mentalitatea ca nu stii ce metehne mostenite o sa aiba copilul, indiferent cat de bine il educi. Eu nu prea cred ca ar fi asa, mai ales daca il cresti cu toata dragostea, ca si cum ar fi al tau. Ori, din ceea ce spui, sunt convinsa ca asa va fi! Mi-as dori sa mai gandeasca si altii ca voi.