Ce simtiti cand cresc?

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Ce simtiti cand cresc? | Autor: Kikina

Sunt "ditamai" mama: flacaii mei au 14 si 16 ani. In tot vartejul asta in care ne poarta serviciul, gospodaria, socotelile, lectiile etc.etc., ma surprind, uneori, privindu-mi copiii si realizand cat de mult au crescut. Banala constatare "Nu stiu cand a trecut timpul" devine atunci atat de acuta incat simt cum mi se strange inima si mi se umezesc ochii. Sunt tot puii mei, dar sunt atat de... oameni! Cu amintirile, experientele, sentimentele, gandurile, orgoliile, incapatanarile, frustrarile lor, cu propriile lor modalitati de a si le gestiona, care, desigur, difera de ale noastre. Ce usor era cand ii luam in brate si ii leganam, ce usor le stergeam lacrimile oferindu-le o bomboana sau o jucarie, ce usurata ma simteam cand ii vedeam cat de repede isi regasesc zambetul. Pe scurt: ce utila si eficienta ma simteam! Oi fi si acum, dar reactia lor nu mai e atat de rapida ca atunci si nici certitudinea mea ca of-urile le-au trecut. In fine, iata o proba care mi-a starnit hohote de ras, dar m-a si bagat mai adanc in butoiul cu melancolie: acum 2 zile, discutam cu ala mic pe msn; ma tot lasa in asteptare si, cand l-am intrebat de ce nu raspunde mai repede, zice (scrie): "Mami, scuze, dar exista aici o optiune pt. prioritati si pe tine te-am pus la "slowly". Zambeam si-mi venea sa dau timpul pe "repede inapoi", sa-i fiu, din nou, foarte necesara...

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

KUKI spune:

Kikina, ai descris asa de frumos starile prin care trece o mama de adolescent, incat nu stiu ce ar mai fi de adugat...

E un amestec de durere si bucurie sa-i vezi cum incep sa zboare pe langa cuib din ce in ce...

Baiatul meu are 14 ani...si e centrul universului meu. Ma doare sa-l vad crescand, dar sunt si fericita si mandra ca e atat de mare si de independent.

Suntem numai noi doi. Tatal lui nu mai locuieste cu noi.
Asa incat, ma lupt cu mine insami sa nu-mi centrez existenta pe nevoile lui si sa nu-l sufoc cu dragostea mea.
Ma lupt sa stau deoparte si sa-l las sa zboare. Inca il mai pup seara la culcare, inca ies la balcon cand pleaca la scoala si ne facem cu mana...dar nici macar astea nu vor mai dura mult...

Nu stiu cat am fost de coerenta. Ma doare subiectul asta.

Kikina spune:

Kuki, sa-ti traiasca juniorul, sa te bucuri de el si el de tine!
Si noi ne pupacim seara, la culcare, la veniri si la plecari (a devenit, parca, un gest reflex din partea copiilor, nu stiu daca mai e vorba chiar de pofta de alint...)si ne fluturam mainile la fereastra. Dar tot acolo e si locul de tortura, unde-mi lipesc fruntea apasat atunci cand mai intarzie un pic peste ora stabilita (de comun acord). Imi inchipui deja ce voi simti cand vor merge pe la disco, pe la petreceri, cand isi vor lua carnet de sofer.
Deocamdata, am un sentiment de vinovatie ca nu petrecem mai mult timp impreuna, ca suntem mereu atat de ocupati si de preocupati de viata de zi cu zi, incat nu mai am mereu timpul si dispozitia necesara sa fiu 100% cu ei si pt. ei. Copiii inca trag de noi sa mergem impreuna in parc, la film etc. si, vad ca, tot mai des in ultima vreme, amanam... Pe mine asta ma doare: ca n-am incotro si aman, in loc sa am puterea de a lasa toate treburile balta si de a fi cu ei si pt. ei, acum, cand inca isi mai doresc acest lucru. Ma gandesc ca exact ce e mai important trece pe langa mine.

filofteia spune:

Copilul meu este mic... 5 ani... si inca dependent de mine, dar mi-a placut tare mult cum ati scris...
Dupa unul din meciurile de fotbal ma gandeam speriata ce voi face cand Adi va pleca cu baietii in piata dupa meci... Sunt constienta ca nu pot sa-l opresc... si eu mergeam cand eram studenta... dar asta nu ma opreste sa ma ingrozesc...

craciunitza spune:

Eu citesc uneori la sectiunea 0-4 ani, ma intreb daca si pentru mamicile de acolo timpul are aceeasi dimensiune ca pentru mine, ma hranesc cu tot ce scriu ele acolo, despre griji si nopti nedormite si primii pasi si primele cuvinte.
Vreau sa fiu o mamica perfecta si cred ca prima conditie este sa accept plecarea puilor mei, foarte greu, cand baiatul cel mare si-a scos luna trecuta buletinul mi s-a strans inima, el poarta buletinul ca un trofeu iar eu ma uit la poza aceea si nu pot sa cred ca barbatul din poza este puiul meu mic si drag pe care-l iubesc enorm.
De ce sunt asa impersonale pozele de buletin?

Nu certati copiii cand viseaza!
Noi
Mitele

KUKI spune:

Eu pur si simplu...nu pot sa scriu la subiectul asta.
Imi dau lacrimile, atat de tare ma doare.
Ieri am plecat de acasa seara, el era la calculator. Stiam ca ma intorc tarziu si incercam sa-i explic...ca plec, ca i-am lasat cina pregatita, ca sa ma sune daca are vreo problema...
Nimic, nici o reactie...vorbeam singura...intr-un tarziu isi ia ochii din calculator si imi spune sa ma duc linistita, ca el se descurca foarte bine singur, o sa manance si o sa se culce...sa am grija de mine...
Si mie imi era dor de puiul meu care se agata de mine si nu ma lasa sa plec de langa el, care nu manca fara mine, care nu adormea daca nu veneam sa-l invelesc si sa ne pupam...Hehe...unde-s vremurile alea ??
In week-end am fost la Busteni. Fara el, n-a vrut sa mearga cu mine. Uite-asa incepem sa ne separam vietile...cum sa nu-mi dea lacrimile?

Zilele astea trebuie sa mergem si noi dupa buletin...

craciunitza spune:

KUKI, mie imi face bine sa vad ca si alte mamici simt la fel, cum bine zice kikina, suntem "ditamai" mamele si degeaba, parca am fi nascut ieri
Probabil asa au simtit si mamele noastre. Cand eram mica mi se parea ca mama mea face numai lucruri extraordinare, apoi am avut o perioada cand mi se parea ca mama e demodata, acum ma gandesc iar, din ce in ce mai mult, ca nu voi reusi sa-mi gasesc rostul fara copiii mei, ca nu voi reusi sa fac unica fiecare zi cand copiii mei vor fi la casa lor, departe de mine. Dar mama mea poate, asa cum poate si mama ta si cum, sigur, pot toate mamele din lume.

Nu certati copiii cand viseaza!
Noi
Mitele

CristinaT spune:

Fetele sa va traisca copilasii.
Fetita mea are 6 ani si nu pot sa cred ca tot nu stiu sa ma port cu ea desi o iubesc. Tot timpul ii fac program ca sa pot sa tin pasul cu colegii de la serviciu si cucei de la scoala, cu treburile casei. Din cauza scolii pur si simplu nu pot sa-mi aduc aminte nimic din perioada gradinitei, decat graba mea de zi cu zi... si din toamna se duce la scoala. Timpul a zburat pe langa mine...

www.babiesonline.com/babies/o/oana/" target="_blank">6 ani - 14 februarie 2006