100% sincer ?
Raspunsuri - Pagina 12
yank spune:
Raspund mai intai la subiectul threadului.Toti am vrea sinceritate maxima,ba mai mult,am vrea sa scanam gandurile celuilalt dar nu cred ca sintem toti pregatiti mereu sa facem fata "adevarului" si cu toate asteaam vrea,indiferent de cit ne-ar durea sa,il aflam.
Gandurile sint niste lucruri private,asa cum si jurnalul intim este ceva tabu.Atata timp cit gandurile nu interfereaza cu gesturile si cuvintele partenerului,si totul ramane la stadiul de gand,nu vad de ce trebuie sa sapam mai departe.Femeile nu vor fi multumite in nici una din variante,asta e clar,sau majoritatea lor.Orice relatie de lunga durata are la baza respect,afectiune,commitment si o serie intreaga de mici compromisuri asumate de fiecare.Nu sintem genetic facuti sa avem o pereche pe viata.Lucru constatat stintific.Ca incercam sa o facem fiecare e datorita societatii care are instituite niste norme morale.Nu merg pe firul asta mai departe,ca nu e cazul safacem filozofie,cert este ca trebuie sa facem eforturi fiecare in parte sa pastram o relatie/casnicie si pentru asta facem mai mici sau mai mari compromisuri.
Elise,esti fata desteapta!Ma mir ca inca nu ai realizat ca dupa 6 luni de miere,citiva ani de casnicie perfecta,urmeaza si fel de fel de greutati si neintelegeri.Trateaza-le ca atare,oricum DC-ul nu iti poate da o solutie.Unele lucruri merita sa le gandim si sa le realizam singuri.
Elise spune:
yank- faptul ca toti vrem sinceritate maxima...cred ca e contestabil.
Nu toti vrem.
Precum se vede, mesajele sint unul da, altul ba.
Sustii ca "jurnalul intim e tabu, gandurile sint private" si totusi toti vrem sinceritate maxima - nu se anuleaza reciproc teoriile astea?
quote:Eu stiu femei care sint multumite cu orice nu le complica viata si aduce un beneficiu cuantificabil - de ex. o pereche de pantofi. Deci sint multumite cu una dintre variante. Cea in care ce nu stii nu-ti face rau. E o simpla constatare - se poate chiar sa fie asta varianta cea mai buna.
Femeile nu vor fi multumite in nici una din variante,asta e clar,sau majoritatea lor
In mod cert jumatatea nu e "genetica"... e bazata pe un anumit set de compatibilitati. Intrebarea era... daca te poti multumi cu acele compatibililtati primite pachet din start sau sapi mai departe. Si in ce masura investigatiile astea interfereaza cu respectul, afectiunea, commitmentul si restul ingredientelor unei relatii reusite.
Mai exact - distrugi sau imbunatatesti relatia pastrind distanta?
quote:
Ma mir ca inca nu ai realizat ca dupa 6 luni de miere,citiva ani de casnicie perfecta,urmeaza si fel de fel de greutati si neintelegeri.Trateaza-le ca atare,oricum DC-ul nu iti poate da o solutie.Unele lucruri merita sa le gandim si sa le realizam singuri.
Asta suna cam nefast ca evolutie - bine ar fi ca o relatie sa devina mai buna, in timp, nu sa inceapa cu flori si sa se continue cu probleme.
Daca tratezi lucrurile ca atare...da, se inrautatesc, e legea lui Murphy. Poate ar trebui solutionate? Si care ar fi solutia sa le solutionezi, nu sa le distrugi?
Altfel, stiu ca DCul nu e oracol, nici n-am luat in discutie neaparat cazul meu - eram curioasa sa vad alte opinii ca benchmark. Cite capete, atitea pareri, si fiecare contine un pic de adevar. chiar si alea cu "agree!".
Elise
She spune:
quote:
Originally posted by olguttza
Spui ca esti convinsa ca el e jumatatea ta...in locul tau, eu mi-as pune intrebarea daca eu sunt jumatatea lui...
Daca ar fi sa am doua vieti, as trai o singura data.
Buna intrebare.Si eu mi-am pus-o o data in trecut.Cind mi-am raspuns, am predat armele.Nu mai avea rost sa lupt.Cred ca este cea mai buna intrebare citeodata.Nu mereu dar la timpul cuvenit rezolva tot.
Akuma spune:
sinceritatea-adevarul in tot ....daca le am avea pe toate din plin viata nu ar mai avea haz....
sinceritate-ideal, inseamna o persoana disponibila oricind , si care sa te inteleaga dar asta nu poate fi numa' partnerul de viata..
........................
cit traiesti in viata, invata sa ierti, sa spui ca iubesti, ca vrei sa fii prieten, ca daca le spui dinaintea unui mormant, nu ma are nici un sens.
Jocelyn spune:
Elise, ce pot sa zic este ca un exemplu din relatia mea nu te-ar ajuta prea mult. Noi intai am fost amici, apoi prieteni si dupa ani buni ne-am casatorit. Lucrurile s-au intamplat altfel si sinceritatea a fost totala, cu atat mai mult cu cat stateam mult de vorba in perioada in care nu eram indragostiti.
Problema la voi pare-mi-se ca ar fi faptul ca pasiunea de la inceput a contat mai mult decat toate celelalte aspecte. Iar incompatibilitatile mai mari nu s-au vazut decat mult mai tarziu.
It is not enough to be good. You must be good for something. You must contribute good to the world. The world must be a better place for your presence. And the good that is in you must be spread to others. In this world so filled with problems, so constantly threatened by dark and evil challenges, you can and must rise above mediocrity, above indifference. You can become involved and speak with a strong voice for that which is right.
doareu spune:
Am citit parti ale acestui subiect cu interes. Nu stiu cat ajuta parerea mea, dar o spun totusi. Si eu sunt pentru sinceritate totala, 100%. Si asta pentru ca nu pot fi altfel, am niste "extra-senzori" care ar "simti" adevarul, ceva ar pluti in aer. Nu as putea nicidecum sa "inchid ochii", si vreau adevarul oricat de mult ar durea. Dupa parerea mea, persoanele care nu comunica cu sotul/sotia nu sunt fericite cu adevarat, intr-un fel... "fierb" si izbucnesc mai devreme sau mai tarziu, sau dau vina pe altceva - ca de exemplu, vase nespalate.
Eu cred, Elise, ca si sotul tau ar fi mai fericit daca ar comunica mai mult cu tine, desi la momentul actual prefera sa taca atunci cand tu mai degraba ai vorbi despre subiect. Un asemenea lucru mi-ar scoate si mie peri albi. (De fapt, cu fostul meu prieten cateodata asa stateau lucrurile - eu voiam sa vorbesc, el nu - imi venea sa urlu!). Insa faptul ca nu ii este usor sa vorbeasca nu il face fericit nici pe el, asta e parerea mea. Sunt sigura ca undeva, in adancul sufletului, ar vrea sa fie altfel, sa poata comunica mai mult cu tine. Si asta s-ar putea sa il doara. Exista probabil o anumita frica, ceva care il face sa nu vrea sa comunice. De exemplu persoanele care au fost ranite din iubire - cred eu - nu comunica usor in relatiile afective care urmeaza. Incearca sa simti macar putin ceva compasiune pentru asta, desi stiu, nu e usor.
Eu, de exemplu, as vorbi cu el despre ce ne asteptam de la relatia noastra, fiecare dintre noi, asa, intr-un mod relaxat. Unde suntem si cum stam noi in relatia asta? Mai precis, ce fel de relatie isi doreste el cu tine si de ce - si asta, pe toate planurile - cat de mult prietena (si de ce), cat de mult amanta (si de ce) etc. Si tu la fel. Si in nici un caz nu se aduce in discutie spalatul vaselor si nimicuri de-astea - care e doar un pretext. (Niciodata nu sunt vasele sau curatenia de vina, e intotdeauna altceva!) Poate fi ca un joc - in sensul ca nu se supara nimeni, indiferent de rezultat. Si apoi... se compara rezultatele, sa vedem - se potrivesc? Daca nu, ce poti sa faci? Haz de necaz, si apoi mai in gluma, mai in serios, ce se poate face... Si e foarte importanta dupa parerea mea INTELEGEREA. Sa intelegi punctul celuilalt de vedere. Comunicarea se poate dobandi sau adanci enorm pe parcursul relatiei, atata timp cat exista intelegere a celuilalt. Si ceva compasiune.
Elise spune:
quote:
Originally posted by Jocelyn
Problema la voi pare-mi-se ca ar fi faptul ca pasiunea de la inceput a contat mai mult decat toate celelalte aspecte. Iar incompatibilitatile mai mari nu s-au vazut decat mult mai tarziu.
Jocelyn,
asa e, e un tip diferit de relatie.
Probabil pasiunea nu e un fundament tocmai solid... ne mai trezim in pom, si pomul in aer de multe ori.
Dar ne iubim, o sa trecem peste.
doareu,
stii cum e cu "senzorii adevarului" - ii avem pentru ca ne intereseaza. Altfel, daca n-am fi noi "scormonitoare" de felul nostru, probabil nici senzorii aia nu ne-ar mai semnala asa repede fiecare minciunica.
Nu stiu daca e cea mai buna atitudine... dar tind sa cred ca nu.
Elise
doareu spune:
Elise, cand iubesti pe cineva, desigur ca te intereseaza, e absolut normal... asta nu inseamna ca il sufoci cu curiozitati, si cu intrebari peste intrebari zi si noapte. Dar interes exista. O stare de neadevar data de faptul ca unul nu comunica e simtita de celalat partener, chiar daca firea nu e "scormonitoare"... Cand iubesti simti ce simte celalat, si iti dai seama daca ascunde ceva. Nu e deloc ceva negativ.
Eu, de exemplu, stii cand nu as simti nimic, nici o "tensiune" (in cazul ca ar fi o asa "tensiune")? Atunci cand nu as iubi cu adevarat. Daca devii mai rece, mai indiferenta, asa e, nu mai simti vibratiile celuilat... Insa cand doua suflete se apropie, e alta poveste, se simt unul pe celalat. Eu cel putin m-am decis, nu vreau o viata rece si indiferenta, nu vreau sa fiu robot inteligent. E drept, nu suferi deloc daca esti detasata, dar nici bucuriile nu sunt pe masura.
Depinde deci de ce fel de realtie iti doresti. Ce vrei. E bine de stabilit si important de stiut ce isi doreste fiecare de la relatie.
Si un lucru tot nu il inteleg la oamenii care pretind ca iubesc, si sunt deranjati de exemplu de gelozie sau faptul ca celalat vrea sa stie ce gandeste partenerul (nu ma refer la extreme, la faptul ca te urmareste pe strada sau ca iti instaleaza microfoane peste tot). Pe mine ma bucura asemenea manifestari :), si pe sotul meu la fel. Daca iubesc cu adevarat pe cineva - pe bune- nu ma deranjeaza deloc sa fie gelos (ba chiar si scormonitor :) ba chiar imi place, fara a fi vorba de ego - oi fi eu mai ciudata. (Imi place de exemplu la nebunie cand ma intreaba cu cine am vorbit la telefon pe un ton care se vrea lejer, dar din care eu simt prea bine ca e putin gelos...Si lui ii place la nebunie cand devin "geloasa" pe un ziar pe care il citeste sau pe calculator si ma intercalez intre el si ziar.)
Poate pentru tine nu merge abordarea sugerata, insa pentru mine ar fi singura solutie in situatia ta... Dar cel putin intelegerea si compasiunea nu strica niciodata din ambele parti: "Hai sa ne intelegem, suntem impreuna (la bine sau in rahat) si putem face lucrurile sa mearga daca vrem: eu te inteleg pe tine, tu ma intelegi pe mine...". Sau, alta alternativa, daca poti, e sa fi ceva mai detasata.
ruxy05 spune:
Despre prietenie - text de Mircea Eliade
Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic
celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar
criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna
celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu
ascunzi nimic" celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce
asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal,
dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine,
ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci
cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la
tine sa spui.
Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si
inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu
esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin
desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate
acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt
lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina
timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca
viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de
fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume
"defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem
comunica, fatza de care nu putem fi "sinceri". Pentru
a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi.
Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem
inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca
nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare
singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se
deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul:
tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii
definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele,
un aspect al instinctului de conservare. De fapt,
sinceritatea participa la acea complicata clasa de
sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care,
trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele
mai serioase motive de a iubi viata.
In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu
pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si
crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat
intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea
ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica,
contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si
nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata
lumea face la fel.
Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este
faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea
celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma
posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a
se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca
prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada,
sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de
sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf,
in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea
ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce
gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente
ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa
vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca
intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se
asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun
prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti.
Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi
dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.
Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni
despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii
serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu
intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate
insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci
m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as
savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de
libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca
schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca
sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga
nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar
lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or,
dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa
renuntare la individualitatea ta pentru a trece in
celalalt.
O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe
care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la
nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura
cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt
adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca
libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere
(care poate fi real si justificabil, dar poate nu
corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l
pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine,
ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce
trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un
simplu manechin.
Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum
nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea
sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o
prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt.
Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este
marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca
ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre
noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar
trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.
Mie mi-a placut textul de mai sus, m-am regasit in el. Si da, cred ca a cere cuiva sa fie sincer 100% implica un anumit grad de egoism, dar suntem oameni, nobody's perfect .
Ruxy
