implicatii psihologice

Dragele mele,
mi-am analizat mult ultimele 36 de luni din viata. Uneori am senzatia ca nu vorbesc despre mine, ci despre o alta persoana.
De cand am descoperit acest site este ca o oaza de lumina si de relaxare. M-am intrebat ce este mai important: faptul ca gasesc informatiile necesare si raspunsuri la anumite intrebari sau faptul ca descopar ca nu sunt singura cu anumite afectiuni?
Mi-am imaginat ca, citind, intreband si raspunzand, descoperind colege de chat care duc aceeasi lupta ca si mine imi va fi mult mai usor sa trec prin acest razboi.
Am citit acum subiectul referitor la dre care fac avorturi.. si mie mi se pare o parte amara a vietii, pentru ca am descoperit ca cei nesimtiti si ignoranti trec mult mai usor peste toate, nu au esecuri (nici succese, dar nu-si dau seama).
Problema mea cea mai mare a fost ca aproape toate prietenele din jurul meu au copii, lucru care ma face sa ma simt handicapata, stearpa si inutila. peste 3 zile fac 31 de ani si tot mai des ma intreb pentru ce traiesc. Meseria mea de baza este invatator si, ironie si mai mare, iubesc copiii mai mult decat orice pe lume. sunt foarte fericita sa merg in vizite unde sunt bebe mici, ma bucur pentru toata lumea care are copii, incerc sa ma fac utila sa ajut prietenele care au probleme, sa am grija de cei mici, dar de ce EU NU AM SUFLETELUL MEU, pentru care sa traiesc, pentru care sa respir??????
M-am amagit singura si am parcurs tratamentul naturist, casa mea arata ca o farmacie, l-am imbuibat si pe sotul meu cu medicamente, ceaiuri si tincturi. Nu stiu daca mai am puterea sa mai fac tratamente. Mi-e foarte teama de esec din nou. Mi-e teama ca intr-o zi sa nu raman singura. Daca nu voi putea avea copii? daca sotul meu va gasi pe cineva care va turna cate unul pe an, pentru ce voi trai?
Nu mi-am dorit nimic altceva decat o familie si un trai decent, cu atat mai mult cu cat familia alor mei s-a destramat...
Eu cred ca si implicatiile psihologice sunt foarte importante in acest subiect. Este ceea ce doctorul meu numeste "du-te acasa si nu te mai gandi". Cum as putea sa nu ma mai gandesc???? este ca si cum i-ai cere diabeticului sa nu se gandeasca la insulina. Sunt dependenta de aceasta idee si cine spune ca se poate detasa, din punctul meu de vedere, minte...
Voi cum va luptati cu voi insiva?
Exista oare vreun program psihologic care sa ne ajute?
Exista vreun psiholog care scrie pe acest site?
Cineva care sa nu-mi spuna sa stau linistita ci sa ma ajute in vreun fel?
Cineva spunea ca femeile discuta doar pentru a se descarca. Poate ca uneori avem si noi nevoie de ajutor si, din pacate, sunt lucruri care nu pot si nu trebuie discutate cu cel de langa mine. Nu pentru ca nu ar exista incredere, ci pentru ca este un subiect care poate aduce vulnerabilitate. Am gustat din amarul pocal al vorbelor aruncate acolo unde doare mai mult, de catre fostul meu sot. Acum, cand omul de langa mine este de o mare exceptie, incerc sa raman la stadiul explicatiilor legate de tratamente, posibile cauze, dar fara sa pot explica durerea adunata in suflet, nu-l pot impovara cu aceasta greutate si incerc sa pastrez acest handicap numai pentru persoana mea.
Anul acesta lucram la casa pe care ne-am cumparat-o. Este un prilej bun pentru a replica tuturor binevoitorilor care intreaba invariabil "cand faceti bebe"- de parca le-ar pasa cu adevarat, moment cand mi se inmoaie genunchii- ca acum nu e cel mai bun moment pentru ca trebuie sa terminam casa mai intai (desi sufletul meu urla ca peste o secunda este cel mai bun moment). Dar ce voi face mai apoi? Cum ma voi descurca in lumea asta prolifica, in care parca eu sunt blestemata sa nu am pui?
Universului meu ii lipseste mult sa fie plin, desi speranta moare ultima. Inimii mele ii lipseste mult sa fie fericita si parca ma urasc pe mine pentru ca simt asa...
Voi cum faceti fata?


Maduta

Mi-Ka spune:

Anamadalina draga iti inteleg durerea si stiu prin ce treci. De fapt toate fetele de pe forumul asta au trecut si trec prin asa ceva si ne punem aceeasi intrebare: EU DE CE NU?
Dar, ne luam de mana toate, ne spunem pasurile si incercam sa trecem peste si sa vedem ce putem face in viitor pentru asta.Si ce-i mai important:NU NE DAM BATUTE.
Ai zis ca sotul tau e un om exceptional, dar de ce nu-i spui toate temerile tale?El ar trebui sa fie confesorul si prietenul tau,sa stie prin ce treci, nu un strain pe care cu siguranta nu-l intereseaza problemele altora.
Nu ne-ai zis ce tratamente ai facut pana acum, cum sunt analizele tale si ale sotului tau, daca ati facut bineinteles.
Eu in prezent sunt la primul fiv, dar si daca va trebui sa mai fac zece de acum inainte, tot nu am sa renunt la ideea de a avea un bebe.
Si daca nici 60 de ani nu o sa reusesc, am sa-mi spun ca asta e si ca nu a fost sa fie.
In concluzie, atunci cand vei face tot ce iti sta in putinta si nu va apare bebele mult asteptat si cand vei trece de 50 de ani, atunci sa disperi.
Pana atunci da-i bataie si nu sta linistita!!!

Mi-ka

andicu spune:

Maduta, inteleg perfect prin ce treci si sunt sigura ca toate fetele de la aceste subiecte te inteleg. Solutia? nu stiu daca exista o solutie, dar incerc sa-ti transmit ce-mi spun mie in fiecare zi: sa fiu optimista, sa privesc inainte, sa profit de viata pe care o am si de persoana cu care o impart, sa ma bucur ca sunt santoasa si-i am pe cei dragi alaturi si mai ales, SA NU RENUNT NICIODATA!
Sunt sigura ca Dumnezeu vede si are o randuiala anume pt fiecare din noi, si mai sunt sigura ca o sa ne vina si noua randul, mai devreme sau mai tarziu, sau poate exact cand nu ne asteptam (cum multor fete de-aici li s-a intamplat minunea)!
Sper din toata inima sa te impaci cu tine insati si sa gasesti o cale sa-ti continui drumul fara atata zbucium! Noi toate ramanem alaturi de tine ,asa cum suntem mereu , toate pentru una si una pentru toate si sper sa ti se indeplineasca cat mai curand dorinta de a avea un !
Cat despre consiliere psihologica pe forum, intra aici, este chiar pe DC :
http://www.desprecopii.com/forum/forum.asp?FORUM_ID=69





Andreea.Pozele mele

Anamadalina spune:

Inca o data va multumesc pentru ca existati. Tuturor, chiar si celor care doar au citit.
Experienta vizitarii acestui site mi-a dat multa putere, ma simt citind ca intre multe prietene, plang pentru voi, ma bucur pentru voi si gasesc putere in randurile scrise de voi. Natura umana, insa, ma face sa cad prada unor ganduri mai putin optimiste uneori. Nu am vrut ca mesajul meu sa nasca compasiune, nici sa dea dovezi de slabiciune, stiu insa ca, asa cum exista un subiect "impreuna la bine si la greu", gasesc in voi prietene carora ma pot destainui.
Nu stiu cum sa fac sa gasesc timp, rabdare si forta sa merg mai departe. Stiu ca nu pot izvora decat din mine insami, dar ma simt sleita de aceste puteri...


Maduta

Elise spune:

Maduta,

Eu sint in aceeasi situatie...
Cum fac fata?
Nu fac.
Am avut aceleasi intrebari, dar un raspuns nu-mi poate da nimeni.

Uite: http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=58557

sau aici:


http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=63821


Elise

Amely spune:

Maduta, am citit ce ai scris si m-a impresionat tristetea ta, pentru simplul motiv ca este si a mea, de fapt si a noastra. Vroiam sa-ti spun atat, ca nu esti singura.
Cum fac fata? aplic regula mea personala, cu cei 3 A, care sper sa functioneze pana la urma: ANALIZEAZA, ACTIONEAZA (daca e ceva de corectat), ASTEAPTA. Te rog sa ma crezi ca dintre toate, partea cu asteptatul este cea mai grea. La noi, ca si in multe alte cazuri de pe acest forum, concluzia a fost - infertilitate inexplicabila. Mai am o singura investigatie de facut: laparoscopia. Dupa asta ne vom inarma cu rabdare si vom incerca sa traim viata asa cum este ea, bucurandu-ne de ceea ce avem si de ceea ce suntem. Iar daca bebe tot nu va veni, voi face FIV, si daca nici asa, atunci vom incerca sa adoptam un copil.

Da, am momente de indoiala, cand ma uit in jurul meu si vad familii implinite cu copii minunati, ma bucur pentru ei, si in acelasi timp ma apuca deznadejdea si spaima de timpul care trece fara mila... Ii vad cum cresc si merg la gradinita, apoi la scoala si realizez ca visul meu a ramas tot la stadiul de...vis. Apoi ma gandesc ca daca va veni si la noi copilul, probabil va veni cand deja vom fi destul de in varsta si de acriti incat sa nu mai avem rabdarea si entuziasmul tineretii... Sau poate nu vor mai fi parintii mei in viata (sau ai lui) ca sa se bucure de nepotul lor... Cand eram pustoaica visam sa fiu o mamica tanara si "cool", care sa se plimbe cu fiul/fiica pe strada, iar lumea sa creada ca le sunt sora mai mare...

Dar asa cum spunea o fata minunata de pe forum, care a reusit la 35 de ani sa-si implineasca visul cand nimeni nu se astepta, daca iti doresti cu adevarat un copil, atunci IL VEI AVEA, indiferent cum sau cand. De asta sa fii sigura!

Si nu evita sa discuti deschis cu sotul despre problemele care te framanta, nici nu stii cat de bine va va face la amandoi, sunt sigura ca si el ar vrea, dar din delicatete, se teme sa nu fie un subiect prea sensibil pt. tine...

Acum o saptamana am intalnit la dr. o gravida in luna a 9-a, mai avea o saptamana si nastea. Vorbind cu ea, mi-a povestit ca are 36 de ani, ca e casatorita de 9 ani, timp in care nu a ramas niciodata gravida. Dar nici nu s-a investigat, ci a dus o viata normala, frumoasa, fara teama ca nu va avea niciodata copii. Si dupa 9 ani, fara o cauza voita sau provocata, s-a intamplat. Pur si simplu. Fara chin, stres, analize, monitorizari, HSG...NIMIC! Probabil ca asta este solutia, sa ne detasam si sa traim ca si cand fiecare zi este deosebit de pretioasa... si sa nu uitam sa ne iubim, atat pe noi cat si pe cei din jur.

Sa fim fericite, caci vom fi intr-o zi TOATE mamici, pentru ca NE DORIM! pe toate!

"...mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate..."

Pozici cu noi

Elise spune:

Amely,

in caz de infertilitate inexplicabila asa e - e bine sa "uiti" o perioada...
Dar daca prietena ta nu si-a facut nici o analiza, deci nu stia daca are vreo problema fiziologica si pur si simplu a asteptat...asta nu cred ca e cel mai fericit exemplu.

Elise

Anamadalina spune:

Elise, la faza cu bocitul pe tastatura am o senzatie pregnanta de deja-vu...
Am citit ce mi-ai indicat, ce pot sa zic, eu nu cred in "niciodata" si "mereu", nu cred in absolut si in doctori idioti. Mie mi s-a spus la 23 de ani ca mi s-au extirpat trompa si ovarul drept ca poate nu o sa vreau copii, la 24 de ani ca sunt la menopauza din cauza unui chist gigantic dezvoltat de ovarul restant. Nimeni, niciodata nu m-a intrebat ce e in sufletul meu... Pentru toti doctorii la care am fost la control am reprezentat doar o bucata de carne si un sac de oase cu diverse afectiuni care necesita diverse investigatii. Nimanui nu i-a pasat ca nu ma simt implinita, ca vreau sa ma simt femeie, sa simt fluturasii in burta, sa imi tin bebele la san, sa imi fac sotul un barbat adevarat si un tata implinit.
Nimeni nu a stiut vreodata cum raman fara suflare de fericire si emotie cand prietenele mele mamici imi acorda privilegiul de a le tine bebeii in brate. Nimeni nu stie cat ma rog la Dumnezeu, cat il acuz cateodata ca m-a uitat, cat implor sa primesc acest dar minunat de la viata.
Uneori imi pare o lupta continua cu viata, alteori cu timpul, alteori cu mine insami.
Nu pot face fata propriilor sentimente. Mi-am impus sa fac tratamentele necesare pentru ca este de datoria mea de femeie sa fac tot ce e omeneste posibil pentru a procreea. Uneori sunt foarte exaltata de zilele fertile, sperand, rugandu-ma cat stau cu picioarele pe pereti sa se prinda, alteori n-am chemare pentru nici o atingere macar, pentru ca oricum sunt sortite esecurilor...
Doamne, de ce m-ai uitat?
Doamne, de ce ne-ai uitat pe toate cele care se simt uitate?
Doamne, Dumnezeul meu, de ce nu imi asculti ruga, de ce crezi ca nu sunt destula, demna pentru un astfel de dar al Tau?
Am fost la un preot cu care am vorbit in tihna, despre familia mea (parintii), despre mine si problemele mele de sanatate. Dumnealui mi-a spus ca darul Domnului este foarte aproape de mine dar ma pierd in amanunte si de aceea nu il primesc.
Ce amanunte? Ma duc la birou doar fizic, inima mea nu este acolo ci intr-un loc cu multi copilasi care depind de mine si carora le impart sufletul meu, pe care ii iubesc... Am atata suflet si atat de putini foliculi, se pare... Am atata dorinta de bebe si atat de mic endometrul, se pare...
Cineva imi spunea ca toate astea ar trebui discutate cu sotul meu. Ca e chestie de incredere si de iubire. Dati-mi voie sa va spun ceva: dupa o casnicie care s-a terminat din cauza faptului ca, proaspat iesita din maternitate dupa o extrauterina, fara salpinga dreapta si 1/3 din ovarul stang, mi-am permis sa aflu ca sotul meu dintai isi facuse de cap cu cea mai buna prietena a mea (credeam eu)... Ii spun ca asta a fost si imi arunca in fata ca nu sunt in stare sa-i fac un copil. gata! Asta am fost eu in prima casnicie.
Acuma sunt casatorita cu un OM, nu cu o lichea, mi-am luat lectia devreme. Cum as putea sa il incarc pe el cu atata nefericire? Este crucea mea si nu am nici un drept sa i-o pun lui pe umeri. Stiu ca isi doreste mult un copil, eu imi doresc vreo 3 daca se poate DOAMNE, MA AUZI???? si faptul ca el isi doreste ma face sa ma inchid tot mai tare, sa ma simt incapabila sa i-l ofer. El stie doar ca mincim sa il facem, a fost alaturi de mine sa fac investigatiile, a luat mizerie din aia de BU desi poate nu era cazul, ma sustine dar uneori ma intreb pana cand?
Elise, eu in locul tau (sper sa nu te superi ca ma pun in pielea ta, nu e un sfat, doar adaptez situatia ta felului meu de a fi- pentru ca mie imi place sa calc pe pamant tare, sa fiu sigura pe ceea ce traiesc, sa nu irosesc momentele vietii) as avea o discutie transanta cu sotul meu, despre ceea ce sunt, ce vreau si ce nu se poate. Asta daca crezi ce ti-a zis un idiot (scuze, dar nici un medic nu are dreptul sa dea un astfel de diagnostic, care dpdv moral este crima). Eu am de gand sa merg la Cluj la un profesor in infertilitate. Vino cu mine. Nu avem nimic de pierdut. Am sa-ti dau un PM cand voi sti exact cum se cheama si cand imi voi face programare iti voi face si tie. Eu merg acolo trimisa de dr meu din BV. Vino la Bv si mergem impreuna. Hai sa fim doua care nu facem fata dar ne tinem de mana si facem BB no matter what. Vrei?
Poate daca suntem doua vom striga mai tare si ne va auzi Dumnezeu, cine stie...



Maduta

Amely spune:

Da Elise, poate ca asa e, poate nu a fost exemplul cel mai fericit, dar ma gandesc ca nici alergatura asta a noastra intre 2 monitorizari, servici, cabinet, spital, farmacie, stresul cu testele de ovulatie/sarcina, facut mancare (unele) ca vine barbatul seara, telefon la dr., programare, hranit pisica, vizitat mama, bunica, si cumnatica, intrebari gen soacra "da voi cand aveti de gand...?", cadouri pentru fetita verisoarei, pe urma "a, vezi ca sambata mergem la botez, si duminica dimineata la 10 jumate tre' sa prestam ca precis ovulez, si dupa aia nu mai avem timp, ca ne-a invitat mama la masa, stii ca se supara daca intarziem, dupa care tre sa-l luam pe unchiu Gica de la gara, ca are lumbago saracu, nu poate sa care...", apoi iar incepe nebunia, daca ovulez, de ce ovulez pe partea aia, si am valori asa de mici? daca nu ovulez, "de ce nu ovulez?", daca vine CM se darama cerul, daca nu vine, fuga test, iar negativ... aoleo, iar m-am dereglat, o fi de la utrogestan? off, iar tre sa iau naturiste, dar n-am timp sa fac ceaiuri... Iii, ce ma fac ca trebuia sa iau tincturile la pranz si io am ajuns la 10 seara acasa... etc...etc... nu stiu cat de bine ne fac... In fine, nu caut sa generalizez, dar in principiu cam asa se desfasoara viata noastra, nici nu avem timp sa ne gandim la ce urmeaza, ca deja s-a si intamplat... Sigur, mai sunt si perioade de relaxare, din pacate foarte scurte si nu intotdeauna in momentele fertile...ma-ntelegi... De asta zic ca daca am putea sa ne detasam putin, nu ne-am face decat bine...da intrebarea e...putem? Cred ca depinde de noi. Eu una incerc, nu-mi prea reuseste, dar incet-incet am inceput sa scap de incrancenarea si obsinatia cu care ma gandeam zi de zi la bebe. Sper sa ating si momentul ala maxim de intelepciune intr-o zi, cand voi spune doar "Doamne, faca-se voia Ta" si sa ma resemnez total. Si mai sper sa nu fie prea tarziu...

Va pup si sunt mereu cu voi!



"...mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate..."

Pozici cu noi

Elise spune:

Madutza, eu am fost la toti profesorii doctori din Bucuresti - ma indoiesc ca profesorul din Cluj mi-ar spune altceva.

N-am trompe.

Ce vrei sa fac?
Ce sa imi spuna un doctor?
Ca POT sa fac copii ?

Da, pot.
Prin FIV.

Barbatu-meu n-are spermatozoizi...
Nu are.
De unde sa ii scoata un doctor, daca nu sint?
Facem tratament.. poate apar.

Elise

IULIABRAILA spune:

ce sa spun?
la mine este aceeasi situatie, dar o pot spune altfel.
aceeasi alergatura, parca ma recunosc, nu avem timp pentru noi niciodata, trebuie sa le rezolvam inainte de toate pe ale altora.
noi avem 36 de ani. sintem casatoriti de la 21. 15 ani impreuna.
nu ii simt decit ATUNCI CIND MA GINDESC ca puteam sa avem copii de minim 14 ani.
nu avem. de ce?
atunci am considerat ca mai importante sint cariera(facultate, master, joburi-oricum pacatoase), apartament, masina. nu am terminat, de ceva timp alte case, schimbari de decor, masini, alte facultati(ca nu se mai poarta ale noastre), cautari de alte joburi superbanoase si, asa, cu multi nervi si bani irositi pe te miri ce, am ajuns la 36. timp pierdut spun acum.
pentru ca nu mai pot sa tin un bb in mine. pentru ca fac trat si degeaba.
am cununat de 3 ori si am botezat de "n" ori. si am tinut in brate toti bb pe care ii au prietenii si rudele mele. acum bb sint mari.
eu nu am. la intrebarea:"cind si voi..." am raspuns mereu in doi peri. acum pling. de ciuda ca l-am pierdut de curind. pentru ca....nu exista explicatie de ce. eu o stiu- pentru ca am pierdut vremea degeaba- asta este.
sintem multe aici, parca fiecare din noi descarca tristetea ei din urma aici. este greu sa citesti acest subiect pentru ca te regasesti imediat, tu cea care l-ai deschis.
impreuna poate vorm reusi, macar sa putem citi aceste rinduri fara sa mai plingem.
VA UREZ TOT BINELE DIN LUME LA TOATE!
SI RUGA VOASTRA SA FIE AUZITA UNDE TREBUIE CA SI A MEA!
IULIA