indiferentza ?!
indiferentza ?! | Autor: Elise
vi s-a intimplat vreodata sa treceti prin perioade de pura indiferentza?
Indiferenta fata de ce se intimpla in jur, fata de casa, de job, de cuplu, si fata de viata voastra in general?
Pentru ca eu constat - cu stupoare - ca imi pasa din ce in ce mai putin, pina la zero, de lucruri care altfel m-ar fi trezit din morti.
Nu sint deprimata. Asta ar fi un lucru bun, pentru ca as simti ceva. Nu, nu simt tristete, depresie, bucurie sau ceva asijderea. Am senzatia ca lucrurile merg destul de prost, constat asta, din exterior, dar n-am nici un chef sa ma mai implic.
Initial, am crezut ca sint obosita, mi-am luat citeva saptamini de concediu, am dormit pe rupte si am lalait-o prin casa, in ideea ca trebuie sa ma odihnesc.
M-am odihnit, si degeaba.
Nu ma motiveaza nici lucrurile care imi plac, nici cele care nu imi plac - nici ideea de castig, nici cea de pierdere.
Care castig si care pierdere ?!
Fac eforturi sa ma trezesc dimineata si sa incep o noua zi. De bine, de rau, ma duc la job -tarziu si din inertie - si la analize - dar am senzatia foarte bine definita ca o fac mecanic.
Si ca pot sa o fac sau nu, sau poate sa imi spuna cineva ca maine o sa imi pice casa in cap, mi-ar fi egal.
La ora actuala, disimulez.
E ca si cum m-as uita la un film... si toate astea n-ar mai face parte din mine.
E o chestie destul de bizara, din care nu stiu cum sa ies.
O fi un mod de a reactiona la stress?
Sindrom post-traumatic?
O trece?
Nu o trece?
Nu ma trimiteti la psiholog, va rog.... 
In primul rind, am facut 5 ani psihologie, in al doilea, vorbit deja cu unul, care imi e foarte bun prieten, si nu prea are ce sa imi spuna - mai exact, apeleaza la motivatia mea, care e nula si inexistenta.
Vreau doar un sfat, eventual sa stiu daca a mai trecut cineva prin asta si s-a trezit.... sau nu s-a trezit.
Elise
Raspunsuri
Jocelyn spune:
Elise, nu dezvolt dar parerea mea este ca e "ceva" nu neaparat sindrom post traumatic si ...s-a trezit.
Ca "terapie" iti recomand sa te joci cand ai timp si se poate (chiar daca nu ai chef) cu niste copii ai unor prieteni sau sa te implici in ceva acte de caritate, nu neaparat financiar ci prin participare fizica...o sa vina si cea spirituala. Parerea mea...
Researchers have discovered that chocolate produces some of the same reactions in the brain as marijuana. The researchers also discovered other similarities between the two but can't remember what they are
Principesa spune:
Elise, sindromul de stres posttraumatic apare doar reactiv, adica numai in urma unui eveniment cu potential traumatizant. In acest sens, poti sa faci legatura cu ceva?
Daca nu, ceea ce descrii tu pare mai degraba o reactie disociativa cu scop defensiv. Ca si cum tu nu ai mai trai in viata ta pentru ca viata ta nu mai este pe gustul tau si atunci te-ai retras din ea. Reactia disociativa are scopul de a te proteja de emotiile greu de suportat pentru tine insa din pacate se generalizeaza si scade rezonanta ta afectiva in orice plan asa incat nu mai poti simti frica, tristetea, furia dar nici bucuria sau entuziasmul sau orice alta emotie.
Din starea asta se iese acceptand sa traiesti tristetea, furia, frica si astfel permitand tuturor emotiilor sa existe in viata ta. Pentru ca nu se poate sa le excluzi numai pe unele, ci in demersul de a nu simti una dintre ele, inghetul le cuprinde pe toate.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
J G spune:
Elise, am trecut si eu prin asta de mai multe ori.
In ceea ce te priveste, cred ca pe de o parte ai avut multe probleme in ultimele luni (fiecare luata separat putea sa te deprime) iar pe de alta parte cred ca esti si epuizata nervos!
Asa ca probabil sistemul tau nervos a trecut "on hold" ca sa se odihneasca... si ca reactie de aparare.
Sper ca se intelege ce vreau sa spun, eu chiar nu am studii sau vocabular de psiholog.
J
Elise spune:
quote:
Originally posted by Principesa
Elise, sindromul de stres posttraumatic apare doar reactiv, adica numai in urma unui eveniment cu potential traumatizant. In acest sens, poti sa faci legatura cu ceva?
Principesa,
da, cred ca au fost mai multe evenimente cu potential traumatizant "concentrate" in ultima luna - cum ar fi de exemplu partea cu sterilitatea mea, a lui barbatu-meu, apoi faptul ca ne-am despartit, o perioada.
Dar acum s-au mai linistit apele...cit de cit: am decis sa facem FIV, avem banii si programarea certa, am ajuns (noi 2) la un oarece compromis - adica situatia nu mai e atit de grava.
In mod normal ar fi trebuit sa ma bucur ca lucrurile merg spre bine.
Dar realizez asta doar teoretic.
Elise
Elise spune:
Alt lucru ...pe care nu prea imi vine sa il recunosc nici macar in fatza mea: pina acum as fi ucis sa am un copil.
iar acum, cind ma pregatesc de inseminare, nici macar nu mai stiu daca mi-l doresc atit de mult...
Eu "l-am montat" pe barbatu-meu, si acum am ajuns sa il intreb daca e sigur ca asta vrea sa facem, pentru ca eu nu mai sint.
Elise
numeioana spune:
Elise, ceea ce simti tu mi se pare normal dintr-un anumit punct de vedere. Sunt multe cauze pentru care CREZI ca nu-ti mai doresti la fel de mult copilul pentru care, in urma cu cateva luni, ai fi facut orice sa-l ai. Nu sunt psiholog, nu ma pricep sa-ti spun exact aspectele psihologice ale indiferentei tale. Pot doar sa te asigur ca iti doresti copilul asta si ca vei fi in al noualea cer cand vei afla ca esti gravida si mai mult atunci cand vei naste. Nu te speria pt ca esti atat de deceptionata de ce simti... Va trece si starea asta si iti vei reveni. Ideea e ca ai nevoie asa cum spuneai si tu de ceva care sa te trezeasca la viata. Copilul poate fi motivatia ta.
Ioana
Principesa spune:
Elise, nu mi se pare ca e vorba de stres posttraumatic. Ci mai degraba de emotii nemetabolizate si blocate.
Poate nu ai acceptat cu adevarat ca nu vei putea avea un copil nascut de tine.
Poate nu l-ai iertat pe sotul tau pentru vreo situatie.
Ceva in interiorul tau nu a fost dus pana la capat.
Asa cum ar fi bine sa descoperi ce semnificatie si rol ar avea un copil in viata ta.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Mishulina spune:
Draga Elise,nu numai ca te inteleg atat de bine dar am trecut si eu prin astfel de stari si inca mai trec (chiar acum sunt in "plin episod"
)
La inceput se intampla rar si tinea putin...Cu timpul "crizele" s-au indesit si tin din ce in ce mai mult!
Cred ca starea asta (la mine cel putin) e determinata de situatia medicala (foarte asemanatoare cu a ta),de lipsa oricarei perspective de a avea un copil al meu (natural) si,in ultima vreme de lipsa de speranta....Singura diferenta la noi este faptul ca eu sint,in exclusivitate, membrul infertil al cuplului (sotzul e "normal"),ceea ce face povara de pe umerii mei de nesuportat,adica mi-e foarte greu sa traiesc cu gandul ca nu putem avea copilul pe care ni-l dorim cu atata disperare numai si numai din vina mea!
Am ajuns sa gandesc intr-un mod atat de egoist ca ma socheaza si pe mine! Exemple:de ce mi-ar mai pasa de altii,de necazurile lor daca suferinta mea e oricum mult mai mare (macar pentru simplul fapt ca e a mea) si nu ma poate ajuta nimeni? De ce as intinde o mana catre altul daca eu insami ma inec si pe toti ii doare in....
De ce m-as mai bucura ca rasare soarele dimineatza,ca va veni primavara sau ...de ce m-as bucura de copiii altora,oricat ar fi de dragalasi daca eu nu pot avea?
Repet,nu am fost asa si nu ma recunosc,dar asa am ajuns sa gandesc uneori (uneori,inca nu e permanent,deci mai am o speranta sa-mi revin?) As vrea sa fac ceva sa fiu cum am fost (altruista si chiar ..."proasta de buna" cum obisnuia sa zica frati-miu) dar nu cred ca mai am energia necesara (exact,lipsa de motivatie...) Pentru ce,pentru cine sa vreau sa ma schimb? Mai are vre-un rost?
Asa ca nu esti singurica,daca asta te incalzeste cu ceva (desi banuiesc ca nu...)
O intrebare:
quote:
Originally posted by Elise
am ajuns sa il intreb daca e sigur ca asta vrea sa facem, pentru ca eu nu mai sint.
..."nu mai sint" e o greseala de editare,in loc de "nu mai simt" sau e "nu mai sunt" in sensul ca "Sufleteste ai murit,in adevar,din clipa cand nu mai esti viu pentru tine insuti" (cum obisnuia sa zica N. Iorga)?
Ina
Elise spune:
Aveti dreptate - si mie mi-au trecut prin minte toate aceste ipoteze, dar n-am reusit sa imi dau seama unde e adevarul.
Probabil n-am aceeptat 100% ca eu sint defecta.
Ca barbatu-meu e defect.
Ca erau 2% sanse sa se intimple asta, si ni s-a intimplat noua, "out of the blue".
Probabil nici n-am avut suficient timp sa ma obisnuiesc cu ideea.
Poate sint obosita.
Poate asta nu trece dupa 2 saptamini de vegetat in pat, cu laptopu' in brate.
Poate imi trebuie timp sa decid ce vreau.
Dar timp nu am.
Nu mai am.
Si ce ar trebui sa fac acum?
Sa merg in continuare pe drumul asta?
Sa fortez aparitia unui copil pe care nici nu stiu daca mi-l mai doresc?
Sa cimentez un cuplu in care eu am luptat pina acum, si acum nu mai pot sa o fac?
Si nu stiu daca o sa o mai fac vreodata?
Nu am timp sa las apele sa se limpezeasca.
Trebuie sa decid acum, iar acum, in acest moment, eu nu mai vreau nimic.
Desigur, pot sa consider ca o sa treaca: o sa fac FIV, o sa ramin insarcinata, o sa fiu fericita.... si asta ar fi happy-endul povestii.
Dar, daca, totusi, povestea asta nu are happy-end?
Elise
Mishulina spune:
quote:
Originally posted by Elise
Trebuie sa decid acum, iar acum, in acest moment, eu nu mai vreau nimic.
Aici te inseli,tot mai vrei ceva:vrei sa-ti dai seama ce se intampla cu tine,cu voi...Vrei sa faci ceva,dar nu sti ce...Vrei sa iei o hotarare dar nu sti care ar fi cel mai potrivit lucru pentru tine acum...
Din pacate,desi esti confuza (si te inteleg),cu sufletul amortit (sa zicem "anesteziat" de loviturile din ultima vreme) singura persoana care va decide ce e de facut in continuare esti tu....
As vrea sa gasesti puterea sa redevi o persoana puternica si rationala,cu mintea limpede,ai nevoie de asta pentru a lua o decizie pe care sa n-o regreti mai tarziu...
Si mai din pacate, doar "povestile cu zane" se termina cu "au trait fericiti pana la adanci batranetzi",povestile reale,de viatza se termina (mult prea) rar cu un happy-end (life it's a bith,you know
)...Nu vreau sa te descurajez dar si FIV-ul asta are sanse limitate la 30-40%(mie de ex mi s-au dat maxim 20%) si rar reuseste "din prima" iar daca tu incepi procedurile cu moralul "la pamant" care sunt sansele sa treci cu bine de un prim esec si s-o iei de la capat daca se impune?Asa ca eu nu stiu ce sfat sa-ti dau (daca as sti,mi l-as da si mie
),nu pot decat sa-ti doresc intelepciune si nu pot decat sa-l mai citez odata pe Iorga(in speranta ca te ajuta el): " Pentru fiecare om e un drum catre fericire:acela pe care e chemat sa mearga. Cei mai multi nu-l gasesc niciodata.Cei cuminti incearca pana la moarte.Cei mai prosti se trantesc la pamant si plang ca sunt nenorociti"Si mai am ceva ptr tine (ca de la o persoana aflata cam "in aceeasi oala"): Un
si doua vorbe: fruntea sus! (sau cum imi zice mie mama:"spatele drept,capul sus,privirea inainte")
Ina