Cum resimtiti, psihic, infertilitatea?

Am 30 de ani. Pina acum n-am acut nici o sarcina. M-am operat in ianuarie, laparoscopic, am "corectat" ovarele de portelan, dar in continuare nu ramin insarcinata.
S-ar psune ca mai am timp.
Si probabil mai am.
Problema este ca incep sa resimt lipsa unui copil - implicit, a unei sarcini- ca pe un handicap.
M-am nascut femeie, deci am considerat ca voi face copii "de facto".
Pina la urma, in mintea mea, femeie= mama. Iar eu nu ma incadrez aici.
Ma simt cumva infirma.
Neterminata.
As putea sa adopt un copil. Dar nu mi-as ierta niciodata faptul ca n-am fost in stare sa ii dau eu viata. Stiu ca n-ar trebui sa ma invinovatesc. Totusi, nu ma pot abtine.
Vad barbatul pe care il iubesc aratindu-mi bebelusi pe strada, fara sa aiba intentia de a ma jigni, si mi se rupe sufletul. Mi se rupe sufletul la ideea ca niciodata, din cauza mea, nu va avea si el puiul lui.

Elise

Principesa spune:

Draga Elise, se simte din mesajul tau o mare suferinta.
Am sa incerc sa desfac situatia pe care o descrii tu in bucatele mai mici a caror intelegere te poate ajuta sa descoperi de unde vine frustrarea ta si ce ar fi cel mai bine pentru tine sa faci.
Nu am informatii daca nevoia de a avea un copil este innascuta. Eu tind sa cred ca este dobandita. Adica este un produs cultural aceasta dorinta care se formeaza prin presiunea asteptarilor asupra noastra. Adica daca familia se asteapta si doreste ca tu sa ai copii si tu la randul tu ai sa ai aceste dorinte si asteptari. Apoi apare si dorinta de conformare la normele sociale scrise sau nescrise care conduce la acceptare. Daca majoritatea femeilor de o anumita varsta au copii si tu nu ai, va exista riscul sa te simti diferita intr-un sens negativ si vei trai riscul de a te simti exclusa, respinsa care este cu atat mai grav cu cat poate veni din partea unor persoane foarte importante pentru tine cum ar sotul tau. In legatura cu dorinta ta de nu putea satisface dorinta partenerului eu as vrea sa te intreb in ce masura lucrul asta are scopul de a compensa faptul ca tu nu te simti suficienta, suficient de valoroasa si de importanta incat el sa ramana cu tine pentru ceea ce esti si oferi tu ca persoana in absenta promisiunii unui copil. Aici intra si afirmatiile tale ca te simti infirma si neterminata. Cred ca faptul ca simti asa despre tine are si alta origine decat posibila infertilitate.
Iar faptul ca te invinovatesti si nu ti-ai putea ierta aceasta infertilitate ma face sa te intreb cine altcineva te mai invinovateste si nu te poate ierta incat vocea acelei persoane a devenit una cu a ta? Cine te critica si desconsidera?
Si poate te gandesti ca tu ai fi un parinte mult mai bun decat parintii tai.
Si ma mai gandesc ca in mintea ta, o sarcina si ulterior un copil ar rezolva toate problemele trecute, prezente si viitoare. Ar fi o mare responsabilitate pe umerii acelui copil. S-ar naste ca sa aiba grija de mama lui. Iar mama lui poate sa inceapa sa aiba grija de ea singura incepand sa se accepte si sa se simta bine cu ea asa cum este, pentru ca asa cum esti, esti un om bun si valoros pentru tine si cei din jurul tau.


Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

ana maria spune:

Hai sa-ti spun si eu ceva. Nu un sfat psihologic ci pe scurt povestea mea. Acum am 33 de ani.

La 30 de ani eram exact ca tine. la 31 eram disperata, ajunsesem sa renunt la a lucra pentru ca nu aveam decat scopul de a avea un copilas. Mai rau a fost ca eram atat de hotarata ca nu mai traiam decat pentru asta. mergeam din doctor in doctor si citeam tot ce aparea nou in domeniu... La un moment dat am inteles ca uitasem sa traiesc... Vroiam un copil dar uitasem ca pentru asta trebuie sa fii femeie. iar eu nu stiu ce devenisem. Si am hotarat ca viata mea este mai importanta, nu credeam ca un copil ar fi venit la asa o mama disperata.... Ar fi o poveste lunga de spus in cointiunuare. Dar pe scurt, mi-am schimbat stiulul de viata am planificat si lucruri in afara copilului si in primul rand am mers la psiholog. Psihologul mi-a explicat ceva interesant. Copilul vine atunci cand exista loc pentru el.

Povestea mea are happy end. Dupa cum se vede si in semnatura.

Ana Maria si bebe Victor Stefan (15 12 2004)

Succes si s-auzim numai de bine!!!

Avalon spune:

La mine efectul a fost dezastruos... nu pot sa spun ca am ajuns sa am nevoie de ajutor de specialitate, dar cred ca departe nu sunt. Am 34 ani si incerc de la 30 ani, la inceput 'mai usor', apoi cum spune Ana-Maria am luat-o din doctor in doctor... Am obtinut o sarcina anul trecut dar am pierdut-o, din cauze necunoscute (analizele sunt foarte bune, inclusiv cele genetice, toti dr. spun ca pot avea un copil).
Pe plan psihic am fost marcata mult, mai ales ca am simtit cum apare o viata in mine... Cel mai tare ma doare faptul ca imi simt organismul pregatit pt o sarcina, ma simt perfect capabila sa am un copil, si totusi nu se intampla. Tot acest calvar imi afecteaza viata sociala, profesionala (randamentul meu este foarte scazut comparativ cu anii precedenti, am inceput sa evit prietenii care au copii...)
Nu stiu inca ce-mi rezerva soarta, poate imi voi implini viata dand nastere unui suflet sau poate nu. Cert e un singur lucru: nu ma simt in stare sa merg mai departe si sa accept cea de-a 2-a varianta, pur si simplu nu pot... Exact asa cum ai spus, Elise, resimt infertilitatea ca pe un handicap si nu-mi pot ierta faptul ca nu reusesc sa am copilul meu, ma autoinvinovatesc...
Principesa, da-mi voie sa te contrazic, 'nevoia de a avea copil' cum ii spui tu nu este dobandita, ci acel instinct de procreere este ceva innascut, ne nastem cu el noi femeile (exista si exceptii, desigur), in nici un caz nu este un produs cultural, biologic da, in sensul perpetuarii speciei. Asta e menirea noastra, aceea de a da viata. La mine ceasul biologic ticaie asurzitor!

myrrha spune:

Ce frumos e ce ai spus, Ana Maria!
Mi-a crescut increderea pina la Atlantic.
Stiti, fetelor, eu ma gindesc la faptul ca orice copil are o vointa de viata proprie, care poate sa aiba si poate sa nu aiba legatura cu mine, si pentru care eu (si doctorii) nu putem face nimic altceva decit sa pregatim terenul. Copilul nu il faci, il ai, pentru ca el vine.
Eu fac un an jumate de cind il astept si nu vrea sa vina. Dar incerc sa imi gasesc alte moduri de a-mi exprima instinctele materne, de daruire, protectie, creatie.
Nu stiu alta cale.

lgireada spune:

In ultima vreme aud atat de multe cazuri de infertilitate, incat mi se face pielea gaina... Sa-ti dea Domnul multa forta!

Liliana
http://pg.photos.yahoo.com/ph/lgireada/album?.dir=/2c7b

szivarvany spune:

Am sa scriu si eu din experienta mea ... nu stiu daca te va ajuta ...
In 2004 am decis sa avem un bb, eram pregatiti si am considerat ca am facut totul ca sa fie bine ... 2 ani la rand am plans ca bb nu venea, toate femeile pe strada erau gravide, toate impingeau un carucor, numai eu nu. Nu mai zic de sala de asteptare de la medic ... eu care incercam si celelalte care faceau intrerupere de sarcina a `nshpea oara ... Am plans foarte mult, nu puteam merge la nimeni in vizita care avea copil. De invidie, de suparare. Eram revoltata ... nici nu stiu impotriva cui, nu mi se parea corect sa nu pot avea un copil, cand toata lumea poate, ma simteam - cum spui tu - handicapata ...
M-am resemnat si m-am decis pentru operatie ... ghinionul a facut sa am un chist care li se intampla numai uneia dintr-un milion de femei ... Si cand am renuntat la speranta am ramas gravida, in decembrie 2003, programarea era pentru ianuarie 2005.

Daca nu reuseam sa am acest copil, as fi incercat totul, nu stiu pana unde m-as fi dus, dar as fi incercat si incercat.

Va doresc sa vi se implineasca dorinta !!!

_
Leoaicele Daria & Giulia (2004 08 16)
Supercopiii iulie/august 2004

Elise spune:

Va multumesc mult tuturor pentru incurajari

Principesa, in unele aspecte ai dreptate, in altele nu. Provin, intr-adevar, dintr-o familie in care, daca s-ar fi nascut 10 copii, ar fi fost toti bineveniti. Pe de alta parte, nimeni nu face presiuni asupra mea: toti spun, asa cum bine a zis myrrha, ca bb vine, nu IL FACI. Si nu vine neaparat cind tu consideri ca trebuie.

Sotul meu chiar sustine ca ar trebui sa ne mai aranjam unele aspecte din viata: casa, programul, etc, inainte sa apara un al treilea. Deci nici el nu e grabit. Nici daca ar fi nu mi-ar spune. Singura disperata sint eu. Si asta in conditiile in care acum 4-5 ani nici nu concepeam ca pot sau vreau sa devin parinte. Si ca poate exista altceva sau altcineva mai important decit mine, decit sotul meu, decit noi 2.

Iar la acea virsta, de 24-25 de ani, aveam o parere f. buna despre mine. Subminarea a inceput cind mi-am dorit sa am o sarcina si am vazut ca nu pot. Am vazut ca toate femeile pot, numai eu nu! Si am inceput sa fiu invidioasa pina si le tigancile care isi plimba puradeii prin intersesctii: pot sa am si sa fiu orice, ce au ele eu n-am. Si nici nu pot face. Si toti banii si toti doctorii din lumea asta nu ma ajuta.

Nu discut cu sotul meu aspectele astea, pentru ca nu e de acord cu mine si ma sfatuieste sa nu ma mai gindesc. N-am cum sa nu ma mai gindesc. Ma gindesc la acelasi lucru, dar nu-l mai discut cu el. El sustine "ca mai e timp". Mai este. Dar nu se intimpla nimic. Si la un moment dat ne vom trezi ca nu mai e timp, ca s-a terminat.
Mi se pare ca iau de la viata o palma pe care nu o merit.... n-am facut nimic sa merit asta.

Elise

Miki8 spune:

Am citit cu interes acest subiect, nu stiu de ce. Nu ma aflu in aceasta situatie. Dar vreau sa va spun si voua din experienta a trei cunostinte de ale mele care erau la fel de marcate de aceasta problema. Una dintre ele este chiar colega mea de birou, pe care in plus soacra ei o teroriza trimitind-o la tot felul de medici sa faca unele investigatii-tratamente traumatizante dupa parerea mea. Povestindu-i eu despre o alta tipa de 40 de ani divortata de mai multa vreme din acest motiv care a mers la un medic homeopat, a facut un tratament citeva luni si a ramas insarcinata, a mers si ea la acelasi medic si dupa vreo 5 luni cred , a venit intr-o dimineata foarte radioasa la mine si mi-a spus ca vrea sa-mi dea o veste buna, era evident insarcinata. A facut un baietel care are acum 3 ani pe care l-a botezat Radu ca pe fiul meu, spunind ca eu i-am adus noroc. A fost deci un blocaj psihic rezolvat atit de blind prin homeopatie. Este, cred eu, o varianta la care va puteti gindi. Va tin pumnii.
Cu bine Miki

Elise spune:

Miki8, esti o draguta, multumesc!

Din pacate, deja am incercat/incerc toate variantele: medicina traditionala (m-am si operat), homeopatie, tratamente naturiste, acupunctura...samd. Si toate nu fac decit sa imi inrautateasca starea de spirit, pentru ca pina acum n-au avut ABSOLUT NICI UN REZULTAT.

Nu fac decit sa ma conving, pe zi ce trece, ca sint "defecta".
Poate din nastere.
Dumnezeu stie de ce.

Deci nici macar n-am ramas insarcinata. Nici macar o data.
Stiu ca e dureros sa pierzi o sarcina, dar as fi preferat sa apara chiar daca as fi pierdut-o - era un pas inainte. Nu mai era macar infertilitate primara... si inexplicabila!

La un moment dat, m-am gindit ca poate ar fi mai bine sa fiu singura.
Daca tot nu pot sa am o familie, de ce sa mai incurc un barbat care poate sa aiba?
Adica de ce sa il fac si pe el sa imparta blestemul asta cu mine, cind el poate lua o alta care e in stare sa-i faca copii?

De ce sa stau linga el ca sa ma faca sa tinjesc la un pui de om cu ochii lui, si cu gesturile lui?


Elise

Avalon spune:

Dar stai putin de ce pui problema in felul asta? Esti convinsa ca la tine este cauza? Sotul tau s-a investigat in vreun fel? Si chiar daca ai sti sigur ca din cauza ta nu puteti avea copii pe cale naturala, tot nu inteleg... exista si alte posibilitati, cunosc un cuplu care a apelat la o mama purtatoare (materialul genetic a fost al lor, dar copilul a fost nascut de altcineva).
Nu m-am gandit niciodata ca l-as lipsi pe sotul meu de a avea copii, infertilitatea este o problema DE CUPLU, suntem amandoi intr-o barca si vaslim in aceeasi directie. Iar daca asta ar fi soarta noastra, si el si-ar dori un copil mai mult decat pe mine, atunci eu nu-l pot obliga sa ramanem impreuna. Asta e viata...