Cum resimtiti, psihic, infertilitatea?

monagan spune:

ce sa va spun, doar ca sint alaturi de tine elise si de toate femeile care sint in aceeasi situatie ca si noi. Am facut 8 ani tratamente peste tratamente.D.p.d.v medical nu am nimic, sotul meu la fel, totul e ok ....dar nu se intampla. Ce sa faci!Cred ca asta e destinul, soarta sau vointa lui Dumnezeu.
Eu m-am resemnat demult.Viata merge mai departe, chiar daca e linistita si monotona numai in 2.





MG

Anca Wish spune:

Elise, dupa ani de asteptare si 4 ani de tratamente, sute de teste de sarcina cand aproape imi venea sa colorez cea de-a 2-a liniuta, cand nu mai dadeam nici o importanta cum arat si asa cum scria Ana-Maria, uitasem sa traiesc. 4 ani nu am fost in concediu, imi cumparam cu greu ceva si asta ca sa am bani de investigatzii...
Imi amintesc acum cu amaraciune de o perioada cand vecina mea de deasupra nascuse si auzeam bebelusul plangand noaptea si ma ridicam din pat noaptea si cautam copilul prin camera.
O luasem razna. Eram frustrata si ma transformasem intr-o persoana rea si egoista.
In aprilie am spus STOP. Parca sunt alta persoana. Imi doresc la fel de mult, dar am luptat cu mine sa nu mai fie o obsesie. Acea obsesie care m-a vlaguit atatia ani.
Traiesc cu speranta ca intr-o zi se va intampla minunea. Eu o s-o astept cuminte si o sa fiu rabdatoare.

Pana atunci ma bucur de copii altora. ACUM am puterea sa fac asta. Maine mi se naste finutza. Abia astept. Am niste emotzii. S-o tzina nasica ei in bratze pe ea..



anca...SIGUR intr-o zi

cami30 spune:

Eu sunt cea mai buna dovada a faptului ca nevoia de copil este innascuta si nu dobandita. Eu nu am avut acea obsesie, nu mi-am dorit, nu am tinut copii in brate, nu am plans la reclamele cu bebelushi, nu am mers la o mie de medici si nu am facut un milion de tratamente. Si totusi simt acea nevoie. Ceva interior plange la aceeasi idee ca nu voi putea avea un copil. Desi ma plang ca imi va fi greu, ca nu ma va ajuta nimeni, ca nu vreau sa ma ingras, ca nu vreau sa-mi cada sanii, ca nu vreau epiziotomie, ca nu vreau sa alaptez ca sa-mi pastrez sanii, ca nu-mi place mirosul de bebelush, ca n-as suporta sa schimb scutece, pur si simplu am inceput sa simt un gol imens interior si o durere data de faptul ca pana la varsta asta nu am ramas gravida. Motivul din nefericire, desi il stiam, l-am "corectat" abia acum doua zile, reusind sa ajung cu ajutorul acestui forum pe mainile unui medic extraordinar care mi-a reparat trompele. Dar nu mi-a dat decat 50% sanse. E un pas nu?
Nu sunt optimista, dar incerc sa-mi pastrez calmul. Desi mi-e foarte bine asa, singura, pot sa fac ce vreau si cand vreau, am o grija obsedanta de trupul meu, totusi, am nevoie in viata mea de un copil.
NU vreau un copil pe care sa-l sufoc cu dragoste. Nu vreau un copil pentru mine, nu vreau un copil pentru ca imi iubesc sotul si cred ca asta ar fi darul suprem. Am nevoie de un copil in viata mea. E momentul in care eu ca femeie, trebuie sa aduc un copil pe lume, pe care sa-l iubesc si sa-l cresc impreuna cu sotul meu.
Am tot ce imi doresc pe lume mai putin acest copil care stiu ca mi-ar schimba viata dar intr-un sens bun. Vreau sa fiu acea mamica unica, care nu va face nimic din ce fac alte mamici, care isi va plimba bebelu cu rolele, care nu va fi exagerata, si care va arata la fel de bine ca si inainte de sarcina.
Stiu ca nu va fi usor si totusi AM NEVOIE
Cum resimt infertilitate? Aud un ceas care ticaie. Un ticait asurzitor in mintea mea si mi-e teama ca va veni ziua in care va suna anuntandu-ma ca de aici inainte nu mai am nici o sansa, ca trebuie sa ma opresc din incercari. Asta e gandul meu cel mai negru.
Poate vor spune multe fete ca nu am facut destul si ca nu imi doresc suficent un copil. VOi raspunde ca am facut ceea ce trebuia. Imi place sa cred ca un medic stie ce are de facut daca e un medic bun, si pana acum am avut incredere in medicii mei si le-am urmat sfaturile pas cu pas. Poate va veni si ziua dezamagirilor dar nu voi dispera si nu voi acuza.
Am gasit medicul care sa-mi spuna clar. Ai 50% sanse. Daca nu ramai intr-un an gravida, nici sa nu mai incerci natural. Mi se pare fair. Nu mi-a promis, nu mi-a zis sa ma rog, nu mi-a prescris medicamente aiurea, nu m-a trimis la analize costisitoare. Asa ca am la dispozitie un an in care sa incerc.
Am inceput sa numar.
AMR 365 de zile. Suna groaznic nu?

cami

Oana_B spune:

Cum resimt infertilitatea? Un esec personal asupra caruia nu am nici un control desi mai mult de jumate nu-s eu cauza. Intotdeauna orice problema am avut nu m-am lasat pana nu am rezolvat-o, n-am zis niciodata "de ce eu" dar acum e diferit singurul lucru pe care incerc sa-l controlez este sentimentul de neputinta, sa nu ma depaseasca.
Am facut o inseminare care s-a prins din prima dar nu unde trebuia, a fost o extrauterina de care ma chinui de trei luni sa scap, testele beta imi tot ies pozitive, am stabilit record in clinica de 5 injectii de eliminare.
Sotul l-am implicat cat am putut, a mers cu mine peste tot analize de sange, ultrasound, la inseminare a stat la capul meu, discutii cu doctorul. La inceput era intelegator dar cam indiferent, cand a aflat ca totusi miscaretii lui natafleti sunt principala cauza singur a pus mana pe telefon si a facut appointment cu doctorul. Asta m-a facut sa realizez ca barbatii nu percep la fel problema asta, asa ca detasarea lui am incercat sa o privesc ca pe un punct de sprijin, nu-mi trebuie sa boceasca impreuna cu mine.
Cand doctorul la ultima intrevedere a spus ca desi doar pune raul inainte si sunt sanse minime sa fie asa ceva, o sa vorbeasca totusi cu oncologul sa vada daca acela are vreo parere in plus. Mi-a dat fiori cuvantul cancer, am realizat ca am nevoie de o pauza oricum trebuia sa o iau ca sa se elimine urmele injectiilor.
Doctorii spun ca infertilitatea este temporara. Eu nu cred in asta pentru ca sunt oameni care nu reusesc niciodata sa aiba copii in mod natural, poate ar trebui sa spuna ca nimeni nu garanteaza ca e temporara, in orice caz, dupa parerea mea infertilitatea este o stare care pune la incercare casniciile, atinge cele mai adanci niveluri sufletesti si reschimba comunicarea in cuplu si viziunile asupra vietii. Si calatoria asta are etape peste care nu se poate sari, trebuie parcurse una cate una, de la speranta, ingrijorare, frustrare, disperare, resemnare si iar speranta...cel putin asa le-am resimtit eu.

Oana_B

gabibarta spune:

de la 25 de ani incercam sa fac un copil. Nu a fost sa fie. Intre timp am divortat, am avut un prieten cu care in disperare ne-am dorit un bb. Faceam analize, ginecologie, endocrinologie- cica am ovar polimicrochistic, si nu am ovulatie. Intre timp priteneul mi-a dat un ultimatum, ca daca nu fac un copil pana in septembrie 1996, ma paraseste, ca el se apropie de 40 si nu are timp. Intre timp eu sufeream, insa a inceput sa-mi faca ochi dulci unul dintre sefii mei. Mi-am parasit prietenul, si cu noul meu iubitel nu ne-am ferit. Minune, dupa 3-4 saptamani mai tarziu am ramas gravida, exact in momentul cel mai nepotrivit. Asa l-am facut pe fiul meu.
In 2000 am avut operatie de chist, mi s-a scos un ovar, eu eram cu morala la pamant, ca nu mai pot avea copii, ma simteam handicapata... Insa dupa operatie in sfarsit mi s-a reglat cm-ul, si peste 13 luni surpriza, ca nu vine... de ce nu vine? Ca vine fata! Iar intr-un moment cand numai un copil nu-si dorea omul, ca firma unde lucram, a dat faliment, eu in luna a treia, fuga repede sa ma mai angajeze cineva, sa am sase luni lucrate inainte de nastere... Maaaare disperare, dar s-a rezolvat pana la urma.
Draga Elise poate va veni bb si la voi, dar il doriti prea tare, si din cauza stresului nu vine? Poate ai ajuns ca intimitatea pt. voi sa fie in contextul "facerii copilului" si nu in faptul ca pur si simplu va iubiti?

Gabi+Robert 20.05.1997+Lili 17.05.2002
http://community.webshots.com/user/gabibarta

Miki8 spune:

Si eu cred ca acest sentiment este dobindit iar frustrarea este accentuata de presiunea sociala.El apare,in general in jurul virstei de 30 ani cind maturizarea psihica ne permite sa facem bilanturi personale si sa constientizam ca pe un handicap ceea ce inca nu ni s-a imtimplat noua,in timp ce altora da. Exista destule cupluri care n-au copii si au rezista foarte bine pina la adinci batrineti. Totul este sa reusiti sa nu va mai ginditi obsesiv la cest lucru si in timp sa canalizati energia in alt domeniu. Nu cred ca a forta destinul este bine.Desi cred ca-i destul de greu de suportat ideea de a nu avea copil niciodata. Cunosc cupluri, care din disperare au incercat totul si nu s-au lasat pina n-au facut un copil. Au iesit copii cu handicap de un fel sau altul, mai grav sau putin grav , dar handicap.Cred ca daca Dumnezeu asa stabileste are niste socoteli pe care e bine sa nu i le incurcam. Va tin pumnii, zimbiti , nu se stie ......


Miki8

copilutzu spune:

Buna!
Am 37 de ani si mi-e frica sa ma gandesc la viitor.Incerc sa traiesc cu speranta ca poate luna asta...luna viitoare...Ma "visez" cu burtica , cand trec pe langa un parculet "ma vad" cu caruciorul bebelusului meu . Dar toate sunt iluzii.... Cand iau un bebelus in brate simt o durere imensa -nu cred ca se poate explica-.Mi-e frica sa nu lesin cu bebelusul in brate...Mi-e frica de viitor....mi-e frica sa nu o iau razna...nu pot sa imi inchipui viitorul fara copilutzul nostru.
De 15 ani suntem casatoriti,si am inteles ca viata este nedreapta cu noi...ca ptr. a avea copii trebuie sa facem sacrificii enorme ,cu sanse minime de reusita...trebuie sa apelam la donor.
E dureros....Urasc din tot sufletul acest diagnostic.
Infertilitate= URA,DURERE,DORINTA -neimplinita.
Ma uit la mine,ma vad neputincioasa,neimplinita,frustata.....
Da, da Miki ai dreptate " frustrarea este accentuata de presiunea sociala" mi-e groaza sa mai merg in vizita ptr. ca majoritatea ne pun aceeasi intrebare:"-Voi cand aveti de gand sa faceti un bebe???",si ne privesc de parca cine stie ce handicap am avea .Sau mai aud babele compatimind pe la colturi"saraci...nu au copii"Cand fetita vecini avea 2 anisori ii spunea maica-sa "du-te mami si la Doina ca nu are si ea copii" .Imi venea sa ii trag un pumn sa nu mai deschida gura....Chiar ma durea expresia asta...
Problema e ca nu pot sa nu ma gandesc la problema noastra cand intalnesc la tot pasul gravidute, bebelusi,jucarioare, hainute...
Anca Wish imi pare sincer rau ..prin cate ai trecut...Exact prin asa ceva trec si eu numai ca nu caut copilutzul prin casa ci ma bag noaptea in debara si plang,ptr. ca nu mai vreau sa il fac pe sotul meu sa se simta vinovat( nu mai vreau sa sufere si el)Am impresia ca prin plans ma eliberez de povara din suflet.Dar dimineata tot oftand ma trezesc si cu aceeasi tristete.
Anca cum ai reusit sa spui STOP ? Cum ai reusit sa scapi de cosmar?

Elise sunt alaturi de tine si voi fetelor, toate care treceti prin aceleasi probleme.
Doamne Fii alaturi de noi ca prea ne chinuim sa ne implinim un vis , o dorinta!

"Multumirea este comoara cea mai de pret a omului"
Proverb indian


Copilutzu'

ana maria spune:

Imi sunteti tare dragi si va inteleg foarte bine. Eu am trecut si prin postura de aspiranta, timp de 3 ani dar si de gravida asa ca va mai imparatasesc ceva in experienta mea.

Eu niciodata nu m-am ferit de copii, nu m-au facut invidioasa copii altora si am incercat sa ma bucur de ei si impreuna cu ei. Am botezat de cate ori am avut ocazia si am organizat petreceri de Craciun pentru copiii colegilor ... cu toate ca eu nu aveam pentru cine sa primesc un cadou...

Imi amintesc ca dupa ce am ramas insarcinata si am avut o sarcina foarte grea, cu nastere prematura.. imi doream sa pot macar sa ies pe balcon ... si poate parea o nebunie dar imi aminteam cu nostalgie momentele de dinainte de a ramane insarcinata cand ma puteam misca si cand de fapt uitasem sa traiesc...

Ana Maria si bebe Victor Stefan (15 12 2004)

Succes si s-auzim numai de bine!!!

Rufus spune:

quote:

---

Initial creeata de Elise

As putea sa adopt un copil. Dar nu mi-as ierta niciodata faptul ca n-am fost in stare sa ii dau eu viata.

Mi se rupe sufletul la ideea ca niciodata, din cauza mea, nu va avea si el puiul lui.

Elise

---

Gresesti. Intra putin pe la Adoptii si o sa vezi ce scriu fetele...Eu stiu ce spun.
La punctul doi, gresesti din nou. Ioana este sufletul meu, desi nu avem acelasi sange. Iar acum, dupa (cam) multi ani, am si puiul meu. Crezi ca-i vreo diferenta? Ei bine, nu!
Linisteste-te. Se va rezolva, dupa cum ti-e randuit.

http://community.webshots.com/user/tora97

monagan spune:

Asa cum a spus si miki
Cred ca daca Dumnezeu asa stabileste are niste socoteli pe care e bine sa nu i le incurcam.
Eu am 41 de ani si am inceput sa ma resemnez, dar undeva in adancul sufletului meu inca mai sper.Am trecut prin perioade de depresie, plansete, nopti nedormite, nu aveam chef sa fac de mancare, curatenie, spalat, refuzam sa mai ies cu prietenii, sa merg in vizite etc.Ajungeam obosita si sfarsita la birou si nu mai dadeam randament.Psihic am fost distrusa.Am incercat si sa adopt un copil dar sotul meu e reticent.Deci inca un esec.Asa ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa-mi canalizez energia in alta parte sa nu fortez soarta si sa incerc sa-mi fac o viata fericita si buna alaturi de sotul meu... si de ,care deja e un membru al familiei.









MG