Muntele & Pinguinul

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Muntele & Pinguinul | Autor: gandacelu

Muntele & Pinguinul

De “Munte” auzisem din copilarie, chiar de cand intrasem in Joc.
Nu-l intalnisem niciodata. Era o legenda. “Invincibilul”.

Cu un susur suav, cartela intra.
- Nume de cod ?
- “Pinguinul”.
Clic-clic. Poarta se deschise. Am privit drept inainte, calm. In fata mea se afla “Muntele”.

Faptul ca nu aveam nici o sansa in fata lui nu-mi impiedica bucuria si emotia Jocului. Miza, pentru mine, era imensa. Dupa aceasta partida, aveam sa inteleg aproape totul. Toate piesele disparate ale victoriilor mele de pana acum se vor uni intr-un intreg. Traiam momentul suprem al vietii mele. Ultimul nivel. Marea finala.

Ne-am salutat, in aparenta nonsalant. Cu toate astea, stiam ca, din neclintirea lui, ma iscodeste pana in adancuri. Eu, “Pinguinul”, “Cel cu sange rece” am afisat, la randul meu, o privire impersonala.

- Domnilor, fiti gata !

(Intotdeauna am gasit stupida fraza de inceput a Jocului. Tocmai pentru ca partida incepuse deja cu mult inainte, cu mult-mult inainte. Practic, regula Jocului era una singura: castiga cel care-l “asimileaza” pe Celalalt, cel care-l intelege, depasindu-l. Cel care-l inghite pe Celalalt, crescand din caramizile sufletului celui invins.
Cum ar putea un “Pinguin” sa inghita un “Munte” ?!)

La prima vedere, “Muntele” era altfel decat ma asteptasem sa-l gasesc, si asta mi-a creat un handicap la inceput. Auzisem dinainte ca nu ar semana cu un munte – fizic – adica nu ar fi un tip solid. Dar mai era ceva, acel « ceva » despre care nimeni nu fusese capabil sa-mi povesteasca, si stiam bine ca asta se datora tocmai faptului ca “Muntele” nu fusese niciodata invins – adica niciodata asimilat, cunoscut, inteles in adancime. Era ceva ce numai eu, pentru o secunda, intr-o revelatie fragranta, mi se paru ca am reusit sa simt: un punct slab, o firida de unde-mi puteam incepe sondarea. Desi fizic nu semana cu un munte, nici spiritual nu afisa o tarie de neclintit. Si poate ca asta era tactica sa. Parea destul de obisnuit, slab mai degraba, trupeste si sufleteste. Un singur element insa ii justifica numele: desi nu era inalt, aveai permanent sentimentul ca te uiti “in sus” la el.

Privindu-l, m-am simit deodata mai puternic. Faptul ca, din primul minut, i-am intuit tehnica m-a facut mai sigur pe mine. Era un pas important pentru o partida care nu incepuse inca. La urma urmei, si eu, pana la Marea finala, am fost invincibil. Asta mi-a incalzit cumplit “sangele rece”…!. Unul din noi. Sanse egale. Pot sa-l inving !

Urmau sa ni se citeasca regulile acestei partide, care erau diferite de la un Joc la altul. Pe baza unor reactii chimice virtuale produse inaintea Jocului intre personalitatile celor doi participanti, Computerul crea reguli particulare. Niciodata nu au fost doua partide la fel, niciodata doi oameni nu au produs aceleasi reactii. Din aceasta cauza, noi insine nu stiam ce va urma.
Va fi o partida pe terenul “Pinguinului”, sau al “Muntelui” ?

- Golf ! se auzi verdictul, si aproape ca am zambit. In golf eram un adevarat maestru.

Despre ce era vorba. In primul rand, partea spectaculoasa a Jocului era ca se va desfasura in conditii de imponderabilitate. Am primit amandoi cate 20 de bile din cristal, luminoase si delicate. Bilele trebuiau trimise intr-o gaura care mi-a atras atentia inca de la inceput : se afla sus, in aer, si nu avea nici grosime, nici adancime. Stiam ca voi castiga.

- Incepeti !

Deodata, se instala campul antigravitational si ma trezii, cu “Munte” cu tot, cu bile si cu gaura plutind prin aer. “Muntele” imi parea, spre surpinderea mea, teribil de dezechilibrat, chiar putin speriat si nedumerit : avea o privire confuza si gesturi stangace, era putin depasit de situatie. Eram pe terenul meu, asadar !

Eu aveam prima lovitura. Am pus bila pe genunchi, pntru a-i gasi un punct de sprijin. Apoi am lovit. Perfect ! Castigasem primul punct ! Sansele erau de partea mea, am simtit momentul asta la absolut toate meciurile. Ai impresia ca totul te ajuta. De exemplu, la aceasta prima lovitura, gaura, care plutea putin ambiguu, mi s-a parut ca ea insasi a facut o cotitura neasteptata pentru a-mi primi bila !

Am sovait doar in momentul in care am vazut ca bila, care intrase in gaura subtire ca ata, nu cazuse in partea cealalta, asa cum ma asteptam. Disparuse, pur si simplu, in neant.

Veni randul “Muntelui”. Cu o miscare sovaielnica si prea calculata, “Muntele” a pus bila in palma si, cu rasuflarea taiata, i-a dat drumul, lin, catre tinta. A urmat ceva neasteptat : bila se rostogolea invers, parca intr-o lovitura de efect, exasperant de incet, sfidand gaura care, la randul ei, avea o miscare lenta si ambigua. Dura prea mult : parea ca bila “Muntelui” nu merge catre gaura, ci paralel cu ea, patinand, sau dansand impreuna prin toata camera. Sau, mai degraba, pareau ca se plimba, conversand. Apoi brusc bila intrecu gaura, care incepu ea insasi sa alerge dupa bila. Mi se pareau iluzii optice. Cu toate astea, bila nu cazu in gaura sau, mai bine zis, gaura nu prinse bila.

A doua lovitura pentru mine nu fu mai dificila decat prima. Deja, loviturile “Muntelui” – pretioase, dar inutile - incepusera sa ma plictiseasca. Voiam sa se termine mai repede. Cu fiecare punct castigat, incepeam de fapt sa ma grabesc. Partida era a mea, evident, dar pentru ca asta se intampla fara cel mai mic efort, nu simteam nici o satisfactie. “Muntele” e ramolit de-a dreptul, a fost el ce-a fost in tineretea lui, dar acum ar trebui sa lase locul altora. Inca un punct. Voi intra in istorie. Inca un punct. Voi fi adorat, asa cum eu insumi l-am adorat pe “Munte”. Inca un punct. Mainile imi deveneau din ce in ce mai sigure. Eram una cu crosa. Lovitura – si punctul ! Hai, “Munte”, du-te acasa! Pe masura ce jucam, ii urmaream privirea. O mare tristete, crescanda, se citea pe chipul lui. Nu mai semana deloc a “Munte”. Nici a deal, macar. Era jalnic, si pentru o clipa chiar mi-a fost mila de el. Nu reusise, in neindemanarea lui studiata, probabil si din cauza imponderabilitatii, sa faca nici un punct. Pe cand eu, eram un scandal.

- Cineva sa opreasca Jocul ! l-am auzit deodata strigand pe “Munte”, spre imensa mea surprindere. Ma retrag !

Am ramas cu gura cascata. Nimeni, in toata istoria Jocului, nu s-a mai retras pana acum. Daca erai un adevarat Jucator, aveai si demnitatea de a merge pana la capat, chiar daca, in mod evident, pierdeai.

- Nu ! am zis eu. Ma opun. Jocul trebuie sa continue !

“Muntele” mi-a aruncat o privire ingrozitor de trista, tragica aproape. In acel moment, spre groaza mea de nedescris, am avut senzatia ca ma “citeste”, ca ma “asimileaza”, ca, practic, ar putea sa ma invinga. Nimeni, niciodata, nu mi-a mai patruns in suflet pana atat de jos. Nici macar eu.

- Jocul continua, s-a auzit verdictul arbitrilor.
Nici nu-mi inchipuiam altceva.

Batranul “Munte” a mai avut inca o tentativa nereusita. Bila descria cercuri din ce in ce mai mici in jurul gaurii, fara insa s-o atinga macar. Urma lovitura mea. Am luat crosa cu ambele maini. Urma sa inscriu al 19-lea punct. Am pus bila pe genunchi si am lovit. De emotie, mainile imi tremurau. Bila mea se rasuci, luand-o pentru prima oara pe un traseu gresit. Din fericire, sansa pe care o simtisem tot timpul era de partea mea. Gaura insasi ricosa de un perete si se lovi, daca se putea spune astfel, de bila mea. Mai aveam de inscris un singur punct !

In acel moment insa, a inceput cosmarul. Nu am putut sa inteleg de ce s-a auzit suierul de “final” al arbitrilor. Mai aveam o bila ! “Muntele” ma privi ingandurat pentru o secunda, si apoi isi introduse cartela.
- Nume de cod ?
- “Muntele”.
Clic-clic. Usa se deschise, apoi se inchise la loc.

Eu zaceam intins pe podea, in campul gravitatioal repus in functiune. Imi simteam mainile, picioarele, capul nespus de grele. Stiam ca e ceva normal, dupa ce iesi din imponderabilitate. Numai ca eu nu ma mai puteam misca de loc.
Chiar atunci, intrara garzile medicale cu o targa, si ma ridicara.

- Ce se intampla ? Am castigat, nu ? Spunet-mi !! Ce se intampla ?

Nu mi-au raspuns, pentru ca nici nu aveau dreptul sa o faca. De ce nu eram tratat ca un invingator ? De ce nu mi se canta “Imnul Gloriei” ?

Medicul de garda mi-a luat pulsul, clatinand din cap.
- Vrei ceva ? Ai vreo dorinta ?
- … da, bineinteles, am spus cu greutate. Ce se intampla cu mine ?…
- Mai ai o ora de trait, asta se intampla, imi spuse doctorul, putin cinic.

Eram atat de obosit, incat nu m-am mai mirat… parea ceva firesc, de parca imi si doream moartea.

- … de ce ?…
- Pentru ca regulile Jocului exclud posibilitatea mortii unui concurent in timpul unei partide. Din cauza asta, Jocul s-a oprit inainte sa arunci si ultima… bila, si ultima clipa …
- … adica am pierdut ?…
- Nici acum nu i-ai intles regulile ? Dar cum ai ajuns in finala, drag copil ? spuse doctorul, mangaindu-mi fruntea zbarcita-zbarcita…
- … cum s-a numit ? am intrebat, cu ultimul efort. Nu am jucat “golf” ?
- Ba da, ba da. “Golf” cu zilele vietii tale. Jocul s-a chemat “Carpe Diem”.

Frumusetea va mantui lumea. (Dostoievski)

mami de ileana (4 iulie 2002) si ioachim (25 nov. 2004)

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=41659" target="_blank">ajutati-l pe mihaita!

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Andrada spune:

ginda.
Chiar ma gindeam in ultimul timp ca taman lucrurile esentiale in viata nu le aflam de nici unde. Stim cum sa ne tinem coatele la masa, dar nu ne-a spus nimeni cit doare cind cind pierzi ceva definitiv.
A

www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Andrada" target="_blank">Camera lui Marcu

gandacelu spune:

asta se cheama literatura de sertar ca am pus zilele astea in functiune un pc mai vechi unde am gasit tot feliu de chestii... textul asta l-am scris pe cand era ile in burtica... l-am citit azi cu nostalgie, si, crede-ma, chiar cu sufletul la gura, ca nu mai stiam cum se termina