Timiditatea copiilor
Raspunsuri - Pagina 2
vilma spune:
quote:
Originally posted by Principesa
Vilma, la ce anume din tine crezi ca reactioneaza asa fetita ta?
Nu stiu, stiu doar ca sunt foarte emotionata eu insami, si cand sunt cu ea pe strada/in public, ma simt ca un paun, mi se pare ca e cel mai frumos "lucru" pe care l-am facut in viata mea (cu Tudor nu am aceeasi senzatie). Am incercat sa-i intaresc increderea in ea, am laudat-o, am incurajat-o, si da, totul e ok in casa, afara e .... o lupta!
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
denizel spune:
Pentru mamicile care s-au plins ca timiditatea apare in special in afara casei, cred ca e vorba de faptul ca micutii se compara cu altii si sunt speriati ca ar putea face vreo greseala. Chiar am citit ca timiditatea lor se poate intensifica daca au un frate sau o sora cu care li se pare ca nu pot concura in societate. Oricare ar fi motivul timiditatii, nu trebuie sa-i tot spunem copilului ca e timid, pentru ca ii punem un fel de eticheta, care tinde sa-i accentueze timiditatea.
Si baietelul meu are o oaresce timiditate in prima etapa a relationarii cu cineva si ma "ucide" cind aud comentarii de genul: "vaaai, s-a rusinat sau "vaai, ce timid este" (nu aveti un deja-vu?).Da' nu ma las
si raspund intotdeauna: nu, nu-i timid.Are voie sa-ti raspunda cind vrea?
Eu cred ca esential este sa-i consolidam copilului increderea in sine si sa-i vorbim intruna despre calitatile lui.
Ma gindesc ccc ca nu trbuie sa fie prieten cu toata lumea. Poate un singur prieten f. apropiat ii este de-ajuns
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.
vilma spune:
Denizel, e foarte adevarat ce spui tu, pentru mine ar fi ideal daca as si reusi sa ma comport in acest fel, probabil ca trebuie sa trec peste complexul conform caruia timiditatea e rusinoasa (cei care spun astfel, nu fac decat sa-l intimideze si mai mult!) O sa-mi fac un banner cu ce spui tu "nu, nu-i timid.Are voie sa-ti raspunda cind vrea"
Asadar, tratarea copiilor de timiditatea trebuie sa inceapa cu tratarea parintilor.
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
Principesa spune:
quote:
Originally posted by vilmaquote:
Originally posted by Principesa
As zice ca mai degraba timiditatea este o problema de relatie. Bineinteles ca si temperamentul are rolul lui dar as zice ca e secundar.
In ce sens o problema de relatie? Tipul de atasament al copilului fata de figura de atasament poate fi evaluat si clasificat. Acest tip de atasament se exprima in toate planurile de viata ale copilului.
Timiditatea poate fi o forma mai redusa de exprimare a fricii de straini. Frica de straini reflecta un atasament insecurizant, adica figura de atasament nu este o baza de siguranta pentru copil in prezenta un strain, nu asigura copilul ca nu are de ce sa ii fie frica. Aceasta asigurare este generat de o experienta constanta a copilului cu parintele din care copilul intelege ca se poate baza pe parinte in orice situatie si ca acesta il protejeaza.
Din ce cauza copilul nu se simte securizat cu parintele? Ca sa se simta securizat, este nevoie ca se existe o experienta constanta intre copil si parinte de satisfacere adecvata a nevoilor copilului de catre parinte. Cand nu se intampla asa, acest lucru se poate datora faptului ca parintele nu stie sau nu poate sa descifreze mesajele copilului si sa le raspunda adecvat pentru ca poate si parintele la randul lui a trait o situatie similara si nu a "invatat" cum se face.
Calitatea atasamentului se poate imbunatati prin participarea ambilor actori: parinte si copil.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
In cazul meu, a fost de la inceput clar ca am o astfel de problema de relationare cu fiica mea. Ea este timida intr-o forma extrema doar atunci cand este cu mine, sau cand sunt si eu prezenta. La serbarile de la gradinita, in momentul in care privirea ei se lipea de privirea mea (emotionata si usor inlacrimata), o bufnea plansul instantaneu si cu greu mai reusea sa spuna poezia, printre bocete. Asta desigur nu se intampla daca eu ma ascundeam in spatele altor parinti...
Daca merge cu buni la ea la servici, e foarte sociabila si vorbeste cu oamenii fara nici o problema, daca o duc la mine la servici, nu mai reuseste sa scoata nici o vorba minute intregi (cam jumatate de ora). Daca vin musafiri la noi acasa, primul instinct este sa se ascunda, sau sa se prefaca ca nu a auzit/vazut nimic, desi cei care vin sunt cu copiii cu care ea se joaca destul de des.
Astfel incat eu am concluzionat ca timiditatea copilului meu are radacinile in comportamentul meu, in relatia dintre mine si ea, dar nu stiu de unde sa incep schimbarea!
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
Vilma, o sa iau pe bucati afirmatiile tale sa vedem ce iese. Ce inseamna de la inceput? Ma gandesc ca nu din nastere s-a intamplat asa. In ce moment ai sesizat tu prima oara aceste dificultati? Oricum faptul ca ai spus "de la inceput" ma face sa ma intreb care a fost imaginea ta despre fetita ta, ce asteptari ai avut tu din partea ei. Acest lucru poate fi investigat cu un instrument simplu, un interviu structurat WMCI-working model of the child interview care ofera informatii despre reprezentare parintelui asupra copilului. Ar fi important sa afli acest lucru pentru ca asteptarile tale pot directiona comportamentul fetitei intr-un sens sau altul.
Spui ca "Ea este timida intr-o forma extrema doar atunci cand este cu mine, sau cand sunt si eu prezenta". Din aceasta afirmatie eu inteleg mai degraba ce ea se inhiba in prezenta ta, ceva din relatia voastra o face sa se blocheze si sa nu se raporteze spontan la mediu. Pot fi aceste asteptari pe care ea le intuieste intr-un sens negativ pentru ea.
"La serbarile de la gradinita, in momentul in care privirea ei se lipea de privirea mea (emotionata si usor inlacrimata), o bufnea plansul instantaneu si cu greu mai reusea sa spuna poezia, printre bocete." Din acest comportament pare ca relatia voastra nu reprezinta o baza securizanta in raportarea ei la exterior si la presiunea asteptarilor celorlalti. Si restul descrierii mi se pare ca intra tot aici.
Iar ceea ce spui in urmatorul mesaj ca in casa totul e ok si afara e problema se refera la acelasi aspect. Casa e un mediu familiar si deci securizant pentru ea, dar un alt mediu si alte persoane reprezinta o provocare catre explorare pe care un copil care nu este in prezenta unui figuri de atasament securizante, nu poate sa o integreze adecvat.
Cum descrii cu buni, pare sa fie acolo o relatie cu impact pozitiv asupra fetitei.
Un atasement insecurizant se formeaza atunci cand figura de atasament nu identifica adecvat semnalele transmise de copil si nu-i satisface nevoile in parametrii. Acest lucru nu inseamna ca este ceva in neregula cu tine ci ca este posibil ca reprezentarea mentala pe care tu ai despre fetita (toti oamenii au aceste reprezentari unii despre altii si ele sunt diferite de persoana in sine) sa nu fie suficient de aproape de realitatea pe care o traieste ea si asta sa functioneze ca un filtru in comunicarea dintre voi.
Cam asa vad eu lucrurile deocamdata.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
vilma spune:
quote:
Originally posted by Principesa
Ce inseamna de la inceput? Ma gandesc ca nu din nastere s-a intamplat asa. In ce moment ai sesizat tu prima oara aceste dificultati? Oricum faptul ca ai spus "de la inceput" ma face sa ma intreb care a fost imaginea ta despre fetita ta, ce asteptari ai avut tu din partea ei.
Da, asa e. Cred ca pot sa afirm ca imediat dupa nastere, Anca mi-a dat batai de cap. Nu cred ca eram pregatita pentru oboseala, noptile nedormite, plansetele ei care se succedau uneori atat de des, incat, tin minte si acum, ma asezam in pat, stateam cateva minute sa ascult inca daca se mai aude vreun zgomot, inchideam ochii sa adorm dar in cateva secunde incepea din nou cu plansul. In acel moment aveam o senzatie de gol in stomac, atat de pronuntata, incat imi dadea o stare de rau. In primele 3 luni am suferit si o depresie, nu foarte grava, dar era. Simteam ca nu mai vreau sa stau la dispozitia acelui mic tiran, dar in acelasi timp nu aveam alta solutie. A trecut totul spontan dupa 4 luni, de fapt nu totul, in primul an de viata ne-a chinuit efectiv cu momentul in care trebuia sa adoarma seara.
Cat despre securizare, e foarte posibil ca eu sa nu ii fi oferit acest sentiment, probabil din cauza faptului ca mi se parea ca imi cere mai mult decat pot eu da. Tin minte ca incercam sa pasez copilul oricui se nimerea prin preajma, cu dorinta de a mai respira si eu linistita.
Asteptarile mele in ceea ce o priveste pe Anca: nu am fost constienta de la inceput asupra lor, dar tin minte ca in primul an de viata mi se parea mereu ca nu creste destul de repede (cred ca doream sa o vad mai repede intzarcata si independenta fata de mine), mi-am dorit intotdeauna sa faca mai repede totul (si a si facut). Apropo de independenta, cu cat mi-am dorit mai mult sa fie independenta, cu atat a devenit, din potriva, mai dependenta de mine.
"Pot fi aceste asteptari pe care ea le intuieste intr-un sens negativ pentru ea." As vrea sa discut mai mult pe tema asta, nu sunt foarte lamurita.
"reprezentarea mentala pe care tu ai despre fetita (toti oamenii au aceste reprezentari unii despre altii si ele sunt diferite de persoana in sine) sa nu fie suficient de aproape de realitatea pe care o traieste ea" Ei, asta cred ca trebuie sa mi-o "traduci", de fapt nu ca n-as intelege, doar ca nu pot sa cred ca asta fac.
S-ar parea ca este o necesitate sa fac testul acela: "interviu structurat WMCI-working model of the child interview care ofera informatii despre reprezentare parintelui asupra copilului. "
Ce e de facut?
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
mamioana spune:
quote:
Originally posted by denizel
Da' nu ma las
Denizel,azi am pus in aplicare ideea ta si a mers.
Sebi chiar a raspuns si el:"Nu, nu sunt timid" E un inceput.Multumesc.
mamioana si Sebastian(06.10.2002)
denizel spune:
In fond, ce daca sunt timizi? Asa se simt ei bine
.
Citisem ca timiditatea poate fi si un mijloc de a atrage atentia. Nu poti ignora pe cineva care te ignora, nu?
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.
Sabina spune:
Si Sofia mea e timida!!! pe cat de mult si hazos vorbeste in casa(ati vazut topicul de la pozansi) atata tace la gradi.
si nu vrea sa se joace.
abia de cateva zile imi povesteste franturi din ce se intampla la gradinita.De exemplu, mi-a zis de o fetita Sabina care nu e mama,si care se juca cu vasele si lingurita si ca ei nu i-a dat lingurita.I-am zis sa se duca sa-i ceara si ea a zis , nu pot, ca nu mi-a zis sa vin si eu!!!
deci asteapta sa fie invitata.e si cea mai mica din grupa.
Sabina si
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia GalagiaCea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
Principesa spune:
Vilma, legat de dorinta ta de independenta apare un posibil paradox. Pentru ca dorinta ca un copil sa devina mai independent decat ii permite varsta indica un blocaj al parintelui de a-si asuma rolul de parinte (probabil datorita unei istorii personale care ofera explicatii in aces sens). Adica parintele se simte anxios in rolul de parinte si asa cum am mai spus, pentru a putea explora mediul copilul are nevoie de o baza sigura pentru a se putea distanta, iar daca parintele e anxios copilul poate deveni dependent, in ciuda dorintei parintelui.
Asteptarile tale ca ea sa fie mai independenta, sa creasca mai repede, etc...indica o dificultate in a o accepta asa cum este si a te bucura de ea asa cum este. Ea intuieste aceste asteptari care e posibil sa o faca sa se simta respinsa, inadecvata, insuficienta.
Nasterea unui copil este pentru orice femeie un moment crucial, in sensul ca atunci se pot actualiza conflicte care erau mai mult sau mai putin constientizate si care fac ca nou nascutul sa aiba un anumit rol in familia in care vine.
Imi pare rau ca nu stiu pe nimeni in Galati care sa fie format in WMCI.
Eu sunt placut impresionata de capacitatea ta de introspectie, de curajul de a recunoaste niste realitati inconfortabile si de disponibilitatea ta de a face ca relatia sa se imbunatateasca. Cred ca cheia sta in constientizarea acelor conflicte care s-au actualizat cu nasterea. Asta ar face ca tu sa poti obtine o mai mare siguranta in tine ca parinte si ar conduce la o mai buna acceptare a fetitei asa cum e ea.
Daca cunosti pe cineva de specialitate in Galati iti recomand sa mergi cu incredere, pentru ca la potentialul tau aceasta problema spinoasa isi poate gasi rezolvarea intr-un timp foarte scurt cu rezultate extrem de multumitoare.
Pentru WMCI daca ai drum prin Bucuresti putem incerca.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Cristina_C spune:
quote:
Originally posted by mamioanaquote:
Originally posted by denizel
Da' nu ma las
Denizel,azi am pus in aplicare ideea ta si a mers.
mamioana si Sebastian(06.10.2002)
De multe ori am auzit parinti care isi "scuzau" copiii in fata strainilor, in prezenta copiilor, desigur, spunand ca acestia sunt timizi si de asta nu vorbesc, nu raspund, etc. E cea mai mare greseala! Eticheta de "timid" e in defavoarea copilului, il pune in inferioritate, ii creaza complexe. Este "timid" adica este altfel decat ceilalti, nu cum ar trebui sa fie, cum se asteapta altii sa fie - asta intelege copilul si se simte prost. La fel lipsiti de tact sunt si strainii care se grabesc sa-l numeasca pe copil "timid". mamioana si Sebastian, foarte bine ati procedat la sfatul lui denizel!
Si copilul meu e mai rezervat cu necunoscutii. Are nevoie de vreo 10 minute de acomodare, timp in care ii studiaza, si-abia dupa aceea "isi da drumul". Nu-i place sa fie in centrul atentiei de la bun inceput, sa se uite toata lumea la el si sa-l interogheze. Daca-i lasat in pace si nu-i presat, in scurt timp se simte in largul lui si se poarta ca acasa.
Cristina,
mama lui
www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Cristina_C" target="_blank"> Robert, 14 decembrie 2002