Timiditatea copiilor
Raspunsuri - Pagina 3
vilma spune:
Principesa, iti multumesc pentru ajutor, o sa incerc sa gasesc un psiholog de care zici tu. Vad ca ma incurajezi, ca o sa rezolv repede problema, dar asa cum observai si tu, ceva e in neregula la mine, si daca la copilul meu pot aprecia destul de precis cand si cum apare o schimbare, la mine e cu mult mai greu. Pe masura ce scriu acest mesaj, devin tot mai curioasa sa ma cunosc pe mine insami.
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
Principesa spune:
Nu pot decat sa ma bucur pentru aceasta curiozitate de bun augur si sa sper ca nu te blamezi prea tare pentru ca asta iti dauneaza atat tie cat si celor din jur. Succes in cautarile tale!
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Alina spune:
quote:
Originally posted by dori
Buna Alina!
Credeam ca a disparut subiectul. Eu zic ca e prea devreme sa iti faci probleme - fetita ta e de-abia la inceput si copiii au ritmuri diferite de a se adapta intr-un mediu nou. Nu sunt specialista, dar iti spun din ce am observat la colegii Ioanei - de gradinita si de scoala. Nu cred ca e cazul sa o stresezi (de acum) cu indemnuri "trebuie sa vorbesti". Mai las-o sa se obisnuiasca cu educatoarele si copiii...
Faptul ca fetita ta face ce fac alti copii e un lucru bun (Ioana, la inceputul gradinitei, nu facea niciodata ce faceau alti copii, facea ceva numai daca voia ea sau numai dupa ce se lamurea ea de ce trebuie facut acel ceva).
Si cred ca e o idee buna sa o duci la un curs de pictura - asa se va obisnui si cu alti copiii si cu alt mediu si alt gen de activitate. Daca in timp ti se pare ca oboseste poti sa o duci mai rar sau sa renunti. Dar cred ca trebuie sa incerci.
Succes
dori
Draga Dori,
Multumesc mult pt raspuns
.Ai dreptate,ea e abia la inceput.Din ce imi povesteste ea,vorbeste cu copiii de la gradinita,dar doar cu vreo 2-3,probabil alesi pe simpatie
.Am incetat sa o mai stresez cu "trebuie sa vorbesti",stiu ca asta se va produce treptat si pornirea tre'sa vina de la ea.
Da,ii caut un curs de desen sau pictura,prin apropiere.
Nu stiam ca v-ati intors in tara.Cum ii merge Ioanei?E la scoala germana?
Succes!
Alina
try spune:
Uite un subiect foarte interesant, am asistat la un schimb de mesaje care mi-au creat o adevarata placere si citindu-va am inteles mai multe despre timiditate. O parte din explicatiile date aici le simteam si eu ca existand, dar niciodata nu am putut sa le formulez asa cum ati facut-o voi, in special principessa. E adevarat ca ea este de specialitate si probabil aspectele astea le-a trecut si retrecut prin filtrul gandirii de zeci de ori, asa ca eu ma bucur mult, principessa, pentru interventiile tale.
Felicitari deschiderii cu care discutati aceste aspecte, sinceritatii cu care recunoasteti anumite lucruri, si aici ma refer in special la vilma - eu de multe ori nu am aceasta sinceritate nici fatza de mine, d-apoi fatza de altii.
Eu am fost o timida pana in momentul in care am nascut. Am simtit intotdeauna ca mi s-a tras de la mama, nu a fost pentru mine acea figura-exemplu si nici reper de securitate pentru mine, insa am rationat ca asa a fost numai dupa ce v-am citit, a fost ca un fel de confirmare a ceea ce simtem, dar n-am putut-o rationa pana acum. Mult timp am urat-o pe mama pentru asta (am simtit intoteauna ca si cand ar fi lucrat impotriva mea, adevarat, involuntar), apoi a urmat o perioada de nemultumire a mea fatza de ea, eram nemultumita de ea si cautam sa nu fim impreuna in societate (situatia inversata de care vorbea principesa - asteptarile mele si imaginea mea despre cum trebuia sa fie mama erau altele decat realitate) ca intr-un soi de razbunare.
Insa oadata ce-am nascut am capatat un soi de "curaj" ca altfel nu stiu cum sa-i spun si mi-am invins mare parte din timiditate. Poate pentru ca am devenit la randul meu mama, ca un fel de renastere, de parca mi s-ar oferi posibilitatea de a crea o relatie mama-fiica asa cum trebuie, numai ca de data asta eu sunt mama (adica "in charge"). Am cautat instinctiv, de cand alex s-a nascut, sa nu repet greselile mamei.
Discutia voastra mi-a deschis ochii mai mult si m-a facut atenta la mai multe aspecte.
Ma bucur ca ati deschis acest subiect si spre sa nu se opreasca aici.
Principessa, nu te sfii sa dai detalii si sa explici sau sa oferi exemple in discutiile tale cu vilma, caci pe langa ea, mai suntem si alte zeci de mamici care citim si ne identificam partial sau total cu ce se vorbeste aici, deci sunt si altii pe aici care le aleg cu ceva de pe urma discutiilor voastre. 
Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi
Principesa spune:
Try, daca ecourile acestor discutii au ajuns pana in Canada, e clar ca nu au fost in van.
Intr-adevar vilma este un exemplu de autenticitate care poate fi data drept model dar nici tu nu pari altfel. Iar relatarea ta face loc in discutie unui subiect pe care nu l-am abordat pana acum pe larg desi am mai facut mentiuni la faptul ca fiecare copil care se naste are in mintea familiei un rol si o responsabilitate cu potential mai mult sau mai putin pozitiv. In cazul tau este vorba de un rol reparator. Adica Alex vine sa vindece cumva rana ta pentru o copilarie care nu a fost ideala sau asa cum ti-ai dorit-o si rolul de mama iti permite cumva sa rescrii un scenariu cu o mama cat mai aproape de mama care ti-ar fi satisfacut tie nevoile.
Adica o parte din tine se identifica cu copilul si asta este exact ceea ce trebuie sa se intample pentru ca o mama sa poata detecta corect semnalele pe care le transmite un copil si sa le raspunda adecvat. Iar o alta parte din tine se identifica cu mama ideala pentru copilul care ai fost si asta iar este benefic pentru ca ajuta la cicatrizarea suferintelor prin care ai trecut si face ca Alex sa nu treaca prin frustrarile pe care le-ai traversat tu. Adica cumva tu esti acum o baza securizanta pentru tine si deci asta iti vindeca si timiditatea.
Ceea ce vad eu la tine este o situatie fericita in care timpul pentru tine nu s-a scurs pur si simplu ci s-a concretizat intr-o experienta care are o finalitate pozitiva: tu stii acum ce este cel mai bine sa faci pentru Alex. Sau cum ar spune altii: tot raul a fost spre bine si poate asta o sa te ajute sa o ierti si pe mama ta pentru ca istoria ei personala nu i-a permis sa fie mama pe care ti-ai dorit-o.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
vilma spune:
Eu nu-mi doresc decat sa rezolv problema (a mea mai mult decat a Ancai), pentru ca as vrea sa aiba un start perfect in viata, fara "tinichele" agatate.
Ieri am avut un mic succes, dar nu stiu cum s-a intamplat. Am inscris-o la un curs de dans si aerobic, la care desigur ca ea nu voia sa participe, desi ii place foarte mult. In alte ocazii tineam prelegeri despre beneficii si despre cat de frumos si mirobolant o sa fie, doar doar o conving si se duce cu inima deschisa. Timp pierdut. De data asta n-am mai pus accent pe asta, pur si simplu am dus-o, i-am explicat dinainte cam cum se vor petrece lucrurile, am vizitat impreuna sala acum vreo saptamana.
Cand am ajuns acolo, a izbucnit in plans (m-as fi mirat sa nu o faca) in timp ce o schimbam. Mai era doar o doamna cu 2 copii, copiii n-au bagat-o in seama, doamna a zis ea ceva, dar am replicat cu un ton neutru ca nu s-a intamplat nimic. I-am vorbit pe acelas ton si Ancai, i-am spus ...habar n-am ce i-am spus, nu pot sa cred, parca mi s-a sters de pe creier. Rezultatul e ca n-a mai plans si a luat-o domnisoara profesoara, pa si la revedere. Totul a fost bine apoi, n-am intrebat-o nimic, am incercat sa ma comport ca si cum totul e ok si nu s-a intamplat nimic nou si extraordinar. A mers. Seara mi-a aratat (am rugat-o eu) ce figuri au facut acolo. Am spus: aha, bine. Si atat.
Imi pare rau ca nu stiu cum am facut de a fost bine. Asta imi aduce aminte de prima lectie de schi, cand am reusit sa ma tin pe schiuri pana la baza pantei, n-am cazut, dar dupa ce m-am mai urcat odata, nu am stiut cum am facut prima data si m-am rotogolit cu succes, bine ca m-a oprit un copac, ca altfel ajungeam jos pe bucatele.
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
tinatache spune:
vilma, parera mea de mamica este ca nu ai facut nimic special, de aia nici nu mai tii minte. Ai fost tu si atat. Fara straduinte sa faci totul cat mai bine, sa fii sigura ca fata a inteles ca nu vrei sa o duci cu forta blablabla. Am citit odata intr-o revista o chestie care mi-a ramas in minte: nu explicati copilului chiar totul ce se intampla, cu fir-a-par, pt ca ei sa vor simti ca niste idioti ("iti explic eu ca nu esti mic si nu stii") iar cu timpul acest sentiment devine complex.
Nici eu nu stiu daca fac bine sau nu dar uite ca mai citesc pe la voi si mai mi se aprind niste beculete. Felicitari! si continua asa, daca zici ca e bine .
cred ca problema noastra e ca ne stresam prea tare...nu crezi?
Cristina
-----------------------------------------------
Explica-mi, si am sa uit
Arata-mi, si am sa-mi aduc aminte
Lasa-ma sa fac singur, si am sa inteleg.
Confucius
denizel spune:
"Am citit odata intr-o revista o chestie care mi-a ramas in minte: nu explicati copilului chiar totul ce se intampla, cu fir-a-par, pt ca ei sa vor simti ca niste idioti ("iti explic eu ca nu esti mic si nu stii") iar cu timpul acest sentiment devine complex."
principesa, te rog daca ai timp, explica-mi putin ce-i cu chestia asta. Eu chiar vreau sa-i explic orice. Procedez gresit?
" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.
vilma spune:
Cristina, multumesc pentru "Felicitari! si continua asa, daca zici ca e bine", si multumesc ca mi-ai zis chestia cu straduintele, bine zis, cred ca asta e spilul!
Maine mai am un hop, ziua de nastere a baietelului nasilor nostri. Acolo unde o face, ea a mai fost, dar a fost un fiasco (pentru ea, ca ceilalti s-au distrat foarte bine).
Vilma, Anca (4 ani) si Tudor (1 an si ceva)
Miruna Enescu spune:
Buna,
Am urmarit pana acum cu mare interes ce s-a scris aici. Sunt de parere ca Vilma este intr-adevar pe drumul cel bun, pentru ca in felul cel nou de abrdare fetita nu mai simte ca trebuie sa-i demonstreze ceva mamei, sau sa obtina abrobarea ei, ci doar ca face o treaba pentru ea insasi. Cel putin mie asa mi se pare.
As vrea sa pun si problema inversa decat cea a Vilmei: baietelul meu de 6 ani nu isi da drumul DECAT atunci cand sunt si eu de fata. De exemplu: ziua unui copil la gradi, pana vin eu sta intr-un colt posomorat, dupa aia (intai imi cere voie, si-i spun "Bineinteles, cu trebuie sa-mi ceri voie pt. asta) se duce la "zana" sa-l vopseasca pe fata, se duce la clovn sa-i faca anumale din baloane, se joaca si danseaza cu alti copii etc..
Help, asta cum se abordeaza?