De ce oare?

Stau si ma tot gandesc cum o sa-i spun copilului meu ca a fost adoptat.
In toate cartile si toti psihologii spun ca oricare ar fi povestea copilului, trebuie sa-i spui (eventual minti) ca el a fost un copil foarte dorit, ca cea care l-a nascut l-a iubit foarte mult dar ca din anumite motive a trebuit sa il dea altei mamici sa-l creasca.
Problema mea este ca eu nu inteleg de ce un copil trebuie sa aiba sentimentul ca musai mama lui l-a iubit chiar daca nu a fost asa. Pe mine de exemplu, ca om matur, nu ma intereseaza daca m-am nascut din dragoste si ca am fost un copil dorit (desi asa a fost). Relatia mea cu parintii se bazeaza pe ceea ce au fost ei pentru mine pe parcursul intregii mele vieti si mai putin pe celelalte aspecte.
Nu este mai bine, ca in esenta, sa-i explici copilului ca oamenii se nasc pe lumea asta in primul rand pentru ca suntem programati sa supravietuim ca specie deci sa ne inmultim si ca de multe ori Dumnezeu da un copil unui cuplu care nu este pregatit sau care nu vrea sa aiba copii si atunci copilul este crescut de un cuplu care il doreste si iubeste. Bineinteles cu alte cuvinte dar ceva de genul acesta. Mi se pare mai corect sa nu il mint pe copil decat sa ii spun o minciuna si apoi sa descopere el adevarul. Copiii sunt capabili sa inteleaga multe lucruri daca ii pregatim si le explicam in mod adecvat.
Deci: unde gresesc? De ce toti specialisti emit alte pareri? Ce imi scapa? Poate trebuia sa pun aceasta intrebare la Cabinetul PSI dar poate se uita si vreun psiholog pe aici.


Daniela, mamica de Ana-Maria

pisoi3 spune:

Eu i-as spune copilului ca parintii lui nu au avut bani sa il creasca si ca au trebuit sa renunte la el. Nu i-as spune ca nu l-au iubit pentru ca asta poate sa dezvolte complexe de vinovatie la copil si astea sunt mai greu de rezolvat.
Si eu vreau sa adopt si ma tot gandesc cum si cand ii voi spune copilului adevarul. Momentan nu vreau sa gandesc asa departe dar e adevarat ca e o problema. Am un prieten care aflat ca a fot adoptat abia cand a murit tatal lui adoptiv. Pot sa iti zic ca a suferit si mai mult dupa parintele adoptiv si a zis ca daca ar fi stiut ca e adoptat l-ar fi iubit si mai mult. Pe el nu il intereseaza sa stie cine sunt parintii lui adevarati desi a aflat adevarul despre el la 29 de ani. Nu stiu ce sa iti spun. Eu i-as explica frumos copilului meu ca e un copil dorit, ca mamica si taticul ei nu au putut sa o creasca si ca de atunci a devenit copilasul meu. Nu stiu ce reactie ar avea, stii cum sunt copiii. Bafta multa si sa te lumineze Dzeu cum sa ii spui adevarul mai bine.

toujours optimiste

m34 spune:

Incearca sa vezi esenta lucrurilor din sfaturile psihologilor: copilul TREBUIE sa afle ca este adoptat la o varsta cat mai mica. Astfel copilul respectiv se obisnuieste de mic cu acest lucru si eviti eventualele probleme cand va afla de la unii "binevoitori" ca nu este copilul natural al familiei, ci este adoptat.
Modul in care ii spui, cum ii povestesti, cum ii prezinti lucrurile nu poate fi luat numai din carti, in nici un caz 100%. Fiecare parinte isi cunoaste cel mai bine propriul copil (chiar daca este adoptat tot propriul copil este) si stie ce este cel mai bine pentru el.
Sunt sigur ca vei gasi cea mai buna cale de a comunica copilului tau despre adoptie.
Numai bine

qsar spune:

Eu o sa-i spun asa:
Ca mama si cu tata si-au dorit mult-mult-mult un copilas si ca sufletelele copilasilor sunt aduse de ingeri si sunt mici-mici de tot si trebuie sa stea mai intai in burtica la mama sa mai creasca putin. Si ingerasul care aducea sufletelul lui Dinu la mine a trecut pe langa o apa mare si a vazut un copil care era sa se inece. Iar ingerasul a vrut sa-l salveze si nu mai avea timp sa vina pana la mine si-atunci a vazut o domnisoara frumoasa si a pus sufletelul lui la ea in burtica sa creasca mare si l-a salvat si pe copilas din apa. Si asa a crescut Dinu mai intai in burtica la fata cea frumoasa si dupa aceea s-a nascut si l-am luat acasa. Si gata! Treaba cu celula mama si celula tata i-o explic mai tarziu.

Q

---

aissa spune:

qsar, fantastica imaginatie ai....zau ca m-a uns la inima cum ai pus problema. S-ar putea sa te copiez un pic, sincer nu-mi trecea prin cap 1000 de ani daca ma gandeam.

---

Cristina si Alexandra(30.09.2004)

ponicid spune:

Q, si eu m-am gandit la o poveste asemanatoare dar cu Dumnezeu in locul ingerasului si mai aproape de cruntul adevar. Adica sa-i spun ca Dumnezeu hotaraste carei familii daruieste un copilas si daca vede apoi ca familia respectiva nu este pregatita sa aiba un copilas il daruieste altei familii (daca stau bine sa ma gandesc eu chiar cred in povestea asta). Dar povestea asta este cam dura desi mai aproape de adevar (deh, imaginatie de inginer si ardelean pe deasupra).
Povestea ta este minunata. Este delicata si in tonul povestilor cu care este obisnuita fetita mea (zane, ingeri, bunatate). Cred ca am sa-i spun si eu aceeasi poveste pentru inceput si apoi pe masura ce creste o sa mai vad.
Va multumesc pentru raspunsurile pe care mi le-ati dat.

Daniela, mamica de Ana-Maria

qsar spune:

Sa stiti ca si eu m-am gandit mult la modul in care ii voi povesti lui Dinu ce inseamna adoptia. Si totul a pornit de la ideea ca noi asa am simtit din prima clipa cand l-am vazut: Dinu ne-a fost destinat (si noi lui) si a fost foarte-foarte dorit. Si-n plus o sa incerc sa-i explic cum ca sufletelul e asaaa, ca un abur si ca are nevoie de celule ca sa-si faca cuibusor si ca fata care l-a purtat in burtica a fost buna si i-a dat celule :)) de la ea si... cam asa ceva. Nu vreau sa-i spunem ca a fost abandonat ci ca a fost al nostru de la bun inceput. Si ca trebuie sa-i fim recunoscatori primei mamici pentru ca l-a purtat in burtica. Si ca nu celulele sunt cele mai importante ci sufletelul - asa rezolvam si chestiunile legate de genetica :))

Q

---

Mmmaria spune:

Ei da, cu toate ca si eu impartasesc aceleasi idei ca si tine, qsar, la capitolul imaginatie si rezolvarea tuturor problemelor printr-o astfel de explicatie, cred ca esti cea mai tare de pe aici...
Breveteaza-ti inventia, dar da-ne si nou drept de folosire...
Sanatate la toti copilasii

Elise spune:

NU va sfatuiesc sa-i spuneti unui copil ca n-a fost dorit. Eu am un exemplu in casa - sotzul meu are 35 de ani acum, si inca mai este traumatizat de faptul ca maica-sa l-a abandonat...
A fost o poveste mai complicata: maica-sa l-a abandonat (avea 18 ani), a venit si l-a luat bunica din partea mamei, care l-a si crescut.

N-a vazut-o pe mama naturala decit la 17 ani, cind a murit bunica-sa. Atunci, la o tzigara, madam soacra-mea i-a povestit detasata ca "avortul costa bani" si de accea l-a nascut... si ca oricum "intimplarea" asta i-a distrus ei viatza, pentru ca barbatul cu care vroia sa se casatoreasca a aflat de existenta lui si a lasat-o balta...si a ajuns maritata cu un betziv... samd.
Adica la 17 de ani, cind l-a vazut prima data, i-a spus pe sleau ca el a fost o pacoste si atit. Si l-a mai si invinuit de toate problemele ei ulterioare.

Ei bine, barbatu-meu a ramas marcat. Si am avut surpriza sa constat ca subiectul BB la noi in casa nu face decit sa ii reinvie traumele vechi. Si nu face decit sa compare bucuria cu care e intimpinat un copil dorit cu situatia lui la nastere.

Inca ma mai lupt cu fantomele trecutului lui, inca incerc sa-l conving sa nu se culpabilizeze... nu stiu pentru cit timp, pentru ca deja am obosit.
Ideea este sa nu faceti aceeasi greseala, si sa-i spuneti copilului ca toti ceilalti au fost doriti si el a fost o pacoste: poate avea repercursiuni pe tot parcursul vietii de adult.

Elise

Andries spune:

Pe mine parintii m-au facut la o varsta foarte foarte mica, mai putin de 20 de ani. A fost un "accident" vezi doamne. Din "cauza asta" s-au si casatorit.

Eu si acum am probleme, eu cu mine (ranjesc eu aici, dar este un ranjet cam amar) pentru ca mama mea mi-a reprosat mie ca si-a ratat cariera din cauza ca a "trebuit" sa ma nasca pe mine, ca avort nu a putut pe vremea aia, era pe vremea cu decretul.

Asa ca... nu spuneti copiilor ca nu au fost doriti. Spuneti orice povesti vreti, dar sa fie frumoase si cu dragoste in ele, chiar daca la maturitate se prind ei de adevar, este mai usor sa accepti un astfel de adevar la 30 de ani, decat sa cresti cu el.





Andries

Tzuni spune:

Originally posted by qsar

Eu o sa-i spun asa:
Ca mama si cu tata si-au dorit mult-mult-mult un copilas si ca sufletelele copilasilor sunt aduse de ingeri si sunt mici-mici de tot si trebuie sa stea mai intai in burtica la mama sa mai creasca putin. Si ingerasul care aducea sufletelul lui Dinu la mine a trecut pe langa o apa mare si a vazut un copil care era sa se inece. Iar ingerasul a vrut sa-l salveze si nu mai avea timp sa vina pana la mine si-atunci a vazut o domnisoara frumoasa si a pus sufletelul lui la ea in burtica sa creasca mare si l-a salvat si pe copilas din apa. Si asa a crescut Dinu mai intai in burtica la fata cea frumoasa si dupa aceea s-a nascut si l-am luat acasa. Si gata! Treaba cu celula mama si celula tata i-o explic mai tarziu.

Q

---

[/quote]

Daca as fi copilul tau, te-as crede si m-as bucura ca-mi esti mama! Si te-as iubi ENORM!