Mitul lui Sisif...

Va amintit poveste lui Sisif? Cel care impingea pe un munte un bolovan mare cat el pana in varf, dar pe care in fiecare dimineata il gasea din nou in vale? Dar nu abandona...in fiecare zi o lua de la capat....
Asa imi imaginam intreaga mea viata de pana atunci si de atunci inainte in momentul in care l-am cunoscut pe Dan, sotul meu.
Avusesem o viata demna de un best seller. Dar nu despre viata mea e vorba aici. Acum stiu sigur ca "cineva acolo sus" ma iubeste.
Dan, sotul meu, celui caruia nu i-am multumit niciodata pana acum pentru rabdarea si delicatetea cu care a avut rabdare cu mine, pentru puterea cu care a trecut peste sutele de situatii critice prin care am trecut impreuna, s-a hotarat intr-o zi sa ma scoata din cercul vicios al unei vieti de Sisif si sa-mi arate ca viata poate fi si altfel. Asa s-a hotarat ca intr-o zi de 1 iunie sa-mi promita ca oricat de greu ne va fi drumul si oriunde va duce el, va fi mereu alaturi de mine. Si-a demonstrat-o din plin , chiar daca mie adesea ca o reprezentanta veritabila a sexului frumos (sa nu spun slab) nu mi se parea dejuns, cerand mereu mai mult si mai mult....
La aproape un an decand oficiasem legatura noastra, am hotarat ca trebuie sa incercam sa ne intregim familia. Ne doream un copil. El glumea si spunea mereu ca este el un copil, de ce-mi mai doresc unul. Adevarul este ce adesea se poarta exact ca un copil, dar asta este o calitate pana la urma, nu?
Asa au inceput o serie de analize pe care le-am facut ca sa vedem daca este posibil si cum sa ne realizam noua dorinta. Toate analizele erau bune, dar ....rezultatul se lasa asteptat. Eu deja intrasem in panica...el bineinteles nu. Ma incuraja mereu.
In jurul datei de 21-23 mai ...a aparut pentru prima oara EL!!! Era doar o dunguta pe un test de sarcina, destul de vag dar era acolo!!!! Vom avea un copil!!!!! Nu ne venea sa credem. Dar se pare ca Dumnezeu din nou ne aratase ca nu suntem uitati.
A urmat o sarcina destul de usoara , cu mici incidente inerente, stari de voma, iminente de avort, arsuri si altele care formeaza impreuna acea "poezie" a sarcinii.
Data nasterii probabile era 26-28 ianuarie. Nu vazusem un fulg de zapada toata iarna si suferem cumplit deoarece eu sunt nascuta si crescuta in Brasov , unde iarna fara zapada nu era iarna. Ceva in sufletul meu lipsea si asta ma apasa.Cu doua saptamani inainte de acesta data priveam tanjind pe geam (satula de stat in casa) si-i reprosam sotului meu ca n-am mai vazut zapada de ani de zile. Nu-mi imaginam decat saniute si oameni de zapada undeva la munte, unde nu mai ajunsesem de ani de zile din motive de "upgrade" cum ar spune sotul meu, la apartament si la alte necesitati ale traiului cotidian.
A trecut si data de 28 ianuarie si bebe-strumful nostru, asa cum il alintam desi nu mai stiam ce sex are, caci la ecografe ne schimbasera sexul de vreo 3 ori de-a lungul sarcinii, se lasa mult asteptat. Hormonii si mintea mea dotata cu o imaginatie bolnava incepuse sa creeze cele mai horror scenarii. Plangeam din orice de cateva ori pe zi, ma enerva orice si mai ales nu mai aveam rabdare. Ajunsa intr-un final la doctor, pe 31 ianuarie am fost chemata in spital pentru a-l determina cumva pe micul pui sa apara pe lume.
Pe 29 ianuarie a nins! Atat de mult si atat de frumos, incat m-am crezut pentru o clipa inapoi acasa, la Brasov. Ma uitam pe geam in acea dimineata si plangeam de bucurie. Ca prin minune ma linistisem. Am stiut atunci ca acel "cineva" de-a colo de sus, mi-a oferit un cadou frumos si totodata un semn ca totul va fi bine. Acum eram pregatita, puiul meu putea sa vina! Bucuria care ma cuprinsese imi daduse si curaj. Zapada aceea imi umpluse golul din suflet. Ma intorsesem la sentimentele copilariei.
Asa ca ...pe 31 ianuarie, cu bagajelul in brate m-am prezentat la spital.
Luni dupa amiaza m-au trimis la o gramada de analize si monitorizari, pregatindu-ma pentru operatia de cezariana programata a doua zi. Emotiile erau mari, aflasem ca bebelina mea are 4 kg si e gata sa vina pe lume. N-am inchis un ochi toata noaptea, atat pentru ca era prima mea noapte petrecuta intr-un spital dar mai ales pentru ca o mie de ganduri imi strabateau mintea privitor la MAREA INTALNIRE de a doua zi. Asa ca , asa cum banuiti eram a doua zi nu numai gata anesteziata de oboseala dar si plina de sentimente confuze, teama , speranta, nerabdare…

La ora 10,00 am fost dusa in sala de operatii. De aici totul devine o ceata totala, eu nemaiaducandu-mi aminte decat franturi de imagini si vorbe. La ora 10,25 a aparut MINUNEA!!!! Avea 4 kg, 57 cm si a luat din prima nota 10 la scorul apgar atat din primul minut cat si dupa primele 5.
A fost dusa sus, iar sotul a fugit sa o vada si sa-I faca prima poza. Intorcandu-se jos la reanimare, stupoare, eu inca eram in sala de operatii. De ce? Ce se intamplase? Abia dupa o ora si 15 minute dupa ce bebelina fusese scoasa am ajuns in sfarsit la reanimare. Nimeni nu spunea nimic…desi totul parea normal. Am cerut telefonul si am sunat cateva persoane…eu nu-mi mai amintesc nimic, asa spun ei!!! Plangeam in hohote si intrebam la nesfarsit daca fata mea e sanatoasa si unde e…de ce nu pot s-o vad. Asa am tinut-o mai bine de o ora, desi toata lumea ma asigura ca ea este ok iar sotul imi aratase prima poza. Continuam sa intreb pe oricine trecea pe langa targa de la reanimare daca sigur e sanatoasa. Ma obseda acest gand, trebuia sa ma conving si se pare ca nimic si nimeni nu ma putea convinge.

Am ajuns apoi in salonul de V.I.P.-uri cum susoteau asistentele, desi eu nu cerusem asta. Doctorul meu…caruia ii multumesc din suflet pentru minunea din patutul din camera cealalta si pentru faptul ca s-a zbatut pana in ultima clipa sa ma salveze, ceruse sa fiu dusa acolo. Sa-I dea Dumnezeu atata sanatate cata fericire am eu in suflet acum privindu-mi fetita.
Au urmat 3 zile de cosmar pe care nu vreau sa mi le amintesc…dureri infioratoare care parca stirbeau din fericire. Dar la 20 cm de patul meu, intr-un patut ce-I drept vechi de cand lumea , dar ce mai conta, zambea in somn motivul pentru care orice durere merita invinsa.
Medicul rezident care fusese mana a doua a Doctorului meu venea mereu sa ma examineze. Simteam ca ceva nu fusese sau nu era in regula…dar nimeni nu spunea nimic din nou. Abia dupa 10 zile, cand in cabinetul doctorului meu mi-am scos firele am aflat adevarul. Fusesem la un pas de moarte sau de scoaterea uterului cu totul. Facusem o complicatie ciudata care i-a dat bataie de cap Doctorului meu care nu a vrut pana in ultima clipa sa cedeze, incercand sa salveze atat uterul cat si pe mine. Si a reusit…de aceea scriu Doctor cu D mare. Pentru mine, omul asta a facut minuni. Si daca acum plang de fericire scriind aceste randuri, i-o datorez lui. Acum zambind, mi-a spus ca pot sa ma gandesc deja la al doilea copil, doar ca trebuie sa-I amintesc de acesta problema pe care am avut-o.
Azi avem 14 zile! Suntem acasa si suntem obositi dar fericiti toti trei: tati, mami si Ioana-Alexandra. E greu sa fi parinte, dar sentimentul de implinire si de fericire ne copleseste in fiecare zi cand plang de fericire tinand-o in brate…si poate nu e doar depresia postnatala!!!

De 14 zile viata mea are un alt sens. De 14 zile am descoperit ca imi iubesc mai mult sotul. De 14 zile plang pentru prima oara in viata mea de fericire…iar viata mea nu mai seamana cu mitul lui Sisif!!!!

Cornelia, Dan si Ioana-Alexandra

Witchie spune:

E greu, Cornelia, dar cand zambesc fetele astea cu ochi albastri uitam de toate, nu?
Ti-am citit povestea. Ma bucur ca zambesti acum si cand ne plang minunile in brate, sa nu uitam de zambetul asta, de dupa ce a trecut greul. E incredibil cat de periculoasa inca este aventura asta a nasterii. Ma bucur din tot sufletul pentru tine ca esti bine.
Sa te bucuri de fetita si sa aveti pace in casa, chiar daca o vreme va fi o pace destul de galagioasa.
Cu drag,
Anda

Anda, mama Irinei
http://community.webshots.com/user/andavutescu

oana0204 spune:

Am plans , am zambit si am rasuflat usurata cand am citit povestea ta Cornelia, mai ales ca ultima parte nu o cunosteam asa bine.
Eu mai stiu pe cineva acolo sus langa Doamne-Doamne si Maica Domnului, cineva care te iubeste si a vegheat asupra ta.

Multa fericire, liniste si santate tie si familiei tale.

Oana D - 10+ saptamani

Foto

adorotheea spune:

Draga Cornelia,

ma bucur ca totul s-a terminat cu bine, ca sunteti sanatoase amandoua. Va doresc multa liniste, putere si rabdare in momentele mai dificile!!!

Sa va traiasca Ioana-Alexandra si sa va bucurati de ea la maximum!!! Sa creasca mare, frumoasa si inteleapta!!!

Te pup,
Dorotheea 35 saptamani si Thomas-Adrian 1 an si 5 luni

carolinah spune:

O, Doamne, Cornelia, m-ai facut sa plang. Te inteleg atat de bine referitor la Sisif...

Sa iti traiasca familia si sa fiti mereu la fel de fericiti ca in acest moment!

lina, cu Alina (12.11.02) si BB (DPN 14.05.05)

oana cretu spune:

Imi curg lacrimi siroaie, Cornelia, m-a emotionat foarte tare povestea venirii pe lume a Ioanei. Sa fiti sanatoase amandoua, ma bucur ca totul s-a terminat cu bine si poate ne intalnim pe lista urmatorilor bebei. Of, stateam ieri si il priveam, gangurea si imi zambea si ma gandeam ca o sa treaca anii si o sa imi fie dor de aceste momente. Daca as putea, as opri timpul in loc acum, chiar daca mai auzim si planste si altele...Mare dreptate ai ca uiti de tit cand vezi ce ai langa tine. Te pup!

Oana si Seb
(10.01.2005)
"Si maine mai este o zi..."

http://community.webshots.com/user/oanacretu
http://community.webshots.com/user/sebastiengrigore

Rodica P spune:

Si eu am avut nastere grea si de aceea inteleg bine sentimentul cu care privesti o fetisoara draga, si bucuria de a fi linga ea.
Acum stii ce e fericirea!

Multa sanatate Doctorului tau.
Va doresc si voua numai bine si .

Rodica si Stefan-Daniel
poze o-1 an , www.babiesonline.com/babies/s/stefandaniel10" target="_blank">poze , Poze noi!

Lucia_B spune:

Corneliaa primeste sincerele felicitari. Sa dea bunul Dumnezeu sanatate intregii familii, sa va ajute sa cresteti minunea mare si sa aveti parte numai de bucurii. Nu in ultimul rind sanatate medicului carui ii datorezi viata.

La mai mult si la mai mare.


6+ sapt

Tot raul e inspre bine.

ellinia spune:

Felicitari corneliaa! M-a impresiont povestea ta! Ma gandesc ca peste vreo trei saptamani am sa vin si eu pe aici cu povestea nasterii, ma gandesc ca atunci deja imi voi fi tinut copilul in brate, atunci deja m sa stiu ce-i fericirea... Multa sanatate!

Cristina si bebe DPN 06.03.2005

lorena_andreianu spune:

Draga Cornelia, sa va traiasca minunea mica.

Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin toate astea. Bine ca s-a terminat cu bine pentru amandoua.

Pupici si de la noi.

si Miron Radu (06 oct. 2004)

danatanasa spune:

Felicitari mamico,
M-a impresionat foarte mult povestea ta. Sa va dea Dumnezeu sanatate si sa fiti fericiti. Sa-ti traiasca mica minune, sa creasca mare si frumoasa. Vei vedea ca fericirea de acum incepe.

Dana - mamica lui Andrei