susuri si coborasuri... la voi cum e ?

am citit multe din postarile de pe aici - noroc cu iarna asta geroasa, ca mai am si eu timp sa stau pe net, asta in loc sa ma apuc de alte alea- alea () !
m-am regasit in foarte multe din situatii, asta poate pt ca am incercat de fiecare data cand doream sa dau un raspuns cuiva, sa ma pun in pielea respectivei persoane...
asa ca m-am gandit la subiectul asta, poate ca il vom gasi de multe ori incurajator. sa povestim pe scurt suisurile si coborasurile din viata fiecaruia, cat de feiciti am fost/ sunt sau cat de nefericiti am fost si/ sau suntem, cum se alterneaza astea doua! nu stiu, poate nu am dreptate, dar mie mi se pare normal ca in viata fiecarei familii sa apara ceturi, pareri diferite pana la infinit, femei si barbati care au pretentii prea mari de la cei alaturi de care traiesc... pana la urma, cat si - mai ales - pana cand pote fiecare sa suporte si cand incepe sa simta ca e totul degeaba?!

in fine, El e iubitul meu din liceu, colegul de banca de atunci, iubitul din facultate si colegul meu de camera si , iubitul si sotul meu de vreo 7 ani incoace. avem o poveste lunga, ne iubim de 13 ani, pot sa zic ca probabil ne cunoastem de-acum destul de bine, dar tot omu' se mai si schimba, nu??? ne schimba viata, grijile, fericirile, copiii, job-ul...

ce sa zic, sunt chestii pe care inainte de a fi castoriti le treceam cu vederea, de ex ca fumeaza, fumeaza din ce in ce mai mult... acum ma vad mereu vaduva la 40 de ani cu doi copii si va dati seama ca-i toc nervii la fiecare . are o slujba care il tine foarte ocupat, de multe ori vine acasa aproape de ora de culcare a copiilor, si dupa cateva zile/ saptamani de felul asta ma simt sfarsita, neglijata si neinteleasa - desi, vorba ceea, daca nu e saracul acasa, cum sa ma ajute la spalat vasele sau la stransul mesei??? in fine, in cazurile astea se zice ca sunt "cu capsa pusa" si cred ca el are destul de mult tact si diplomatie ca pur si simplu ma evita...
a, ar mai fi ceva... sunt cazuri destul de multe cand ma supar asa, "ca magaru' pe sat, fara motive reale, adica, si atunci, indiferent cat de tare as scoate eu aburi pe nas ca o tauritza in calduri, el ma face cumva sa bufnesc in ras, pana la urma, si asa vad si eu ca n-aveam motive!
de fiecare data cand mi se pare ca nu mai merge carutza cum as vrea, in zile de-alea negre care se insira una dupa alta cu incapatanare... ajung uneori sa ma supar asa tare ca plec putin la plimbare, sa ma racoresc... asta ca sa nu ne in fata copiilor...
si alteori sar cu gura pe copii si ma supar pe ei din orice nimic, asta pt ca ma simt eu suparata pe univers, asa!
in fine, sunt o fire care se descarca usor, sunt impulsiva si tip ceva, dar nu dureaza mult si imi trece, si in urma multor insistente am reusit sa imi pot cere iertare aproape de fiecare data cand e cazul... acum sunt intr-o pasa fericita, totul merge struna, ne intelegem super-bine si sta si ceva mai mult acasa ca vara nu-i 'sezon' la el la munca. copii cresc si cred ca dupa ce voi re-incepe serviciul va fi mai bine, acum poate sufar si din lipsa de preocupari/ orizonturi nu c-as fi eu mare carierista, deocamdata serviciul mi se pare doar un loc unde sa fac alta munca decat acasa, si pt ca n-am mai fost pe acolo de vreo 2 ani deja, cred ca ma voi si relaxa - visez, nu-i asa???

pana la urma cred ca n-ati inteles mai nimic, m-am lungit ca o placinta, ceea ce vroiam sa zic era sa intreb cat de mult ar trebui sa dureze problemele pana sa ne gandim ca ar fi prea mult??? e doar o perioada asa mai grea, cat sunt copiii mai mici si ne solicita foarte mult?!

anamaria, mami lui Bogdan - 04.07.2000 si Tudor - 13.06.2003
poze: http://photos.yahoo.com/mirmirion
http://community.webshots.com/user/miremirion

puf13 spune:

Vad ca-s cea mai curajoasa, ca din 50 de vizionari n-a raspuns nimeni...
Eu cred ca in majoritatea certurilor, lipsa unei activitati placute poarta cea mai mare vina. Adica daca am avea o activitate placuta pe zi care sa ne scoata din rutina, cand vine el acasa nu ne-am mai gandi ca uite dom'le iar a venit tarziu, iar nu m-a ajutat sa pun masa, samd...
Si ar mai fi faptul ca pe zi ce trece problemle ni se par mai grele si suntem mai intolerante si nu mai putem trece cu vederea amanunte care altadata le socoteam nesemnificative.
Lipsa unei activitati din alt domeniu decat curat, spalat, calcat, copii, duce la cele mai neplacute ganduri si la motivele de cearta...

marilena_ral spune:

Cred ca probleme sunt in orice casnicie. Si cu cat trec anii devin mai multe si mai neplacute. In momentul in care mai ai si un copil-doi se inmultesc de 1 sau 2 ori. Asta am observat si eu. De multe ori ma iau de sotul meu din nimic. Am momente in care nimeni nu imi intra in voie. Totul este o rutina. Stiu de dimineata ce voi face in ziua respectiva. La fel ca si ieri. La fel ca si maine. Acelasi program, aceleasi activitati. De multe ori ma bate gandul sa plec la serviciu. Dar ma gandesc ca Raluca are nevoie de mine acasa. Si ma razgandesc si raman cu ea. Uneori simt ca clachez, dar ma ajuta sotul meu sa trec de momentele acelea. Am noroc ca atunci cand este acasa, sotul ma ajuta destul de mult. Se implica in cresterea fetitei si imi este de un real folos. Atunci simt ca ma mai relaxez un pic si vad viata altfel. Daca el este acasa, nu trebuie decat sa-i dau de mancare micutei si de restul se ocupa el. Avem o intelegere tacita. Cand vine obosit de la munca il las in pace. Aproape nici nu-l bag in seama. Zilele cand este acasa, imi sugereaza sa ies cu prietenele sau iesim impreuna. Asta o face pentru mine ca realizeaza ca este destul de monoton sa stai acasa. Parca esti rupt de restul lumii. Dar cu rabdare si intelegere se rezolva toate problemele. CURAJ!!!

Kehleyr spune:

Anamaria, eu cand simt ca ma cuprinde disperarea si nervii, fac doua lucruri:

1. Ma gandesc cat de norocoasa sunt eu fata de altii. Imi amintesc de vreun caz concret pe care il stiu, in care nenorocirea a venit pe neasteptate, si increc sa constientizez ca nu avem niciodata garantia viitorului, si ca trebuie intotdeauna sa traim pentru prezent, sa ne bucuram de fiecare maruntis al vietii in loc sa ne petrecem timpul numai gandindu-ne ca ar putea sa ne fie mai bine. Intotdeauna vor exista unii mai frumosi, mai veseli, mai destepti, mai bogati, dar trebuie sa acceptam asta si sa ne bucuram de ceea ce avem -- asta neexcluzand dorinta de a face sa fie si mai bine.

2. Incerc sa urmez exemplul nasei mele, o femeie extraordinara, pe care nu am vazut-o niciodata nervoasa, sau suparata, totdeauna linistita, cu zambetul pe buze, gandeste frumos despre toata lumea. Pentru unii pare naiva, dar eu consider ca este mult mai bine pentru cineva sa fie "by default" optimist decat pesimist.

Sa nu iti inchipui ca eu nu ma cert cu sotzul meu. Ne certam zilnic, din toate prostiile. In special din maruntisuri, pentru ca suntem norocosi sa fim sanatosi, tineri, sa avem un copil minunat, parinti sanatosi, si sa nu avem grija zilei de maine. Dar stii cum este, omul daca nu are probleme isi creeaza singur . Insa eu incerc sa ma autoeduc si sa nu mai pun la inima toate maruntisurile, pentru ca trece viata pe langa mine, mi se duc cei mai frumosi ani si eu n-o sa stiu cand au trecut...

A, si inca ceva. Incearca sa constientizezi fiecare clipa de fericire, sau fiecare lucru care iti aduce o bucurie cat de mica. Mie mi se intampla de multe ori sa ma gandesc "ce fericita eram cand cutare si cutare", dar atunci, in clipa respectiva, nu realizam ca sunt fericita. Si acum incerc sa o fac, ca sa nu traiesc numai amintirile. Orice, orice poate sa fie un prilej pentru asta: o cafea cu sotzul, o tranta cu baietii tai, o plimbare...

Uf, m-am lungit... dar a fost benefic pentru mine si sper ca te-a ajutat si pe tine cu ceva .

---

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=41659" target="_blank">Sa-l ajutam pe Mihaita!

Kehleyr spune:

Mi-am dat seama ca am uitat ce era mai important... Trebuie sa te gandesti in fiecare moment ca poate acea clipa este "as good as it gets" in viata ta. Sa nu astepti mereu ceva mai bun, poate n-o sa vina niciodata, si clipele cele mai bune tocmai au trecut... Eu ma tem ca mie niciodata nu o sa imi fie mai bine decat imi este acum. Sunt convinsa ca problemele cu copiii cresc pe masura ce cresc copiii, si ca nu devine mai usor niciodata

---

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=41659" target="_blank">Sa-l ajutam pe Mihaita!

boo lina spune:

cred ca oricine se regaseste in ce scrii tu aici si mi se pare normal. ca doar nu curge lapte si miere non stop pentru nimeni. si pe noi ne mai apuca dar cand mara vine la noi si ne spune sa nu ne mai certam, ne umfla rasul pe amandoi :) mie imi place viata asa cum e, cu certuri si impunsaturi, cu impacari, cu "azi a fost o zi de rahat" dar maine mergem la patinoar sau la cumparaturi kehleyr le zice ca din carte si eu incerc sa ma bucur de fiecare clipa si incerc sa valorific la maxim fiecare clipa. chiar daca stau 1 ora pe zi cu copiii daca ora aia le-o dedic numai lor e mai bine decat daca as sta 8 ore in care abia am timp sa le spun 2 vorbe pentru ca in restul timpului trebuie sa gatesc si sa fac curat.
ana maria mie mi se pare ca ai o viata frumoasasa-ti spun un secret dupa ce ai sa incepi serviciul o sa ti se para viata mai frumoasa o perioada dupa care o sa te apuce plansul dupa timpul petrecut cu copiii. asa ca bucura-te cat mai ai timp

ioana_du spune:

Am vazut de curand un film (nu cine stie ce valoare de film, dar ... ) din care am retinut o replica, si suna cam asa "Intre doi oameni care se iubesc, cand se poate spune ca gata, ai indurat destul? Raspunsul corect este NICIODATA" Nu stiu daca e sau nu asa, nu vreau acum sa comentez replica asta in nici un fel, ma gandesc doar ca poate iti da mai mult curaj !


Ioana si Bianca pui (22. dec. 2004)

http://photos.yahoo.com/ioana_du

dana d spune:

Anamaria, parc-ai fi eu. Si eu am aceleasi trairi ca si tine, si eu am zile negre si eu ma razbun uneori pe copiii nevinovati (sau aproape), si eu sunt uneori nervoasa fara motiv doar ca nu ma ajuta nimeni, ca nu ma apreciaza nimeni, ca am impresia ca in urma mea nu ramane nimic, ca minca mea nu valoreaza nimic. Uneori simt ca nu mai suport rutina, alteori sunt foarte fericita sa stau acasa sa-mi cresc copii. Dar la baza tutruror dezechilibrelor mele psihice sta tot comportamentul sotului. Uneori ma dispretuieste pentru statulul meu de casnica. Ei asta nu suport, simt cum mi se urca sangele in cap, dupa ce robotesc toata ziua si ma lupt cu copiii, si astept sa vina sotul si sa ma aprecieze si sa ma ajute eventual.. iar el ma priveste cu dispret ca stau acasa si nu produc nimic....
Tot astept sasi dea si el seama ca cea mai mare realizare in viata asta sunt copiii, si pe aia eu i-am facut aproape singura, da, chiar si conceptia lor tot eu am calculat-o si planuit-o. E adevarat ca si contributia lui baneasca e importanta pentru bunastarea si educarea lor, dar...
Si noi avem suisuri si coborasuri, si din pacate acum suntem intr-un coboras. Observ cu ingrijorare ca in ultimul timp coborasurile au devenit mai dese decat suisurile, iar suisurile nu mai au amploarea de alta data... Oare spre ce ne indreptam?

www.babiesonline.com/babies/i/ilincuta" target="_blank">poze cu Ilinca
Craciun 2004